Decizii ÎCCJ | Termenul de 10 zile curge de la data depunerii cererii la dosarul de insolvenţă al debitorului aflat în procedură sau de la data comunicării acestei cereri administratorului judiciar?

Decizia nr. 34/2020, publicată în M. Of. nr. 556 din 26 iunie 2020

Considerente:

[…] 45. Astfel, în primul rând, problema de drept ce se solicită a fi dezlegată nu este determinantă în soluţionarea pe fond a cauzei, faţă de limitele apelului declarat de creditoare, iar, în al doilea rând, nu are legătură cu soluţionarea cauzei.

46. Potrivit art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, titularul sesizării, instanţa de judecată care soluţionează litigiul în ultimă instanţă, trebuie să verifice din oficiu admisibilitatea sesizării, prezentând argumentele pentru care apreciază, între altele, că de dezlegarea chestiunii de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

47. Pe lângă punerea în dezbatere a posibilităţii sau necesităţii formulării unei sesizări a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, titularul acesteia va trebui să prezinte în actul de sesizare toate detaliile cauzei, de drept sau chiar de fapt, care să justifice aptitudinea chestiunii de drept evocate de a duce la rezolvarea fondului acelui litigiu.

48. Aceasta pentru că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate fi învestită cu dezlegarea unei chestiuni de drept pentru valorificarea deciziei într-un litigiu în care situaţia de fapt sau cauza acţiunii cu care instanţa este învestită nu sunt deplin lămurite prin sesizare.

49. În acest sens, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are a se pronunţa într-o interpretare de principiu a unei norme de drept dacă circumstanţele cauzei pentru care trebuie să dea acea interpretare nu sunt deplin clarificate.

50. De aceea, se impune o anumită claritate a sesizării, care să nu afecteze precizia analizei, pentru a exclude o interpretare dată pe tărâmul ipotezelor sau aparenţelor, de natură a atenua funcţia hotărârii prealabile de a determina soluţionarea pe fond a cauzei. În acest sens, întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate fi disociată de contextul care a generat-o, ce trebuie să fie întotdeauna unul cazual şi să cuprindă exhaustiv toate elementele determinante ale cauzei.

51. Or, aşa cum s-a arătat şi în expunerea succintă a procesului, prin Sentinţa civilă nr. 931 din 27 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Maramureş în Dosarul nr. 3.665/100/2017, s-a respins cererea creditoarei A având ca obiect intrarea în faliment, reţinându-se că în cauză nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 74 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 pentru a se dispune intrarea în faliment a debitoarei, creanţa nefiind recunoscută nici de către administratorul judiciar, aşa cum rezultă din Raportul nr. 258 din 23 aprilie 2019, şi nici de către judecătorul-sindic, neexistând la dosar vreo hotărâre judecătorească în acest sens în condiţiile alin. (3) al art. 75 din actul normativ anterior menţionat.

52. Totodată, s-a arătat că, la momentul formulării cererii creditoarei de intrare în faliment, nu era prevăzută în conţinutul legal al art. 75 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 omiterea pronunţării de către administratorul judiciar asupra cererii de plată, cerere de plată care nu a fost formulată până în prezent de către creditoare.

53. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel creditoarea A, solicitând admiterea apelului, cu consecinţa modificării Sentinţei civile nr. 931 din 27 iunie 2019 în sensul admiterii cererii de trecere în faliment.

54. În susţinerea motivelor de apel s-a arătat că sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 75 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, întrucât este vorba de creanţe certe, lichide şi exigibile, având în vedere că obligaţiile fiscale au fost stabilite în baza unor declaraţii fiscale depuse de către debitoare după data intrării în procedura generală de insolvenţă, 14 noiembrie 2017, şi până în luna aprilie 2018, deci aceste creanţe nu mai trebuiau recunoscute de către administratorul judiciar, având în vedere că rezultă din propriile declaraţii ale debitoarei. Referitor la această susţinere, din sesizarea instanţei de trimitere nu rezultă dacă în cauză a fost formulată o cerere de plată de către creditoarea bugetară, pentru ca acest lucru să presupună dezlegarea modului de aplicare a art. 75 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 85/2014, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018, sub aspectul omisiunii soluţionării unei atari cereri. Dimpotrivă, din susţinerile apelantei rezultă că aceasta nu supune judecăţii în apelul său aspectul privind locul unde s-ar fi depus eventuala cerere de plată de către creditoarea bugetară – la administratorul judiciar ori la tribunal, pentru a fi soluţionat aspectul referitor la existenţa sau inexistenţa unei omisiuni de soluţionare a acesteia, drept condiţie pentru legitimarea sa procesuală de a formula cererea de intrare în faliment.

55. În limitele efectului devolutiv al apelului, stabilite de creditoare, în aplicarea regulii tantum devolutum quantum apellatum prevăzute de art. 477 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi raportat la Decizia nr. 11 din 18 aprilie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 334/1/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 10 iunie 2016, instanţa de trimitere nu poate pune în discuţie aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 75 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 85/2014, cu atât mai mult cu cât creanţele fiscale au o procedură specială de contestare.

56. Ansamblul întrebărilor prealabile nu permite identificarea unei chestiuni de drept susceptibile de a primi o dezlegare de principiu în cadrul acestei proceduri, care să fie utilă instanţei în soluţionarea cauzei, în sensul ca de aceasta să depindă soluţionarea cauzei pe fond, ci reprezintă o delegare către instanţa supremă a competenţei legale a curţii de apel de a soluţiona apelul cu care este învestită, prin aplicarea în concret a normelor incidente la circumstanţele particulare ale speţei, în limitele criticilor formulate de către creditoare prin motivele de apel.

57. În aceste condiţii se observă că instanţa de trimitere propune ca fundament al chestiunii de drept interpretarea art. 75 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 85/2014, or problema de drept enunţată de instanţa de trimitere nu este concordantă cu temeiul de drept propus spre analiză şi, de aceea, soluţionarea apelului nu depinde de lămurirea chestiunii de drept sesizate.

58. Trebuie observat că art. 519 din Codul de procedură civilă stabileşte în mod explicit faptul că instanţa supremă, în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare reprezentat de dezlegarea unor chestiuni de drept, urmează “să pronunţe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”. Prin raportare la această exigenţă a legii şi la caracterul de excepţie al procedurii prezente, se constată că excedează competenţelor Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept darea unei dezlegări cu privire la modalitatea de aplicare a reglementărilor legale şi a principiilor de drept relevate în litigiile aflate pe rolul instanţei de trimitere.

59. Între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în această procedură să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate trebuie să o aibă în cadrul soluţionării pe fond a litigiului, condiţie determinantă care nu este îndeplinită cu referire la interpretarea dispoziţiilor art. 75 alin. (3) şi (4) din Legea nr. Legea nr. 85/2014, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 şi art. IX din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018.

Această decizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.