Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a făcut câteva precizări în legătură cu anumite dispoziții ale Directivei privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană. Potrivit Curții, această directivă se opune unei reglementări naționale care permite confiscarea în favoarea statului a unui bun despre care se susține că aparține altei persoane decât autorul infracțiunii fără ca această persoană să aibă posibilitatea de a se constitui parte în procedura de confiscare.
Decizia a fost dată în cazul a doi cetățeni bulgari, acuzați de deținere de droguri de mare risc. Aceștia au fost condamnați penal în urmă cu doi ani, iar în dosarul lor Parchetul Regional din Varna a solicitat confiscarea banilor descoperite în locuințele lor în cursul unor percheziții.
În fața instanței, cei doi inculpați au declarat că banii găsiți nu le aparțineau lor, ci familiilor. Acestea din urmă nu au participat la procedura în fața instanței, pentru că dreptul național nu le permitea acest lucru. Însă judecătorii din Varna au refuzat să autorizeze confiscarea sumelor respective, considerând că infracțiunea pentru care cei doi bulgari au fost condamnați nu era de natură să genereze avantaje economice. ”Deși există dovezi că persoanele interesate vindeau stupefiante, ele nu au fost nici cercetate, nici condamnate pentru o asemenea infracțiune”, a invocat instanța națională.
Parchetul Regional din Varna a contestat această hotărâre, arătând că, în cadrul aplicării dispozițiilor naționale relevante, instanța menționată a omis să ia în considerare Directiva 2014/421.
În aceste condiții, instanța de trimitere a decis să solicite CJUE să se pronunțe cu privire la necesitatea existenței unei situații transfrontaliere pentru declanșarea aplicării Directivei 2014/42, la întinderea confiscării prevăzute de această directivă, precum și la domeniul de aplicare al dreptului la o cale de atac efectivă recunoscut terțului care pretinde sau despre care se pretinde că este proprietarul unui bun care face obiectul unei confiscări.
Prin hotărârea de joi, Curtea Europeană de Justiție s-a pronunțat astfel asupra unor chestiuni de importanță crucială pentru a preciza domeniul de aplicare al Directivei 2014/42 și interpretarea unora dintre noțiunile sale cheie.
Ce a stabilit CJUE
În primul rând, Curtea constată că deținerea de stupefiante în vederea distribuirii acestora intră în domeniul de aplicare al Directivei 2014/42 chiar dacă toate elementele inerente săvârșirii acestei infracțiuni se limitează la interiorul unui singur stat membru. Astfel, în temeiul Tratatului FUE, o asemenea infracțiune intră sub incidența unuia dintre domeniile criminalității de o gravitate deosebită de dimensiune transfrontalieră citate în acest tratat. În consecință, legiuitorul Uniunii este competent să adopte norme minime de armonizare cu privire la definirea infracțiunilor și a sancțiunilor în acest domeniu, această competență acoperind și situațiile în care elementele inerente săvârșirii unei infracțiuni concrete se limitează la interiorul unui singur stat membru.
În al doilea rând, Curtea consideră că Directiva 2014/42 nu prevede numai confiscarea bunurilor care constituie un avantaj economic rezultat din infracțiunea pentru care a fost condamnat autorul infracțiunii respective, ci are în vedere și confiscarea bunurilor care aparțin acestui autor și cu privire la care instanța națională sesizată cu soluționarea cauzei este convinsă că provin din alte activități infracționale. Astfel de confiscări trebuie să se efectueze însă cu respectarea garanțiilor prevăzute de această directivă și sunt supuse condiției ca infracțiunea pentru care a fost găsit vinovat autorul menționat să figureze printre cele enumerate acolo și ca această infracțiune să fie susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, un avantaj economic.
În ceea ce privește primul tip de confiscare, este necesar ca produsul a cărui confiscare este preconizată să rezulte din infracțiunea pentru care a intervenit condamnarea definitivă a autorului său.
În ceea ce privește a doua situație, care corespunde confiscării extinse, Curtea precizează, pe de o parte, că, pentru a stabili dacă o infracțiune este susceptibilă să dea naștere unui avantaj economic, statele membre pot lua în considerare modul de operare, de exemplu dacă infracțiunea a fost săvârșită în condiții de criminalitate organizată sau cu intenția de a genera profituri periodice din infracțiuni.
Pe de altă parte, convingerea instanței naționale că bunurile provin din activități infracționale trebuie să se bazeze pe circumstanțele cauzei, inclusiv pe elementele de fapt concrete și pe elementele de probă disponibile. În acest scop, instanța menționată poate printre altele să ia în considerare disproporția dintre valoarea bunurilor în discuție și venitul legal al persoanei condamnate.
În ceea ce privește, în sfârșit, confiscarea aplicată terților, aceasta presupune să fie stabilite existența unui transfer de produse de la o persoană suspectată sau învinuită către un terț sau achiziționarea unor asemenea produse de către un terț, precum și cunoașterea de către terțul menționat a faptului că acest transfer sau această achiziție avea drept scop evitarea confiscării.
În al treilea rând, Curtea statuează că Directiva 2014/42, coroborată cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, se opune unei reglementări naționale care permite confiscarea în favoarea statului a unui bun despre care se susține că aparține altei persoane decât autorul infracțiunii fără ca această persoană să aibă posibilitatea de a se constitui parte în procedura de confiscare. Astfel, această directivă impune statelor membre să ia măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele afectate de măsurile pe care le prevede, inclusiv terții care pretind sau despre care se pretinde că sunt proprietarii bunurilor a căror confiscare este avută în vedere, au dreptul la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil pentru păstrarea drepturilor lor.
În plus, directiva menționată prevede mai multe garanții specifice pentru a asigura protecția drepturilor fundamentale ale unor asemenea terți. Printre aceste garanții se numără dreptul de a fi asistat de un avocat pe întreaga durată a procedurii de confiscare, care implică în mod evident dreptul acestor terți de a fi audiați în cadrul acestei proceduri, inclusiv dreptul de a-și invoca titlul lor de proprietate asupra bunurilor vizate de confiscare.
DOCUMENT – Hotărârea CJUE în cauzele conexate C-845/19 și C-863/19, Okrazhna prokuratura – Varna:
