Decizia nr. 54/2020, publicată în M. Of. nr. 63 din 20 ianuarie 2021
Soluția: Admite sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) teza a doua din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate (…) în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, respectiv hotărârile pronunţate în cererile formulate în temeiul art. 538 din Codul de procedură penală.
Considerente:
[…] 174. Din perspectiva ce interesează chestiunea de drept supusă analizei se reţine că art. XVIII alin. (2) teza a doua din Legea nr. 2/2013 stabileşte că: “În procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv şi nesoluţionate prin hotărâre pronunţată până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum şi în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate (…) în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.”
175. Astfel cum reiese din cuprinsul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, legiuitorul, între alte ipoteze în care foloseşte criteriul materiei, exceptează în mod expres de la exercitarea recursului hotărârile pronunţate în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.
176. Date fiind circumstanţele pricinii cu care instanţa de trimitere este învestită, analiza de faţă se va limita la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în ipoteza erorilor judiciare săvârşite în procesul penal, eroare judiciară care, în termenii art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 303/2004), reprezintă o ipoteză specifică reglementată de Codul de procedură penală.
177. Textul art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 prevede astfel: “Prin Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală, precum şi prin alte legi speciale pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară.”
178. Nici Codul de procedură civilă şi nici Legea nr. 2/2013 nu cuprind vreo definiţie legală a noţiunii de eroare judiciară, în general, pentru facilitarea aplicării prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ceea ce înseamnă că pentru aplicarea acestei norme şi, în consecinţă, determinarea excepţiilor de la exercitarea recursului în această materie, este necesară identificarea noţiunii de referinţă în dreptul pozitiv, în doctrină ori în jurisprudenţă.
179. În cazul erorilor judiciare săvârşite în procesul penal, în prezent, o astfel de reglementare o reprezintă prevederile art. 538 din Codul de procedură penală, normă care are denumirea marginală “Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară”.
180. Potrivit art. 538 din Codul de procedură penală:
“(1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
(3) Persoana prevăzută la alin. (1) şi persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptăţite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel.
(4) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.”
181. În continuare, la art. 539 din Codul de procedură penală, având denumirea marginală “Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate”, se prevede astfel:
“(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.
(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.”
182. Astfel cum deja s-a arătat în secţiunea dedicată nivelului de dificultate al chestiunii de drept, pentru a se dezlega chestiunea de drept semnalată este necesar a se determina dacă hotărârile pronunţate în cererile prin care se solicită repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în condiţiile art. 539 din Codul de procedură penală sunt exceptate de la exercitarea recursului în temeiul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 ori dacă în această categorie intră exclusiv hotărârile pronunţate în soluţionarea cererilor formulate pe temeiul art. 538 din Codul de procedură penală, astfel încât acestea din urmă sunt singurele exceptate de la exercitarea recursului, în perioada de activitate a normei de la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
183. În acest context, este necesar a se stabili dacă noţiunea de eroare judiciară în procesul penal are înţelesul care actualmente decurge din dispoziţiile art. 538 din Codul de procedură penală sau are o accepţiune mai largă, anume aceea în care ar putea fi inclusă în conceptul de eroare judiciară în procesul penal şi ipoteza privării nelegale de libertate, în termenii normei de la art. 539 din Codul de procedură penală, ambele ipoteze normative deschizând dreptul persoanei îndreptăţite la acţiunea în repararea pagubei, potrivit art. 541 din Codul de procedură penală.
184. Din perspectiva unei interpretări logico-gramaticale, se constată că denumirea capitolului VI din titlul IV al Codului de procedură penală, prin care sunt reglementate anumite proceduri speciale, este aceea de “Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri”.
185. O primă observaţie ce poate fi făcută este că, din punct de vedere al formulării, se foloseşte conjuncţia “sau” cu funcţie disjunctivă, conjuncţie care are rolul de a lega noţiuni sau propoziţii care se exclud ca alternative; drept urmare, pentru a fi fost posibilă, din perspectivă terminologică, asimilarea în noţiunea de eroare judiciară a privării nelegale de libertate, formularea necesară a titlului ar fi fost “Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară, precum condamnarea pe nedrept, privarea nelegală de libertate ori în alte cazuri”.
