Decizii ÎCCJ | Despăgubirea stabilită prin hotărâre definitivă, pronunţată în procedura prevăzută de Legea 255/2010, este compatibilă cu acordarea de daune moratorii întemeiate pe prevederile art. 1.535 din Codul civil

Decizia nr. 31/2020, publicată în M. Of. nr. 539 din 23 iunie 2020

Considerente:

[…] 68. Chestiunea de drept cu privire la care instanţa de trimitere a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile este următoarea: în interpretarea şi aplicarea art. 22 şi art. 34 din Legea nr. 255/2010, forma în vigoare la data exproprierii – 13 octombrie 2014, anterior modificării prin Legea nr. 233/2018, coroborate cu art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea stabilită în procedura prevăzută de legea specială, prin hotărâre judecătorească definitivă, este compatibilă sau nu cu aplicarea dispoziţiilor art. 1.535 din Codul civil, referitoare la daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti?

69. Cu titlu preliminar trebuie relevat că toate referirile ce se vor face, în cele ce urmează, la prevederile Legii nr. 255/2010 au în vedere forma pe care această lege o avea la data de 13 octombrie 2014, pentru că la această formă a actului normativ se referă sesizarea supusă analizei de faţă.

70. Prin raportare la cerinţa ce rezidă din art. 519 din Codul de procedură civilă, de a exista un raport de dependenţă între problema de drept descrisă de instanţa de trimitere şi litigiul în care a fost formulată sesizarea, este necesar ca respectiva problemă de drept să fie evaluată ţinând seama de aspectele litigioase asupra cărora titularul sesizării are a se pronunţa.

71. Din această perspectivă se constată că instanţa de trimitere este învestită să se pronunţe cu privire la dreptul pretins de o persoană având calitatea de expropriat, de a obţine de la expropriator daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale aferente sumei care a fost acordată cu titlu de despăgubire pentru bunul imobil expropriat, sumă al cărei cuantum final a fost anterior stabilit printr-o hotărâre judecătorească pronunţată în demersul contestării despăgubirii propuse de expropriator.

72. Această solicitare a reclamantului, de acordare a daunelor interese moratorii în temeiul prevederilor art. 1.535 din Codul civil, se raportează atât la perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate ce s-a produs în condiţiile de excepţie reglementate prin Legea nr. 255/2010 şi data la care a devenit definitivă hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat contestaţia relativă la cuantumul despăgubirilor propuse de expropriator, cât şi la perioada care s-a scurs de la data acestei din urmă hotărâri definitive şi până la momentul la care s-a realizat efectiv plata despăgubirii.

73. Evidenţierea acestor două componente ale perioadei pentru care se solicită daunele moratorii este util a fi făcută ţinând seama de împrejurarea că problema de drept vizează existenţa sau nu a unei compatibilităţi între reglementarea de drept comun reprezentată de art. 1.535 din Codul civil şi prevederi din cuprinsul legii speciale sub imperiul căreia s-a realizat exproprierea în discuţie, astfel că pentru dezlegarea acestei probleme este necesar a se stabili dacă, şi în ce măsură, prevederile Legii nr. 255/2010, referitoare la despăgubirile care se acordă persoanei expropriate, oferă o soluţie completă pentru repararea atât a prejudiciului cauzat prin exproprierea propriu-zisă, cât şi a celui cauzat de plata despăgubirii la un moment ulterior celui la care s-a produs transferul dreptului de proprietate.

74. Se constată că Legea nr. 255/2010 stabileşte etapele procedurii de expropriere care intră în domeniul său de reglementare, relevante fiind prevederile art. 4 potrivit căruia: “Etapele procedurii de expropriere sunt: a) aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai lucrărilor de interes naţional, judeţean sau local; b) consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere şi afişarea listei proprietarilor imobilelor; c) transferul dreptului de proprietate; d) finalizarea formalităţilor aferente procedurii de expropriere.”

75. Pentru determinarea ariei de aplicare a legii speciale este necesar a fi avute în vedere aceste etape pe care ea le reglementează, drepturile şi obligaţiile persoanelor şi ale structurilor funcţionale ce sunt implicate în procedura de expropriere impunându-se a fi evaluate prioritar prin prisma acestui act normativ, corespunzător exigenţelor ce rezidă din principiul general de drept specialia generalibus derogant şi din art. 10 din Codul civil care prevede că “legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege”.

