Decizia nr. 7/2020, publicată în M. Of. nr. 486 din 9 iunie 2020
Soluţia: Admite recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul penal, în cazul pluralităţii intermediare de infracţiuni, în ipoteza în care primul şi/sau al doilea termen al pluralităţii intermediare este format dintr-un concurs de infracţiuni, contopirea tuturor pedepselor stabilite se realizează, în cadrul unei operaţiuni unice, potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni.
Considerente:
[…] B. Referitor la problema de drept soluţionată diferit de instanţe
Instituţia pluralităţii intermediare a fost caracterizată ca fiind acea pluralitate de infracţiuni care nu constituie concurs de infracţiuni întrucât infractorul a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune anterioară, iar înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, săvârşeşte din nou o infracţiune, fără a fi îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa recidivei (I. Paşca, Vasile Dobrinoiu ş.a. – Noul Cod penal comentat – Partea generală, Ediţia a III-a revizuită şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, pag. 327).
În doctrină s-a mai arătat că, în egală măsură, pluralitatea intermediară se apropie de starea de recidivă postcondamnatorie, prin existenţa unei condamnări definitive şi a intervalului de timp în care se comite noua infracţiune, respectiv până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, după cum împrumută regimul de sancţionare de la concursul de infracţiuni (Alexandru Boroi – Drept penal – Partea generală, Ediţia 3, Ed. C. H. Beck, Bucureşti 2017, pag. 283).
Deopotrivă, s-a considerat că „nu există posibilitatea unei pluralităţi care să se situeze între concursul de infracţiuni şi recidivă; aşa-zisa pluralitate intermediară nu este decât o recidivă postcondamnatorie de fapt, şi nu de drept” (G. Antoniu – Reforma legislaţiei penale, Ed. Academiei, Bucureşti, 2003, pag. 134).
Dispoziţiile art. 44 din Codul penal prevăd în configuraţia pluralităţii intermediare un prim termen constituit din infracţiunea/infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea definitivă, ce are corespondent, în textul legal amintit, sintagma „pedeapsa anterioară”, precum şi un al doilea termen reprezentat de infracţiunea/infracţiunile comise ulterior condamnării definitive, căruia îi corespunde sintagma „pedeapsa pentru noua infracţiune” din conţinutul aceleiaşi norme legale.
Regimul sancţionator al pluralităţii intermediare de infracţiuni este cel reglementat de dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Codul penal, în conformitate cu care „pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni” (ca regulă), excluzând ipotezele de excepţie, precum săvârşirea infracţiunii de evadare cu regim sancţionator derogator potrivit art. 285 alin. (4) din Codul penal (cumul aritmetic).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii consideră că, în cazul pluralităţii intermediare, pedeapsa se stabileşte printr-o operaţiune unică de contopire a tuturor pedepselor care intră în alcătuirea termenilor pluralităţii intermediare, fiind asigurată respectarea principiului legalităţii pedepsei, principiu care presupune ca pedeapsa să aibă o bază legală atât în momentul pronunţării ei, cât şi pe durata executării.
Această modalitate de stabilire a pedepsei se întemeiază pe interpretarea strictă a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul penal care prevăd regula contopirii pedepselor „potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni”, sintagmă care nu introduce niciun element de diferenţiere între mecanismul prin care se realizează contopirea pedepselor în cazul pluralităţii intermediare şi mecanismul prin care se realizează contopirea pedepselor în cazul concursului de infracţiuni.
Or, unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem (ubi lex non distingiut nec nos distinguere debemus), respectarea principiului enunţat fiind o garanţie a legalităţii pedepsei.
Totodată, se constată că art. 44 alin. (2) din Codul penal nu distinge între dispoziţiile ce compun regimul sancţionator al concursului de infracţiuni, existând astfel posibilitatea legală a aplicării, în cazul pluralităţii intermediare, nu doar a dispoziţiilor art. 39 din Codul penal, intitulat „Pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni”, ci şi a celor prevăzute de art. 40 din Codul penal, cu denumirea marginală „Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente”, ambele texte legale instituind reguli de contopire a pedepselor.