186. În al doilea rând, se poate constata că art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 nu făcea vreo trimitere la noţiunea de eroare judiciară în procesul penal şi nici nu conţinea vreo referire la dispoziţiile art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, având în vedere că Legea nr. 2/2013 a intrat în vigoare la o dată la care Codul de procedură penală din 1968 era încă aplicabil şi înainte ca noţiunea de eroare judiciară să dobândească o consacrare şi dincolo de procesul penal, potrivit modificărilor aduse Legii nr. 303/2004.
187. Pe de altă parte, nici la data adoptării Legii nr. 2/2013 şi nici în formele sale succesive art. XVIII alin. (2) nu prevedea în mod expres că nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate (…) în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate pentru privarea nelegală de libertate şi, de asemenea, nu trimitea nici la dispoziţiile art. 504 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968 sau, ulterior, la prevederile art. 539 din Codul de procedură penală, având în vedere că prin modificările legislative operate asupra Legii nr. 2/2013 legiuitorul putea interveni asupra conţinutului normei analizate.
188. Cu alte cuvinte, norma are o formulare generică, exceptând de la exercitarea recursului hotărârile pronunţate (…) în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.
189. Pornind de la aceste premise, rezultă că nu s-ar putea reţine exceptarea de la exercitarea dreptului de recurs şi în privinţa hotărârilor pronunţate (…) în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate pentru privarea nelegală de libertate decât în situaţia în care interpretul legii procesuale civile ar accepta fie că noţiunea de eroare judiciară în procesul penal are un înţeles autonom, diferit de cel care reiese, în prezent, din prevederile art. 538 din Codul de procedură penală, fie acceptând că eroarea judiciară în procesul penal este cea reglementată în ipoteza de la art. 538 din Codul de procedură penală, dar că aceasta include şi ipoteza privării nelegale de libertate, în condiţiile art. 539 din acelaşi cod.
190. Altfel spus, o astfel de interpretare ar permite concluzia că privarea nelegală de libertate este susceptibilă de a fi calificată drept o eroare judiciară sau că poate fi asimilată acestui concept juridic.
191. Norma a cărei interpretare s-a solicitat – art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 -, reglementând o situaţie de excepţie, este de strictă interpretare şi aplicare, conform regulii exceptio est strictissimae interpretationis.
192. Pe de altă parte, în contextul erorii judiciare din procesul penal, fiind vorba despre instituţii de drept procesual penal, interpretul legii procesuale civile nu poate recurge la metoda de interpretare extensivă sau la analogia legii, pentru situaţii cărora Codul de procedură penală le-a dedicat reglementări distincte, în cadrul unei proceduri speciale.
193. Este posibil însă ca perspectiva istorico-teleologică a reglementării procesuale penale să constituie sursa acestei analogii.
194. Codul de procedură civilă şi Legea nr. 2/2013 au intrat în vigoare la 15 februarie 2013, în timp ce Codul de procedură penală a intrat în vigoare la 1 februarie 2014.
195. Ca urmare a acestui decalaj cu privire la intrarea în vigoare a noilor reglementări procesuale rezultă că pentru cererile prin care se solicita repararea prejudiciilor pentru condamnarea pe nedrept sau pentru privarea nelegală de libertate, formulate în intervalul 15 februarie 2013 – 1 februarie 2014, instanţele civile, în aplicarea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, s-au raportat la prevederile art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, pe când în cererile formulate după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală coroborarea normei referitoare la exceptarea de la exercitarea recursului în această materie trebuia făcută cu prevederile art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală.
196. În Codul de procedură penală din 1968, dreptul la despăgubiri atât pentru condamnarea pe nedrept (alin. 1), cât şi pentru privarea nelegală de libertate (alin. 2 şi 3) erau reglementate într-o normă unică – art. 504.
197. Art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, având denumirea marginală “Cazuri care dau dreptul la repararea pagubei”, prevedea astfel:
“Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.”