76. În acest context de reglementare trebuie observat că obligaţiile ce revin expropriatorului în derularea primei etape stabilite prin textul de lege enunţat, respectiv cele descrise prin art. 5 şi 6 din Legea nr. 255/2010, sunt unele menite să pregătească asigurarea bazei materiale şi a documentaţiei tehnice justificative necesare realizării lucrării de interes public care determină măsura exproprierii.

77. Între expropriator şi expropriat ia naştere un raport juridic obligaţional abia în cea de-a doua etapă, începând din momentul în care, în conformitate cu art. 7 şi 8 din aceeaşi lege, expropriatorul procedează la consemnarea sumelor individuale estimate ca despăgubiri, precum şi la notificarea către proprietarii vizaţi a intenţiei de expropriere.

78. Conform prevederilor art. 19 raportat la art. 7 şi art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, în cadrul acestui raport juridic se situează şi obligaţia expropriatorului de a consemna la dispoziţia persoanei expropriate despăgubirea aferentă bunului expropriat, obligaţie care este corelativă dreptului conferit expropriatului, prin art. 1 din Legea nr. 33/1994, de a primi o compensaţie pentru bunul imobil relativ la care urmează a interveni transferul dreptului de proprietate.

79. Astfel, prin art. 7 este stabilită obligaţia expropriatorului în sensul “consemnării sumelor individuale reprezentând plata despăgubirii la dispoziţia proprietarilor de imobile, individualizaţi conform listei proprietarilor, aşa cum rezultă din evidenţele Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, afectaţi de prevederile prezentei legi, precum şi obligaţia afişării listei imobilelor ce urmează a fi expropriate şi care fac parte din coridorul de expropriere, anterior notificării proprietarilor”, iar prin art. 9 alin. (4) se stabileşte că “transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii.”

80. Prin art. 19 din Legea nr. 255/2010 şi prin art. 15 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 53/2011, cu completările ulterioare (Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010), este reglementată procedura de urmat pentru a se încasa aceste despăgubiri propuse de expropriator, procedură care presupune, printre altele, formularea unei cereri de plată din partea persoanei expropriate. Legiuitorul a reglementat şi soluţia care trebuie adoptată de expropriator, prin comisia special constituită de acesta, în situaţiile în care persoanele expropriate nu acceptă suma propusă şi consemnată, rezolvarea stabilită pentru o asemenea ipoteză fiind oferită prin art. 19 alin. (11) care prevede că “în cazul în care titularul sau unul dintre titularii dreptului real, aflaţi în concurs, nu este de acord cu despăgubirea stabilită, suma reprezentând despăgubirea se consemnează pe numele titularului sau, după caz, al titularilor. Despăgubirea va fi eliberată în baza cererii formulate în acest sens, însoţită de acte autentice sau de hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declaraţia autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii”.

83. În ce priveşte modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor propuse de expropriator se constată că prin art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 se impune obligaţia ca acestea să fie “estimate de către expropriator pe baza unui raport de evaluare întocmit având în vedere expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici”.

84. Reglementările enunţate relevă criterii clare şi complete care pot şi trebuie să fie avute în vedere de către expropriator în demersul de a stabili şi de a plăti despăgubirile aferente măsurii exproprierii, dar şi existenţa unui remediu pentru eventualele erori generate în mod obiectiv de utilizarea respectivelor criterii, remediu reprezentat de acţiunea în justiţie prin care expropriatul poate contesta cuantumul despăgubirilor astfel estimate şi propuse, în cadrul acestui demers judiciar având posibilitatea de a prezenta argumente şi de a dovedi pertinenţa lor, referitor la valoarea pe care o atribuie imobilului expropriat.

85. Însă, în cadrul procedurii judiciare declanşate printr-o astfel de contestaţie, cuantumul despăgubirii se determină prin raportare la alte criterii şi mijloace de probă decât cele pe care legiuitorul le-a pus la dispoziţia expropriatorului, fiind necesar ca evaluarea să se realizeze, conform art. 25 din Legea nr. 33/1994, printr-o expertiză judiciară efectuată de o comisie formată “dintr-un expert numit de instanţă, unul desemnat de expropriator şi un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii”, dar şi cu luarea în considerare a preţului “cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia”, potrivit art. 26 alin. (2).

86. În raport cu reglementările expuse se constată că legiuitorul a stabilit criteriile după care expropriatorul este ţinut să estimeze valoarea despăgubirii pe care o propune şi o consemnează la dispoziţia persoanei expropriate şi totodată a pus la dispoziţia acestuia din urmă o procedură judiciară specială a cărei parcurgere constituie – în temeiul principiului general de drept specialia generalibus derogant – singura cale de urmat spre a remedia deficienţele generate de evaluarea realizată de expropriator, suportul probator permis pentru cuantificarea acestor despăgubiri fiind diferit în cadrul celor două ipoteze în care se poate realiza evaluarea bunului expropriat.