Prin urmare, având în vedere principiile anterior enunţate şi interpretând corelat dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Codul penal şi art. 39 alin. (1) din Codul penal, pedeapsa pentru pluralitatea intermediară se calculează printr-o operaţiune unică de contopire a pedepselor, inclusiv în ipoteza în care primul şi/sau al doilea termen al pluralităţii intermediare este format dintr-un concurs de infracţiuni.
Este de subliniat că legiuitorul nu a folosit nicio expresie de genul că pedepsele se contopesc corespunzător dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni, pentru a putea interpreta că ordinea de valorificare a pluralităţii intermediare – cu cel puţin un termen multiplu – este una cronologică, dată de momentul în care se realizează formele de pluralitate.
Din niciun text legal nu reiese că legiuitorul a conceput existenţa unor operaţiuni distincte şi succesive pentru stabilirea pedepsei în cazul pluralităţii intermediare, aşa cum se susţine în altă opinie, respectiv că, atunci când al doilea termen al pluralităţii intermediare este multiplu (concurs de infracţiuni), prioritar, s-ar da eficienţă dispoziţiilor de la pluralitatea intermediară şi s-ar contopi pedeapsa aplicată definitiv (pentru infracţiunea ce reprezintă primul termen) cu fiecare dintre infracţiunile comise după condamnarea definitivă, ca, ulterior, pedepsele rezultante parţiale, astfel obţinute, să fie contopite ca expresie a valorificării formei de pluralitate a concursului ce caracterizează infracţiunile din structura celui de-al doilea termen al pluralităţii intermediare.
Dimpotrivă, prin reglementarea transpusă în art. 44 alin. (2) din Codul penal, norma legală echivalează tratamentul sancţionator al pluralităţii intermediare cu cel al concursului de infracţiuni, independent de faptul că pentru aceste tipuri de pluralităţi de infracţiuni, care sunt reglementate ca instituţii juridice distincte, se prevăd condiţii distincte de existenţă.
În virtutea interpretării restrictive a dispoziţiilor de drept penal, regulile de calcul al pedepsei instituite prin dispoziţiile art. 40 din Codul penal – care prevăd descontopirea pedepsei rezultante aplicate definitiv pentru infracţiuni concurente – devin incidente în baza art. 44 alin. (2) din Codul penal şi în cazul pluralităţii intermediare.
În considerarea acestor dispoziţii legale, pedeapsa rezultantă stabilită definitiv pentru infracţiunile concurente, care alcătuiesc primul termen al pluralităţii intermediare, se descontopeşte în pedepsele componente care sunt repuse în individualitatea lor (înlăturându-se sporul iniţial), pentru a fi recontopite şi cu pedeapsa/pedepsele aplicate pentru infracţiunea/infracţiunile care compun al doilea termen al pluralităţii intermediare.
Interpretarea contrară, şi anume că pedeapsa rezultantă stabilită pentru concursul de infracţiuni din structura pluralităţii intermediare, stabilită prin hotărâre definitivă de condamnare (primul termen), nu ar putea fi descontopită deoarece nu există situaţia în care se descoperă ulterior o infracţiune concurentă, altfel spus că dispoziţiile art. 40 din Codul penal ar avea aplicabilitate numai în cazul concursului de infracţiuni, intră în coliziune cu prevederile art. 5 din Codul penal care reglementează aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei.
Or, raţionamentul stabilit în cazul concursului de infracţiuni, prin Decizia nr. 7 din 2 martie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 5 aprilie 2016 – prin care s-a statuat că este aplicabil regimul sancţionator agravat al concursului de infracţiuni prevăzut de legea nouă când, în aceeaşi cauză, cu privire la infracţiunile comise anterior datei de 1 februarie 2014 a fost stabilită în temeiul aplicării globale ca lege penală mai favorabilă Codul penal din 1969, iar noul Cod penal se aplică pentru infracţiunile comise ulterior datei de 1 februarie 2014 (ca lege în vigoare la data comiterii faptei) – are incidenţă şi în ipoteza pluralităţii intermediare în care infracţiunea/infracţiunile ce compun cel de-al doilea termen a/au fost comisă/comise după intrarea în vigoare a legii noi.
Un alt argument care susţine că tratamentul sancţionator aplicabil pluralităţii intermediare este cel prevăzut pentru concursul de infracţiuni, fără nicio diferenţiere, îl reprezintă faptul că, în caz de pluralitate intermediară, pedepsele se contopesc în integralitatea lor, iar din pedeapsa rezultantă se scade tot ceea ce s-a executat până la momentul contopirii, dispoziţie care se regăseşte în art. 40 alin. (3) din Codul penal.
Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii mai arată că dispoziţiile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu se limitează la interzicerea aplicării retroactive a legii penale în defavoarea acuzatului, ci stabileşte, în general, principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege), precum şi principiul neaplicării extensive a legii penale în defavoarea acuzatului, în special prin analogie. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi sancţiunile care le pedepsesc. Ca urmare firească a principiului legalităţii condamnărilor, prevederile de drept penal sunt supuse principiului interpretării stricte.
În practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că termenul „drept” utilizat în cuprinsul art. 7 corespunde celui de „lege” folosit în alte articole ale Convenţiei şi înglobează jurisprudenţa, după cum presupune respectarea condiţiei calităţii, inclusiv din perspectiva accesibilităţii şi previzibilităţii normei.
În considerarea dispoziţiilor Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, modalitatea stabilirii pedepsei în cazul pluralităţii intermediare de infracţiuni în cadrul unei operaţiuni unice de contopire a pedepselor – tratament sancţionator care rezultă din interpretarea strictă a prevederilor art. 44 alin. (2) din Codul penal – nu poate fi înlăturată prin interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Codul penal.
Sub acest aspect se menţionează că, interpretându-se per a contrario dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal, s-a exprimat opinia că, în situaţia în care infracţiunile concurente care alcătuiesc al doilea termen al pluralităţii infracţionale nu sunt comise în stare de recidivă (sau nici măcar una nu este în stare de recidivă), nu operează prioritar dispoziţiile prevăzute pentru concursul de infracţiuni. Altfel spus, interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Codul penal ar conduce la regula ca, mai întâi, să se aplice dispoziţiile referitoare la pluralitatea intermediară (în sensul ca fiecare pedeapsă aplicată pentru infracţiunile ce compun al doilea termen să fie contopită cu pedeapsa anterioară aplicată prin hotărâre definitivă – primul termen, care ar putea fi şi pedeapsa rezultantă a unui concurs de infracţiuni) ca, ulterior, pedepsele rezultante parţiale astfel calculate să se contopească, în baza aceloraşi reguli, dându-se eficienţă concursului de infracţiuni.
Raportat la această opinie, o primă menţiune ar fi că dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal referitoare la tratamentul sancţionator al recidivei postcondamnatorii, când al doilea termen al recidivei este constituit dintr-un concurs de infracţiuni, sunt dispoziţii de excepţie care reliefează existenţa unui mecanism de calcul al pedepsei pentru recidiva postcondamnatorie cu operaţiuni distincte ce trebuie efectuate într-o anumită succesiune (contopire şi, apoi, cumul aritmetic), fiind expres prevăzute pentru recidiva postcondamnatorie în configuraţia indicată de textul legal.
Ceea ce este însă semnificativ, faţă de problematica analizată, este că stabilirea tratamentului sancţionator al pluralităţii intermediare prin interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Codul penal ar conduce la aplicarea unui algoritm de calcul care îndepărtează pedeapsa pluralităţii intermediare de cea a concursului de infracţiuni şi o apropie de cea aplicabilă în cazul recidivei postcondamnatorii şi chiar, în anumite situaţii, conduce la un tratament sancţionator mai sever decât cel aplicabil acestei din urmă forme de pluralitate.
Cuantumul mai ridicat al pedepsei ar fi rezultatul valorificării multiple a unor fracţii de spor de pedeapsă şi al preluării repetate a pedepselor (cu excepţia celei mai grele, identificate la fiecare contopire în parte) în procesele succesive de contopire. Această sancţiune mai severă ar apărea în condiţiile în care legea penală nu reglementează contopirea între pedepse rezultante parţiale, obţinute în prealabil, conform aceloraşi reguli de contopire prevăzute pentru concursul de infracţiuni. Astfel, s-ar modifica baza de calcul al pedepsei rezultante (pedeapsa aplicată pentru fiecare infracţiune) şi modul de calcul al sporului de pedeapsă reglementat de art. 39 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Codul penal, în condiţiile în care sporul de pedeapsă este prevăzut să fie o treime din totalul pedepselor cu închisoarea, respectiv amenda (după aplicarea pedepsei celei mai grele), iar nu o treime din totalul unor pedepse la care s-a adăugat anterior un spor (rezultantele parţiale). Modalitatea de calcul al pedepsei pluralităţii intermediare întemeiată pe interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Codul penal determină, în realitate, o aplicare extensivă a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul penal, în dezavantajul acuzatului, situaţie care contravine art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Nu în ultimul rând, este de subliniat că, deşi art. 43 alin. (2) din Codul penal reliefează coexistenţa celor trei forme de pluralitate (concurs, pluralitate intermediară şi recidivă), în concret, mecanismul de stabilire a pedepsei face trimitere la dispoziţiile concursului de infracţiuni şi, apoi, la cele ale recidivei postcondamnatorii. Aceasta înseamnă că legiuitorul a acordat prioritate dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, în detrimentul celor privind recidiva, nefiind valorificate cronologic formele de pluralitate de infracţiuni existente.