198. Se constată că în cuprinsul acestei dispoziţii legale sau al capitolului din Codul de procedură penală din 1968, dedicat acestei proceduri speciale, nu se făcea vreo referire la noţiunea de eroare judiciară, însă doctrina şi, ulterior, Curtea Constituţională au identificat ipoteza normativă de la art. 504 alin. 1 din acelaşi cod, referitoare la dreptul la despăgubiri în cazul condamnării pe nedrept, ca fiind norma legală dedicată reparării erorilor judiciare din procesul penal, în sensul că aceasta concretizează principiul constituţional prevăzut de art. 52 alin. (3) din Constituţie.
199. De exemplu, prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 18 mai 1998, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatându-se că “dispoziţiile art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituţie.”
200. În această decizie, pronunţată anterior revizuirii Constituţiei din anul 2003, s-au reţinut următoarele: “Prin excepţia invocată se contestă legitimitatea constituţională a art. 504 din Codul de procedură penală, însă din conţinutul excepţiei rezultă că sunt avute în vedere doar prevederile alin. 1 al acestui articol, potrivit căruia sunt considerate erori judiciare doar situaţiile în care fapta nu există sau nu a fost săvârşită de cel condamnat. De aceea, Curtea urmează să se pronunţe numai asupra prevederilor alin. 1 al art. 504 din Codul de procedură penală.
Conform dispoziţiilor art. 48 alin. (3) din Constituţie, «statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.»
Rezultă din acest text că principiul responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare săvârşite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori. Circumstanţierea, «potrivit legii», nu priveşte posibilitatea legiuitorului de a restrânge răspunderea statului doar la unele erori judiciare, ci stabilirea modalităţilor şi condiţiilor în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face pentru plata despăgubirilor cuvenite. Cu alte cuvinte, potrivit normei constituţionale menţionate, organul legislativ nu ar putea stabili ca anumite erori judiciare, neimputabile victimei, să fie suportate de aceasta.
Soluţia constituţională este în concordanţă cu reglementările prevăzute în art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994, potrivit cărora, în cazul anulării unei condamnări definitive, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă.
Prevederile art. 504 din Codul de procedură penală, ce fac obiectul excepţiei, instituie două cauze care antrenează răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale, şi anume când persoana condamnată nu a săvârşit fapta ori fapta imputată nu există. Pe cale de consecinţă, rezultă că această dispoziţie legală exclude angajarea răspunderii statului pentru oricare altă eroare judiciară ce nu ar fi imputabilă victimei. Or, o asemenea limitare este neconstituţională, întrucât art. 48 alin. (3) din Constituţie instituie numai competenţa legiuitorului de a reglementa despăgubirea, şi nu de a alege erorile judiciare pentru care statul trebuie să răspundă.
Dacă până la adoptarea Constituţiei răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale a constituit numai un principiu legal, adică reglementat exclusiv prin lege, prin Constituţia actuală el devine un principiu constituţional, reglementând astfel însăşi competenţa legiuitorului în determinarea condiţiilor de aplicare. Concluzia este aceeaşi şi în interpretarea prevederilor art. 3 din protocolul sus-menţionat, care, potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, este aplicabil în caz de conflict cu reglementările interne existente.
Prin urmare, se constată că organul legislativ nu a pus de acord prevederile art. 504 din Codul de procedură penală cu cele ale art. 48 alin. (3) din Constituţie. Dacă ar fi făcut-o, s-ar fi putut, concretizându-se dispoziţia constituţională, să se reglementeze atât condiţiile specifice de acordare de despăgubiri, cât şi cele privind calificarea unei soluţii juridice ca fiind o eroare judiciară.”
201. Art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Protocolul nr. 7) – Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară -, invocat în considerentele precedente, prevede astfel: “Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot, sau în parte.”