87. De asemenea trebuie constatat că hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor, la finalizarea procedurii contestaţiei formulate în temeiul art. 22 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2010, reprezintă actul juridic ultim prin care poate fi determinat prejudiciul încercat de persoana expropriată ca efect al actului de autoritate al exproprierii.

88. În acest context, formularea ulterioară a unei alte acţiuni în justiţie întemeiată pe prevederile art. 1.535 din Codul civil – normă care se regăseşte în Codul civil, cartea a V-a: Despre obligaţii, titlul V: Executarea obligaţiilor, capitolul II: Executarea silită a obligaţiilor, secţiunea a 4-a: Executarea prin echivalent, subsecţiunea 2: Prejudiciul – prin care se solicită plata de daune-interese moratorii pentru suma stabilită în mod definitiv de instanţă cu titlu de despăgubire destinată reparării prejudiciului cauzat prin expropriere, nu poate fi privită ca reprezentând un demers compatibil cu cel permis de legea specială, prin art. 22 din Legea nr. 255/2010, pentru că printr-o astfel de acţiune se tinde nu numai la utilizarea unor criterii suplimentare de determinare a cuantumului despăgubirii ce se datorează pentru expropriere, dar şi la formularea unei acţiuni noi pentru repararea prejudiciului cauzat de această măsură, în pofida faptului că s-a finalizat procedura specială care permitea expropriatului să îşi valorifice dreptul de a pretinde o despăgubire mai mare decât cea oferită de expropriator în condiţiile legii speciale.

89. Prin voinţa legiuitorului, exprimată în conţinutul art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010, suma consemnată la dispoziţia expropriatului cu titlu de despăgubire calculată în cadrul etapei administrative a procedurii de expropriere se eliberează în baza cererii persoanei îndreptăţite, cerere care trebuie să fie însoţită de hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declaraţia autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii.

90. Astfel, demersul expropriatorului de a elibera suma cuvenită expropriatului, fără deosebire după cum cuantumul ei este stabilit prin actul administrativ emis de comisia prevăzută la art. 18 din Legea nr. 255/2010 sau prin hotărârea judecătorească care reflectă soluţionarea în mod definitiv a contestaţiei prevăzute de art. 22 din acelaşi act normativ, constituie modalitatea în care acest debitor îşi execută obligaţia pe care legea i-o atribuie, având natura juridică de plată în sensul art. 1.615 teza întâi din Codul civil, iar efectul plăţii constă în stingerea obligaţiei respective.

91. În contextul în care declanşarea şi parcurgerea etapei judiciare a procedurii de expropriere sunt facultative, fiind lăsat la alegerea persoanei expropriate demersul de a ataca sau nu hotărârea comisiei de expropriere, iar legea stabileşte explicit [prin art. 22 alin. (1)] că “exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii”, trebuie constatat că voinţa legiuitorului a fost aceea de a suspenda, prin dispoziţia înscrisă în art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010, însăşi obligaţia de plată a despăgubirii până la adoptarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi de a nu asocia acestui demers judiciar vreun efect în planul sporirii despăgubirilor care se cuvin iniţiatorului lui. Ca atare, concluzia nu poate fi decât aceea că persoana expropriată nu este îndreptăţită să pretindă daune- interese moratorii pentru perioada în care se desfăşoară procesul privind contestarea cuantumului despăgubirilor, pentru că obligaţia expropriatorului de a realiza plata nu devine scadentă înainte de a se finaliza respectivul proces. Prevederile art. 1.535 din Codul civil reglementează situaţia în care “o sumă de bani nu este plătită la scadenţă”, situaţie care în mod evident nu corespunde celei în care legea nu permite expropriatorului să procedeze la eliberarea despăgubirii pe durata soluţionării litigiului având ca obiect contestaţia asupra cuantumului ei.

