Parchetul General a formulat concluzii în ceea ce privește o sesizare prealabilă care vizează posibilitatea organului de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante de a efectua în continuare acte de urmărire penală. În opinia procurorului, acest lucru este permis, iar actele efectuate de organul de urmărire penală care a constatat săvârșirea unei infracțiuni flagrante și a realizat activități în cauză anterior audierii sale în calitate de martor rămân valabile, cu privire la acestea neoperând nicio sancțiune procesuală.
Conținutul sesizării prealabile formulată de Tribunalul Satu Mare:
”Interpretarea dispozițiilor art.65 alin.(1) raportat la art.64 alin.(1) lit.c) şi art.114 alin.(4) din Codul de procedură penală, în sensul de a se stabili dacă organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire penală; care este sancțiunea procesuală aplicabilă în cazul în care ulterior, este audiat în calitate de martor în aceeași cauză, respectiv nulitatea absolută a actelor de urmărire penală efectuate, ca urmare a încălcării normelor de competență, în acord cu dispozițiile art.281 alin.(1) lit.b) din Codul de procedură penală şi Decizia Curții Constituționale a României nr.302/2017 sau nulitatea relativă conform art. 282 din Codul de procedură penală, prin constatarea existenței unui caz de incompatibilitate ce decurge din calitatea sa de martor la săvârșirea infracțiunii.”
Situația juridică premisă care a generat problema de drept supusă dezlegării
Cauza în care s-a solicitat dezlegarea chestiunii de drept are ca obiect contestația formulată de inculpatul-contestator împotriva încheierii penale nr. (…) din (…) 2021 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de la
Judecătoria Satu-Mare. Prin încheierea susmenționată, judecătorul de cameră preliminară a respins cererile şi excepțiile formulate de inculpat şi, în baza art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, a constatat legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriul nr. (…) al Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală privind pe inculpat.
Pentru a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Satu-Mare a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. (…) al Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare, Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, faptă prevăzută şi pedepsită de art.337 din Codul penal cu aplicarea art.41 alin.(1) din același cod.
În actul de sesizare s-a reținut că în data de 29 iulie 2018, în jurul orei 01:58, inculpatul a condus autoturismul personal pe raza municipiului Satu Mare, ocazie cu care acesta a cauzat un eveniment rutier soldat cu pagube materiale. Fiind depistat de organele de poliție, imediat după producerea evenimentului rutier, inculpatul a fost condus la Spitalul Județean de Urgență Satu Mare, unde acesta a refuzat să-i fie recoltate probe biologice în vederea stabilirii cu exactitate a alcoolemiei. În timp ce se afla în incinta Unității de Primiri Urgențe, acesta a spart un geam al ușii de acces în zona de triaj.
Inculpatul a solicitat judecătorului de cameră preliminară să constate nulitatea procesului-verbal de constatare a infracțiunii flagrante și a procesului-verbal de sesizare din oficiu din 29 iulie 2018, a ordonanței de începere a urmăririi penale din data de 29 iulie 2018, a ordonanței de efectuare a urmăririi penale față de suspect din 29 iulie 2018, a ordonanței de schimbare a încadrării juridice din data de 22 aprilie 2019, a ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale din data de 22 aprilie 2019 şi să dispună excluderea tuturor mijloacelor de probă administrate în prezenta cauză ca urmare a nulității principalelor acte procesuale.
Acesta a invocat, prin avocatul ales, incidența dispozițiilor referitoare la necompetența organelor de urmărire penală, care inițial au avut calitatea de organ de constatare, susținând că în această ipoteză devine aplicabilă Decizia nr.302/2017 a Curții Constituționale, care reglementează un caz de nulitate absolută determinată de nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la competența funcțională, materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală.
Atunci când un organ de constatare, precum cel prevăzut la art. 61 alin. (l) lit. c din Codul de procedură penală – în speță organ de ordine publică (poliție/jandarmerie), constată infracțiuni în mod nemijlocit, devin incidente prevederile art. 293 din același cod care reglementează constatarea infracțiunii flagrante.
În acest sens, art. 61 alin. (4) se referă la organele de constatare care au suspiciuni rezonabile privind săvârșirea unei infracțiuni, iar art. 293 alin. (4) din Codul de procedură penală are în vedere aceleași organe de constatare, care însă au perceput nemijlocit săvârșirea faptei și stabilesc obligația acestora de a încheia un proces-verbal de constatare a infracțiunii. În această ipoteză, organele de constatare dobândesc prin efectul legii, în dosarul format ca urmare a sesizării lor, calitatea de martor, neputând efectua acte de urmărire penală în cauză.