202. Decizia instanţei de contencios constituţional antereferită prezintă relevanţă, între altele, din următoarele motive:
– se indică în mod explicit faptul că, în economia întregii norme, ipoteza legală de la art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 este cea prin care se reglementează dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare;
– s-a constatat caracterul anacronic al reglementării din Codul de procedură penală din 1968 faţă de exigenţele art. 48 alin. (3) din Constituţia din 1991 [normă care, după revizuirea legii fundamentale din 2003, corespunde celei de la art. 52 alin. (3) din Constituţie];
– s-a stabilit echivalenţa normei analizate cu dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 (eroare judiciară), iar nu (şi) cu prevederile art. 5 alin. (1)-(4) din Convenţie (privare nelegală de libertate);
– s-a cenzurat dispoziţia de la art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 nu numai pe temeiul art. 48 alin. (3) din Constituţia din 1991, ci şi pe temeiul art. 3 din Protocolul nr. 7, pe baza priorităţii reglementărilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia din 1991.
203. Legiuitorul român, adoptând Codul de procedură penală, a pus în acord legea procesuală penală cu Constituţia şi cu tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte şi a reglementat în mod distinct dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară prin art. 538 (dispoziţii ce corespund prevederilor art. 3 din Protocolul nr. 7) şi dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate prin art. 539 [normă ce corespunde art. 5 alin. (5) din Convenţie].
204. Şi în doctrina din materia dreptului procesual penal s-a concluzionat asupra acestui aspect astfel: “Separând în două articole distincte cele două situaţii în care o persoană poate obţine despăgubiri conform procedurii speciale, se realizează o clarificare a domeniului de aplicare a fiecărui articol.” (Victor Horia Dimitrie Constantinescu în Codul de procedură penală, comentariu pe articole, coordonator M. Udroiu, ediţia a treia, Editura C. H. Beck Bucureşti, 2020, pagina 2679).
205. Aşa fiind, nu există niciun indiciu, nici chiar din perspectiva istorico-teleologică, pentru a include în categoria erorilor judiciare privarea nelegală de libertate, ci, dimpotrivă, interpretarea art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 trebuie să fie una restrictivă, dându-se noţiunii de eroare judiciară în procesul penal înţelesul care, după data de 1 februarie 2014, rezultă din dispoziţiile art. 538 din Codul de procedură penală.
206. În susţinerea acestei concluzii este utilă şi menţionarea art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, text referitor la evitarea paralelismelor legislative, conform căruia: “În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.”
207. Prin urmare, luând în considerare şi această dispoziţie legală, care se adresează în primul rând legiuitorului – lato sensu -, nu poate fi acceptat nici ca în interpretarea legii, de exemplu, noţiunea de eroare judiciară în procesul penal, din perspectiva legii procesuale penale, să presupună raportarea numai la dispoziţiile art. 538 din Codul de procedură penală (ori, anterior, la cele ale art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968), pe când din perspectiva legii procesuale civile sau a art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, eroarea judiciară să permită, în prezent, coroborarea atât cu prevederile art. 538, cât şi cu cele ale art. 539 din Codul de procedură penală (sau, anterior, cu cele ale art. 504 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968).
208. În dreptul intern, eroarea judiciară a fost indisolubil legată de pronunţarea unei hotărâri de achitare, conform ultimei teze a art. 538 alin. (1) din Codul de procedură penală, condiţie care nu se regăseşte în art. 14 alin. (6) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (ICCPR) ori în art. 3 din Protocolul nr. 7.
209. Doctrina, la rândul său, opinează că: “(…) dacă art. 538 priveşte numai cazul în care o persoană este achitată în rejudecarea cauzei ca urmare a intervenirii unui fapt nou sau recent descoperit ori în cazul judecării în lipsă, art. 539 din Codul de procedură penală vizează orice privare nelegală de liberate chiar dacă aceasta este luată faţă de o persoană care nu este acuzată de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (spre exemplu, reţinerea în fapt a unui martor timp de mai multe zile pentru că acesta nu doreşte să dea declaraţii). Privarea nelegală de liberate nu implică în mod necesar o eroare judiciară, aceasta din urmă fiind incidentă numai în cazul raporturilor de drept penal substanţial, în care este pusă în discuţie tipicitatea faptei, vinovăţia sau răspunderea penală a inculpatului (spre exemplu, inculpatul a fost condamnat, dar arestarea preventivă nu a fost verificată în camera preliminară în intervalul prevăzut de lege). Viceversa, o eroare judiciară nu implică în mod necesar privarea nelegală de libertate (…).” (Victor Horia Dimitrie Constantinescu în Codul de procedură penală, comentariu pe articole, coordonator M. Udroiu, ediţia a treia, Editura C. H. Beck Bucureşti, 2020, pagina 2.679).
