Decizia nr. 30/2020, publicată în M. Of. nr. 68 din 21 ianuarie 2021
Soluția: Respinge ca inadmisibil recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului cu privire la: “interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 65 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, republicată, referitor la sintagma «cauză reală şi serioasă» în sensul de a se stabili «dacă un caracter serios al concedierii presupune ca, în situaţia reducerii numărului de posturi identice din cadrul unităţii, angajatorul trebuie să aplice unele criterii de departajare/selecţie, pentru a justifica alegerea salariatului/salariaţilor care urmează să fie concediat/concediaţi dintr-un număr de salariaţi care desfăşoară activităţi identice sau similare»”.
Considerente:
[…] 63. Art. 58 din Codul muncii prevede următoarele:
“(1) Concedierea reprezintă încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului.
(2) Concedierea poate fi dispusă pentru motive care ţin de persoana salariatului sau pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.”
64. Aşadar, Codul muncii prevede două mari ipoteze de concediere, ambele reprezentând manifestarea unilaterală de voinţă a angajatorului, dar fiind diferenţiate de motivele adoptării măsurii, unele dintre acestea având legătură cu persoana salariatului, celelalte neavând o astfel de legătură.
65. Art. 65 din Codul muncii reglementează ipoteza concedierii salariatului şi impune ca această măsură să fie determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, desfiinţare care să aibă la bază unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana salariatului.
66. Art. 65 din Codul muncii prevede următoarele:
“(1) Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.
(2) Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.”
67. Examinarea corelată a celor două alineate ale dispoziţiilor art. 65 din Codul muncii relevă faptul că acestea au un conţinut clar, inteligibil, din care se desprind următoarele idei:
– să existe o concediere a unui salariat;
– aceasta să fie determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de respectivul salariat;
– motivele desfiinţării locului de muncă să nu aibă legătură cu persoana salariatului;
– desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.
68. Examenul jurisprudenţial evidenţiază faptul că toate condiţiile extrase din analiza art. 65 din Codul muncii sunt exact şi unitar percepute şi aplicate de instanţele de judecată, indiferent că este vorba despre prima sau despre cea de a doua dintre orientările jurisprudenţiale prezentate.
69. Prin urmare, textul legal supus dezlegării de faţă este clar şi nu există, în privinţa sa, premisele unor interpretări diferite, divergente.
70. Examenul jurisprudenţial aduce în prim plan faptul că divergenţa de opinii decurge, în realitate, din modul în care instanţele de judecată s-au raportat la definirea cauzei reale şi serioase a concedierii.
71. Din acest punct de vedere, trebuie subliniat faptul că toată jurisprudenţa ataşată sesizării pleacă de la situaţia particulară a concedierii în cazul în care în organigrama entităţii angajatoare rămân în continuare unul sau mai multe posturi identice sau similare.
72. Este real că textul art. 65 din Codul muncii nu are în vedere ipoteza existenţei mai multor posturi cu activitate identică sau similară şi nu conţine o soluţie privitoare la determinarea, în această situaţie particulară şi destul de frecventă, a cauzei reale şi serioase care trebuie să fundamenteze concedierea unui anumit angajat.
73. Cu toate acestea, textul art. 65 din Codul muncii rămâne şi în această împrejurare specială o dispoziţie legală clară, care conţine suficiente elemente pentru rezolvarea situaţiei litigioase.
74. Prezintă importanţă punerea în evidenţă a unor aspecte legate de sesizarea dedusă judecăţii în cauza de faţă.
75. Primul aspect ţine de sesizarea însăşi şi de argumentele pe care aceasta se fundamentează.
76. Avocatul Poporului solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii să stabilească dacă angajatorul trebuie să aplice unele criterii de departajare/selecţie, pentru a justifica alegerea salariatului/salariaţilor care urmează să fie concediat/concediaţi dintr-un număr de salariaţi care desfăşoară activităţi identice sau similare.
77. Sesizarea conduce analiza problematicii supuse dezlegării spre ideea necesităţii adoptării unor criterii de departajare între salariaţi aflaţi în poziţii identice sau similare, ceea ce contravine ipotezei de lucru oferite de art. 65 din Codul muncii, care pleacă de la ipoteza motivelor care nu au legătură cu salariatul, altfel spus au legătură cu postul de muncă desfiinţat.
78. Având în vedere aceste premise expres indicate în actul de sesizare, titularul sesizării tinde la dezlegarea unei probleme care se poate constitui într-o lex tertia, adică într-o interpretare care să combine ipoteza concedierii pentru motive care ţin de persoana salariatului (art. 61-64 din Codul muncii) cu cea a concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului (art. 65 din Codul muncii).