92. Este util a fi observat că prevederile art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010 au fost modificate prin Legea nr. 233/2018, norma având în prezent următorul conţinut: “la cerere, despăgubirea va fi eliberată inclusiv titularilor drepturilor reale care nu sunt de acord cu cuantumul stabilit, proporţional cu cota- parte deţinută, dacă s-a făcut dovada drepturilor reale asupra imobilului expropriat. Ulterior, în situaţia stabilirii unui cuantum superior prin hotărâre judecătorească definitivă, expropriatorul va elibera foştilor titulari ai drepturilor reale, la cerere, suma reprezentând diferenţa dintre despăgubirea stabilită de instanţa judecătorească şi despăgubirea stabilită de expropriator, proporţional cu cota-parte pe care au deţinut-o”. Intervenţia legislativă astfel realizată evidenţiază faptul că legiuitorul şi-a schimbat optica normativă relativ la momentul în care ia naştere obligaţia de plată a despăgubirii cuvenite persoanei expropriate care nu este de acord cu suma consemnată de expropriator şi totodată a subliniat lipsa de consecinţe pecuniare, în planul îndeplinirii acestei obligaţii (aşa cum este ea stabilită de noua reglementare), a eventualei majorări a cuantumului despăgubirii în urma parcurgerii procedurii judiciare de soluţionare a căii de atac (contestaţia) pe care legea specială o deschide titularului dreptului la despăgubire spre a se determina întinderea reală a reparaţiei aferente exproprierii.

93. Trebuie amintit că exproprierea constituie o formă de cedare a proprietăţii care operează în mod excepţional, în vederea realizării unor lucrări care servesc unor utilităţi publice. În această materie, statului îi este recunoscută o marjă mai largă de apreciere în reglementarea condiţiilor şi a procedurilor după care poate fi pusă în practică o atare măsură, acest aspect fiind subliniat şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Relevantă sub acest aspect este hotărârea pronunţată în Cauza Couturon împotriva Franţei, în care s-a reţinut: “34. În speţă, Curtea constată, în primul rând, că faptele denunţate de reclamant se circumscriu punerii în aplicare a unei politici de amenajare a teritoriului. Ea reaminteşte că acest tip de politici, în care primează interesul general al comunităţii, lasă statului o marjă de apreciere mai mare decât în cazul în care ar fi vorba în mod exclusiv de drepturi civile (a se vedea Depalle, citat anterior, pct. 84, CEDO 2010). (…) 38. (…) În opinia Curţii, în aceste condiţii nu se poate afirma că reclamantul a fost nevoit să suporte o sarcină specială şi exorbitantă.(…) 43. Prin urmare, pe de o parte, având în vedere marja de apreciere de care Franţa dispune în speţă, nu se poate susţine că, prin respingerea cererii reclamantului prin care urmărea repararea prejudiciului cauzat prin deprecierea proprietăţii sale ca urmare a construirii autostrăzii A 89, instanţele naţionale nu au asigurat menţinerea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi necesitatea respectării drepturilor fundamentale ale reclamantului”.

94. Pe de altă parte, din perspectiva identificării domeniului de aplicare a prevederilor art. 1.535 din Codul civil şi a raportului dintre această normă de drept comun şi normele unei legi speciale sunt relevante următoarele statuări făcute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 21/2015: “42. (…) se constată că, în cazul titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale neachitate salariaţilor bugetari, pot fi pretinse dobânzi penalizatoare menite a acoperi prejudiciul rezultat din fapta ilicită a statului, care, în calitate de debitor, achită cu întârziere sumele acordate prin hotărâri judecătoreşti, deşi acestea sunt executorii de drept de la momentul pronunţării acestor hotărâri. 43. Prin urmare, răspunzând primei ipoteze din întrebarea nr. 1, aceste dobânzi nu au un caracter accesoriu debitului principal şi nu reprezintă daune-interese datorate în temeiul art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru salariul neachitat, pentru care angajatorul este de drept în întârziere de la data scadenţei obligaţiei de plată a salariului. Ca atare, faţă de faptul că, prin Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost identificată fapta ilicită ce a declanşat mecanismul răspunderii civile delictuale, achitarea de către stat, cu întârziere, a sumelor acordate prin hotărâri judecătoreşti, urmează a se înlătura ipoteza că dobânzile ce constituie obiectul întrebării preliminare ar curge de la momentul la care a fost introdusă acţiunea principală având ca obiect plata drepturilor salariale. Cum aceste dobânzi sunt distincte de cele aferente dreptului salarial a cărui neplată a fost sancţionată prin hotărârea ce constituie titlu executoriu (cele în raport cu care s-a reţinut autoritatea de lucru judecat), hotărârea preliminară confirmă astfel lipsa identităţii de obiect şi cauză între litigiul referitor la plata drepturilor salariale şi cel pendinte. 44. Pe de altă parte, faţă de dezlegările din Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dobânzile nu pot fi considerate o pretenţie nouă, absolut independentă de litigiul anterior, pentru ca, prin însăşi acţiunea în răspundere civilă având ca obiect astfel de dobânzi penalizatoare, debitorul să fie pus în întârziere şi, prin urmare, prejudiciul să fie datorat de la data introducerii acestei acţiuni, pentru viitor, cu consecinţa începerii curgerii dobânzilor de la data introducerii acţiunii. 45. Potrivit art. 1088 alin. (2) din Codul civil de la 1864, dobânda nu este datorată decât din ziua cererii de chemare în judecată, afară de cazul în care, după lege, curge de drept”.