Judecătorul de cameră preliminară a constatat că nu există motive de nelegalitate a actelor de urmărire penală efectuate în cauză. Urmărirea penală a fost începută conform dispozițiilor legale, de îndată ce organele de urmărire penală au aflat despre săvârșirea infracțiunii, la baza acesteia stând, în mod evident, procesul-verbal de sesizare din oficiu. Faptul că atât procesul-verbal de sesizare din oficiu, cât si cel de constatare a infracțiunii flagrante a fost întocmit de același organ de cercetare penală, nu atrage neregularitatea ordonanței de începere a urmăririi penale sau a actelor subsecvente acesteia, organul de cercetare penală fiind competent și chiar obligat să dispună în acest sens, a stabilit magistratul.
Concluziile procurorului în cazul sesizării prealabile
Faptul că organul de cercetare penală al poliției judiciare care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire penală rezultă din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale ce vor fi menționate în continuare. Art.26 alin.10 din Legea nr.218/2002, privind organizarea și funcționarea Poliției Române, prevede că Poliția Română desfășoară, potrivit competenței, activități pentru constatarea faptelor penale și efectuează cercetări în acestea, adică cu privire la faptele constatate anterior.
Art.21 alin. (1) litera a) din Legea nr.364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare prevede că avizul de desemnare în poliția judiciară se acordă, printre altele, dacă polițistul ocupă sau urmează să ocupe o funcție prevăzută cu atribuții specializate în activitățile de constatare a infracțiunilor, de strângere a datelor în vederea urmăririi penale și de urmărire penală.
De asemenea, art. 8 alin. 2 din Legea nr.364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare prevede că șefii ierarhici pot da polițiștilor care fac parte din poliția judiciară dispoziții și îndrumări în efectuarea activităților de constatare a infracțiunilor și de strângere a datelor în vederea identificării autorilor infracțiunilor și începerii urmăririi penale. Alin. 3 al aceluiași articol interzice organelor ierarhic superioare ale polițiștilor care fac parte din poliția judiciară să le dea îndrumări sau dispoziții privind cercetarea penală, procurorul fiind singurul competent în acest sens.
Din interpretarea coroborată a celor două articole din Legea nr.364/2004 rezultă că polițiștii care fac parte din poliția judiciară pot efectua atât activități de constatare a infracțiunilor, cât și activități de cercetare penală, cele două categorii de atribuții neexcluzându-se reciproc. La rândul său, art.298 din Codul de procedură penală prevede că, în caz de infracțiune flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să constate săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. După constatarea infracțiunii flagrante, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și, dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, începe urmărirea penală și, în mod evident, efectuează acte de cercetare penală în cauză.
Dacă organul de urmărire penală are aceste obligații în situația în care infracțiunea se urmărește la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, cu atât mai mult ele devin incidente atunci când în cauză funcționează principiul oficialității. Împrejurarea că organul de cercetare penală are atribuția legală de a constata săvârșirea unei fapte penale pe care a perceput-o în mod nemijlocit, nu îl transformă în organ de constatare în sensul art.61 din Codul de procedură penală, întrucât aceste organe sunt doar cele menționate în această dispoziție legală și nu îi conferă ope legis calitatea procesuală de martor, în sensul art.114 din Codul de procedură penală.
Dacă organul de urmărire penală este cel care constată săvârșirea unei infracțiuni, chiar dacă este vorba de o infracțiune flagrantă, el are obligația de a întocmi un proces-verbal de sesizare din oficiu, potrivit art.292 din Codul de procedură penală, respectiv art.293 alin.3 din același cod, și nu un proces-verbal de constatare a săvârșirii unei infracțiuni în sensul art.61 alin.5 și art.62 alin. 3 din același cod.
Calitatea de martor nu se naște în mod automat din momentul perceperii unor împrejurări cu relevanță pentru o cauză penală, ci este necesar să fie atribuită de organele judiciare, prin dispoziția de administrare, din oficiu sau la cerere, a acestei probe, după analiza condițiilor prevăzute de art. 100 alin. 4 din Codul de procedură penală, referitoare la pertinența, concludența și utilitatea probei. Art. 100 alin. 4 este aplicabil și în eventualitatea audierii în calitate de martor a organelor de constatare prevăzute de art.61 din Codul de procedură penală.