79. În aceeaşi ordine de idei, faţă de expunerea problemei de drept de dezlegat, sesizarea poate viza consacrarea pe cale de interpretare a unei lex tertia şi din perspectiva interferenţei cu dispoziţiile referitoare la concedierea colectivă (art. 68-74 din Codul muncii), în condiţiile în care această din urmă instituţie are reglementări speciale, iar ipoteza de lucru oferită de titularul sesizării nu exclude ipoteza unei concedieri colective, ipoteză avută în vedere şi analizată în unele hotărâri ataşate sesizării.
80. Dincolo de acest argument întemeiat pe faptul că dezlegarea problemei de drept, astfel cum a fost configurată prin actul de sesizare, ar putea conduce spre crearea premiselor unor lex tertia, trebuie avute în vedere şi următoarele aspecte:
81. Titularul sesizării solicită instanţei supreme să stabilească dacă angajatorul trebuie să aplice unele criterii de departajare între salariaţi aflaţi în situaţii identice sau similare. Se impune precizarea că aceasta este o problemă sensibilă, întrucât, deşi textul art. 65 din Codul muncii face referire la desfiinţarea postului, în realitate este dificil a se aprecia “postul” ca noţiune abstractă, ruptă de titularul acestuia, caz în care analiza interferează neîndoielnic cu condiţiile subiective legate de ocupantul postului şi face cu atât mai dificilă aprecierea condiţiilor obiective legate de concediere şi de selecţia postului/posturilor.
82. Textul art. 65 din Codul muncii nu prevede în sarcina angajatorului o obligaţie de aplicare şi de indicare în decizia de concediere a unor criterii de departajare pentru posturi identice/similare, iar o statuare pe cale de interpretare, într-un sens sau altul, echivalează cu o nepermisă adăugare la lege din partea instanţei supreme, ceea ce echivalează cu transpunerea în rolul legiuitorului, precum şi cu încălcarea scopului mecanismului de unificare al recursului în interesul legii, prevăzut de art. 514 din Codul de procedură civilă, anume asigurarea interpretării şi aplicării legii de către toate instanţele judecătoreşti, nu complinirea unor norme pretins lacunare.
83. Un argument suplimentar în susţinerea acestei afirmaţii este bazat pe evoluţia din perspectivă istorică a textului art. 65 din Codul muncii, care în forma iniţială avea următorul conţinut:
“(1) Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea
contractului individual de muncă, determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii.
(2) Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, dintre cele prevăzute la alin. (1).”
84. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2006, aprobată cu completări prin Legea nr. 94/2007, art. 65 a fost modificat şi a dobândit forma pe care o are şi în prezent, fiind înlăturate menţiunile referitoare la dificultăţile economice, la transformările tehnologice şi la reorganizarea activităţii din ambele alineate ale art. 65.
85. Or, această evoluţie în plan legislativ a textului legal supus dezlegării nu este lipsită de semnificaţie, legiuitorul optând pentru înlăturarea unei încorsetări a cazurilor de desfiinţare a locurilor de muncă, limitate iniţial la cele trei ipoteze sus-evocate şi pentru acordarea unei marje generoase de apreciere în favoarea angajatorilor, ţinuţi să procedeze la desfiinţarea locurilor de muncă din motive care să se poată circumscrie unor cauze reale şi serioase.
86. În acelaşi sens, trebuie evocată statuarea de principiu pe care a făcut-o Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 1/2012, în care a reţinut următoarele: “De aceea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că numai pe baza evaluării nemijlocite, directe, de către instanţe, în raport cu circumstanţele fiecărei speţe, se poate stabili compatibilitatea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2010, cu dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului şi cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, însă analiza în concret a acestei compatibilităţi nu poate fi realizată pe calea recursului în interesul legii, întrucât ar exceda obiectului acestuia şi competenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul în interesul legii nefiind un recurs naţional în convenţionalitate.”
87. În plus, trebuie subliniat şi faptul că problematica aflată la originea sesizării de faţă nu pleacă de la insuficienţa sau de la neclaritatea art. 65 din Codul muncii, întrucât toate instanţele au plecat în mod logic şi similar de la premisele textului legal în discuţie.
88. Astfel, toate instanţele, aşa cum rezultă din analiza jurisprudenţei ataşate, pleacă de la ipoteza concedierii din motive care nu ţin de persoana salariatului şi care are la bază desfiinţarea postului ocupat de persoana concediată.
89. De asemenea, toate instanţele au în vedere analiza condiţiilor impuse de art. 65 alin. (2) din Codul muncii, respectiv efectivitatea desfiinţării postului/posturilor, precum şi cauza reală şi serioasă care se află la baza acestei măsuri.