Or, aplicarea pedepsei în cadrul unei operaţiuni unice de contopire în cazul pluralităţii intermediare, aşa cum rezultă din interpretarea strictă a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul penal, corespunde voinţei legiuitorului exprimată şi în art. 43 alin. (2) din Codul penal de a nu valorifica formele de pluralitate de infracţiuni în ordine cronologică.
Dintr-o altă perspectivă, se constată că prin art. 43 alin. (2) din Codul penal nu se face nicio referire la tratamentul sancţionator al pluralităţii intermediare (deşi reprezintă un tip de pluralitate de infracţiuni care, din punctul de vedere al gravităţii reiterării conduitei infracţionale, este intermediară între concursul de infracţiuni şi recidiva postcondamnatorie), aspect de natură a întări interpretarea dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul penal în sensul că aceste din urmă prevederi legale echivalează tratamentul sancţionator al pluralităţii intermediare cu tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni. Se demonstrează o dată în plus că, pentru pluralitatea intermediară de infracţiuni, nu există dispoziţii de regim sancţionator diferite de cele ale concursului de infracţiuni.
Prevederile art. 79 alin. (2) din Codul penal, care reglementează concursul între cauzele de agravare, sprijină interpretarea dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul penal în conformitate cu care tratamentul sancţionator al pluralităţii intermediare este cel prevăzut pentru concursul de infracţiuni, fără nicio diferenţiere.
Potrivit acestei norme legale, dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la circumstanţele agravante, infracţiune continuată, concurs sau recidivă.
Aşadar, printre cauzele de agravare a răspunderii penale, cu consecinţe asupra cuantumului pedepsei, nu este enumerată pluralitatea intermediară, ci doar concursul de infracţiuni şi recidivă, ceea ce evidenţiază, încă o dată, că dispoziţiile legale nu impun un algoritm de calcul al pedepsei pentru pluralitatea intermediară distinct de cel prevăzut pentru concursul de infracţiuni, care să conducă la pedepse mai severe decât cele care se stabilesc în conformitate cu regulile de contopire a pedepselor reglementate în materia concursului de infracţiuni.
Împrejurarea că pluralitatea intermediară este o formă a pluralităţii de infracţiuni, cu asemănări atât cu recidiva postcondamnatorie, cât şi cu concursul de infracţiuni, de natură a demonstra perseverenţă infracţională, şi faptul că pedeapsa aplicată definitiv anterior nu şi-a atins scopul pot fi valorificate în procesul de individualizare în cazul fiecărei infracţiuni din structura celui de-al doilea termen al pluralităţii intermediare.
În consecinţă, aspectele care dovedesc că pluralitatea intermediară de infracţiuni poate fi considerată o cauză de agravare a răspunderii penale nu pot fi argumente pentru interpretarea extensivă a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul penal şi aplicarea unei sancţiuni mai severe, calculată în altă modalitate decât prin contopirea pedepselor ce alcătuiesc termenii pluralităţii intermediare, într-o singură operaţiune de contopire.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 473 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru judecarea recursului în interesul legii va admite recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul penal, va stabili că în cazul pluralităţii intermediare de infracţiuni, în ipoteza în care primul şi/sau al doilea termen al pluralităţii intermediare este format dintr-un concurs de infracţiuni, contopirea tuturor pedepselor stabilite se realizează, în cadrul unei operaţiuni unice, potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni. […]
Această decizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.