La rândul său, sesizarea din oficiu (în cazul constatării săvârșirii unei infracțiuni flagrante) nu atrage învestirea automată a organului de urmărire penală în vederea efectuării urmăririi penale; învestirea se face doar în condițiile normelor care reglementează competența organelor de urmărire penală, a regulilor privind repartizarea cauzelor.
De altfel, potrivit art.58 alin.1 din Codul de procedură penală, organul de urmărire penală are obligația să își verifice competența ”imediat după sesizare”, iar nu la momentul sesizării. Or, în acest context, dacă organul judiciar ia act de comiterea faptei în condiții flagrante (deci constatarea faptei are loc concomitent cu sesizarea/autosesizarea organului judiciar), chiar dacă, ipotetic, acest organ judiciar nu ar avea, concret, competența materială, personală ori teritorială trebuie, iar art.60 din Codul de procedură penală îi permite, să efectueze activitățile de cercetare penală ce reclamă urgență, înainte de a dispune chiar declinarea cauzei.
Prin urmare, organele de urmărire penală au atribuții diferite de cele ale organelor de constatare prevăzute de art.61, iar consecințele juridice ale actelor încheiate de cele două categorii de organe în legătură cu activitatea de urmărire penală sunt fundamental diferite. Organele prevăzute de art.61 întocmesc doar acte de constatare, care au caracter extraprocesual, servesc doar la sesizarea organelor de urmărire penală și nu au caracterul unor constatări de specialitate în procesul penal.
Organele de cercetare penală realizează majoritatea activităților din cursul urmăririi penale având ca obiect strângerea probelor cu privire la existența infracțiunilor și la identificarea făptuitorilor pentru stabilirea răspunderii penale a acestora, activități care constau în efectuarea de cercetări la fața locului, percheziții, audieri de persoane, verificarea și aprecierea probelor, iar procesul-verbal care cuprinde constatările personale ale organului de urmărire penală sau ale instanței de judecată constituie mijloc de probă, așa cum prevede art.198 alin.2 teza I din Codul de procedură penală.
În concluzie, apreciem că organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a unei infracțiuni flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire penală.
În legătură cu cea de-a doua întrebare, respectiv care este sancțiunea procesuală aplicabilă în cazul în care este audiat în calitate de martor în aceeași cauză organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, respectiv nulitatea absolută a actelor de urmărire penală efectuate, ca urmare a încălcării normelor de competență, în acord cu dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală şi Decizia Curții Constituționale a României nr.302/2017 sau nulitatea relativă în baza dispozițiilor art.282 din Codul de procedură penală, prin constatarea existenței unui caz de incompatibilitate ce decurge din calitatea sa de martor la săvârșirea infracțiunii, apreciem că aceasta este inadmisibilă, nefiind întrunită condiția ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei în care a fost invocată.
Astfel, din cele reținute de judecătorul de cameră preliminară de la instanța de trimitere rezultă că, în cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante nu a fost audiat ca martor, situație în care nu există legătură între dezlegarea problemei de drept și soluționarea pe fond a cauzei în care a fost invocată. De altfel, textele nu ridică o problemă veritabilă de drept, însă premisa de la care pleacă instanța de trimitere, în sensul incidenței art.114 alin.4 din Codul de procedură penală, este greșită.
Apreciem că actele efectuate de organul de urmărire penală care a constatat săvârșirea unei infracțiuni flagrante și a realizat activități în cauză anterior audierii sale în calitate de martor rămân valabile, cu privire la acestea neoperând nicio sancțiune procesuală.
În concluzie, sancțiunea nulității relative decurgând din existența cazului de incompatibilitate prevăzut de art.65 alin.1 raportat la art.64 alin.1 lit.c din Codul de procedură penală nu poate opera decât cu privire la actele întocmite de organul de urmărire penală ulterior audierii sale efective în calitate de martor.
Declarația de martor a organului de urmărire penală care a constatat săvârșirea unei infracțiuni flagrante și a efectuat ulterior acte de urmărire în cauză poate fi abordată din perspectiva nulității relative, însă incidența acestei sancțiuni procesuale nu se poate aprecia în abstract fără o analiză completă a tuturor actelor și măsurilor procesuale efectuate în cauză, deoarece această evaluare se face din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil, principiu care are în vedere desfășurarea procedurii în ansamblul său, inclusiv din perspectiva respectării principiului loialității.
DOCUMENT – Concluzii formulate de procuror în cauza nr.2611/1/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală:
Comments 1