90. Divergenţa apare, în realitate, la momentul determinării caracterului real şi serios al cauzei desfiinţării postului/posturilor, etapă de argumentaţie în care unele instanţe simt nevoia existenţei şi indicării unor criterii de departajare în decizia de concediere, iar alte instanţe apreciază că angajatorul este suveran, deci exonerat de obligaţia de aplicare şi de indicare a unor astfel de criterii, ceea ce exclude şi obligaţia instanţei de judecată de a le examina.
91. Acest aspect însă nu ţine de interpretarea art. 65 din Codul muncii, ci de modul în care condiţia referitoare la “cauza reală şi serioasă”, prevăzută în alineatul secund al acestui articol, este şi trebuie evaluată în concret, raportat la specificul speţei, ceea ce relevă o problemă de aplicare a textului legal la circumstanţele cauzei, nu o problemă de interpretare a textului legal în discuţie.
92. Or, aplicarea dispoziţiilor legale la particularităţile cauzei deduse judecăţii reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de judecată, chemate să aplice legea la situaţia de fapt care caracterizează fiecare speţă, ceea ce excedează rigorilor şi scopului mecanismului recursului în interesul legii.
93. Că problema supusă dezlegării în recursul în interesul legii de faţă nu este o veritabilă problemă de drept, ci mai degrabă una de fapt rezultă şi din statuările făcute de Curtea Constituţională în cadrul Deciziei nr. 420/2013, decizie în care se arată in terminis următoarele:
“Sintagma «cauză reală şi serioasă» evocă fapte, ipoteze determinabile care să excludă abordările subiective. Cauza este reală când prezintă un caracter obiectiv, fiind impusă de nevoia surmontării unor dificultăţi tehnice, economice, de imperativul economic al creşterii productivităţii muncii, al adaptării la evoluţiile noilor tehnologii. Cauza este serioasă atunci când situaţia unităţii angajatorului este una gravă, ameninţând evoluţia sau chiar viabilitatea ei.
Toate aceste garanţii ar rămâne lipsite de efect dacă nu ar putea fi supuse controlului instanţelor de judecată, care pot cere administrarea de probe în vederea evidenţierii existenţei cauzei reale şi serioase ce a determinat desfiinţarea locului de muncă.”
94. În contextul evocat şi dacă s-ar trece peste impedimentele legate de inadmisibilitatea unui recurs în interesul legii care să aibă ca efect adăugarea la lege şi care să implice în mod nepermis şi evaluarea aplicării la speţă a dispoziţiilor legale, sesizarea de faţă apare ca inadmisibilă şi pentru că vizează ca, pe cale de interpretare, instanţa supremă să adauge la lege şi prin determinarea unor parametri care ţin funciarmente de situaţia de fapt, identificând fără fundament criterii neprevăzute de lege, nedeterminate şi nedeterminabile în mozaicul complex al raporturilor juridice de muncă în care sunt implicaţi angajaţi şi angajatori din sfere diverse de activitate (din acest punct de vedere sesizarea este expresia impreciziei câtă vreme face referire la “unele criterii”), stabilind modul în care aceste criterii să fie formalizate ori impunând fără fundament şi cu încălcarea principiului libertăţii de a contracta că astfel de criterii nu sunt obligatorii.
95. În sprijinul argumentului că evaluarea problemei de drept deduse judecăţii se află în competenţa exclusivă a instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului trebuie subliniat şi faptul că determinarea “cauzei” se apreciază în concret, raportat la speţă, exempli gratia în toate cazurile în care instanţa de judecată este chemată să cenzureze cauza actului juridic civil în condiţiile art. 1.235 din Codul civil, uneori înfrângând prezumţia existenţei cauzei, prevăzută de art. 1.239 alin. (2) din Codul civil, atunci când evaluează condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză într-o cauză particulară, raportat la dispoziţiile art. 1.345-1.348 din Codul civil ori atunci când este chemată să evalueze cerinţa bunei-credinţe etc. În toate aceste cazuri, în care legea prevede fie o prezumţie simplă, fie face trimitere la o instituţie care nu îşi are definiţia în vreun text legal, este rolul şi constituie atributul exclusiv al instanţei de judecată să facă interpretarea şi aplicarea textului legal raportat la specificul cauzei, fără a putea spune că legea nu prevede, este neclară sau incompletă [art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă]. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este constantă în această privinţă.
96. Sintetizând, prezentul recurs în interesul legii este inadmisibil, pe de o parte, pentru că tinde la o interpretare care să adauge la textul de lege, care să se refere la aplicarea legii prin stabilirea unor chestiuni de fapt, şi nu de drept, iar, pe de altă parte, deoarece tinde a se îndepărta de la scopul mecanismului de unificare a jurisprudenţei prevăzut de art. 514 şi următoarele din Codul de procedură civilă.
Această decizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