95. Aceste statuări ale instanţei supreme sunt valabile, pentru identitate de raţiune, şi în situaţiile la care se referă prezenta sesizare, pentru că evidenţiază limitarea pe care o determină existenţa unei legi speciale în privinţa aplicării prevederilor de drept comun relative la repararea prejudiciului cauzat prin îndeplinirea cu întârziere a unei obligaţii de plată a unor sume de bani.

96. În lumina statuărilor evocate, dar şi a trăsăturilor particulare ale cedării dreptului de proprietate ce se realizează prin expropriere, se reţine că reglementările din cuprinsul legii speciale referitoare la reparaţiile care se acordă în această materie trebuie să fie singurele repere legale care pot fi valorificate în procedura de stabilire şi plată a despăgubirii cuvenite persoanei expropriate, ele reflectând modalitatea în care legiuitorul a înţeles să asigure repararea prejudiciului cauzat prin preluarea forţată a proprietăţii, dar şi să determine finalizarea procedurii de stabilire a respectivei despăgubiri în relaţie cu epuizarea căii de atac prevăzute prin art. 22.

97. Pe cale de consecinţă, nu poate fi reţinută altă concluzie decât aceea că incidenţa reglementării de drept comun conţinută de art. 1.535 din Codul civil nu este compatibilă cu prevederile art. 22 şi 34 din Legea nr. 255/2010 coroborate cu cele ale art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 în situaţia în care se solicită, ulterior momentului la care despăgubirile au fost deja stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, daune-interese moratorii pentru perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate şi data la care a devenit definitivă hotărârea judecătorească ce exprimă finalizarea procedurii în care poate fi contestat cuantumul despăgubirilor pe care expropriatorul le datorează.

98. Situaţia este, însă, diferită în cazul daunelor-interese moratorii solicitate pentru perioada ulterioară datei la care a devenit definitivă hotărârea judecătorească menţionată pentru că, aşa cum s-a reţinut în precedent, acest act jurisdicţional constituie un titlu de creanţă care conferă persoanei expropriate dreptul de a cere eliberarea de îndată a despăgubirii, în cuantumul stabilit de instanţă [fie prin confirmarea sumei stabilite de expropriator, fie prin majorarea acestei sume în conformitate cu art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994].

99. Acest drept, de a cere eliberarea sumei cuvenite, este corelativ cu obligaţia expropriatorului de a plăti despăgubirea ori de a o consemna la dispoziţia persoanei îndreptăţite, ceea ce înseamnă că respectiva obligaţie devine scadentă la data la care a luat sfârşit procedura specială de cuantificare a despăgubirilor reglementată prin Legea nr. 255/2010. În consecinţă, de la această dată pot fi cerute daune-interese moratorii în temeiul prevederilor art. 34 din Legea nr. 255/2010 coroborat cu art. 1.535 din Codul civil, pentru că dreptul de creanţă al expropriatului are ca obiect o sumă certă şi exigibilă, stabilită printr-un titlu executoriu, iar pasivitatea debitorului în a o elibera este de natură a genera un nou prejudiciu. Acest din urmă prejudiciu este unul ce se pretinde a fi cauzat de neplata la termen a despăgubirii, deci de o faptă ilicită a expropriatorului, astfel că este distinct de cel cauzat prin actul de expropriere. În consecinţă, nu intră în domeniul de aplicare a reglementărilor din legea specială referitoare la modalitatea de stabilire a despăgubirilor derivate din expropriere, el fiind susceptibil de a forma obiectul unei pretenţii fundamentate pe reglementarea de drept comun menţionată.

100. Raţionamentul expus asigură eficienţa regulii de principiu privind interpretarea şi efectele legii civile, care îşi găseşte expresie în art. 10 din Codul civil, anume aceea potrivit căreia legea specială, derogatorie şi prioritară, nu trebuie să fie aplicată prin analogie altor situaţii decât cele care intră în domeniul lor restrictiv de reglementare. În privinţa aspectelor nereglementate, legea specială se completează cu legea generală, acesta fiind sensul în care trebuie interpretat art. 34 din Legea nr. 255/2013 care prevede că “dispoziţiile prevăzute mai sus se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum şi cu cele ale Codului civil şi ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu contravin prevederilor prezentei legi”.

Această decizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.