210. Potrivit celor reţinute în paragrafele 49-50 din Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legi, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea şi aplicarea art. 5 din Convenţie, rezultă că: “(…) standardul probatoriului pentru luarea unei măsuri preventive privative de libertate este mult mai scăzut decât cel necesar pentru pronunţarea unei hotărâri de condamnare, situaţie în care din probatoriul administrat trebuie să rezulte dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, este infracţiune şi a fost săvârşită de condamnat. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, interpretând dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţie, a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reţinute. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existenţa unor bănuieli legitime de săvârşire a unei infracţiuni nu ar fi conformă scopului dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c); existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliţia sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzaţie completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reţinerii provizorii, care este limitată în timp (Murray contra Regatului Unit, 28.10.1994).”
211. Finalitatea prezentei decizii nu este aceea de a elucida semantica noţiunii de eroare judiciară în procesul penal, ci doar de a se lămuri, din punctul de vedere al legii procesuale penale, posibilitatea încadrării în această categorie juridică a privării nelegale de libertate, concluzie care trebuie să fie aceeaşi şi pentru instanţa civilă.
212. În acest cadru este util a fi amintit că raportul explicativ la Protocolul nr. 7, elaborat de Comitetul director pentru drepturile omului şi prezentat Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, explică de la bun început că, în sine: “(…) nu constituie un instrument care oferă o interpretare autentică a textului protocolului, deşi ar putea fi de o asemenea natură încât să faciliteze înţelegerea prevederilor conţinute de acesta.”
213. În ceea ce priveşte art. 3 din Protocolul nr. 7, raportul anterior evocat indică, printre altele: (…) “23. În al doilea rând, articolul se aplică numai în cazul în care condamnarea a fost anulată sau persoana a fost graţiată, în ambele cazuri, pe motiv că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, adică o deficienţă gravă în procedura judiciară, care implică un prejudiciu grav pentru persoana condamnată. Prin urmare, în conformitate cu acest articol, nu există o obligaţie de a plăti despăgubiri în cazul în care condamnarea a fost anulată sau pedeapsa a fost graţiată pentru orice alte motive.”
214. Revenind la cadrul normativ intern, este de menţionat că, în analiza constituţionalităţii dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, de exemplu, în paragraful 13 din Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5 mai 2016, Curtea Constituţională a reţinut că: dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt similare prevederilor art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, care au fost suspuse controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 417 din 14 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.044 din 11 noiembrie 2004, Decizia nr. 221 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 17 iunie 2005, şi Decizia nr. 78 din 5 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2008, prin care s-a constatat că textul de lege criticat este o concretizare a principiului constituţional prevăzut de art. 52 alin. (3) din Constituţie, conform căruia «Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii […]» şi, pe cale de consecinţă, realizarea dreptului la repararea de către stat a pagubei cauzate prin erorile judiciare are loc în condiţiile legii. În cuprinsul paragrafului 17 din aceeaşi decizie, pe de altă parte, se menţionează: “(…) În acest sens, Curtea constată că dreptul la reparare a pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 din Codul de procedură penală, constituie o preluare, prin normele procesual penale naţionale, a dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie.”
215. Prin urmare, nu se poate reţine că instanţa de contencios constituţional a făcut o calificare a privării nelegale de libertate ca fiind o eroare judiciară care să poată fi preluată şi de instanţa civilă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ci trimiterea la dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie are loc în contextul identificării aceluiaşi tip de răspundere obiectivă a statului şi în cazul privării nelegale de libertate, precum în situaţia erorii judiciare în procesul penal, având în vedere echivalenţa făcută de instanţa de contencios constituţional în paragrafele consecutive, cu prevederile art. 5 alin. (5) din Convenţie, iar pentru ipoteza erorii judiciare (sau art. 538 din Codul de procedură penală), cu prevederile art. 3 din Protocolul 7, în considerentele Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale, cum deja s-a arătat anterior.
Această decizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
