Decizii ÎCCJ | Sesiile, ca instituţii juridice specifice dreptului civil din Transilvania, inclusiv după 6 martie 1945, conferă titularului lor calitatea de persoană îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate?

Decizia nr. 49/2020, publicată în M. Of. nr. 629 din 17 iulie 2020

Considerente:

[…] 56. Or, raportând sesizarea la criteriile de evaluare a cerinţei noutăţii, se constată că norma ce se solicită a fi interpretată este cuprinsă în Legea nr. 18/1991, sub această formă, încă de la adoptare.

57. Astfel, art. 21 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 la data adoptării avea următorul conţinut: “Din terenurile agricole, comisiile vor atribui în proprietate, la cererea comisiilor parohiale ori a altor organe reprezentative ale comunităţilor locale de cult – din mediul rural -, o suprafaţă de teren de pînă la 5 ha în echivalent arabil pentru fiecare parohie sau schit, aparţinînd cultelor recunoscute de lege, ori de pînă la 10 ha teren agricol în echivalent arabil în cazul mănăstirilor, în măsura în care toate aceste aşezăminte au posedat în trecut terenuri agricole preluate de cooperativele agricole de producţie, iar în prezent nu au asemenea terenuri ori au suprafeţe restrînse. În zonele necooperativizate, reconstituirea dreptului de proprietate se va face din terenurile aflate în proprietatea statului şi în administrarea primăriilor, la propunerea acestora, prin decizia prefecturii.”

58. Varianta în vigoare de la data republicării legii, în temeiul art. VII din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 169/1997), până în prezent a textului de lege, devenit art. 22 alin. (1), este aceeaşi: “Din terenurile agricole, comisiile vor atribui în proprietate, la cererea comisiilor parohiale ori a altor organe reprezentative ale comunităţilor locale de cult – din mediul rural -, o suprafaţă de teren de până la 5 ha în echivalent arabil pentru fiecare parohie sau schit, aparţinând cultelor recunoscute de lege, ori de până la 10 ha teren agricol în echivalent arabil în cazul mânăstirilor, în măsura în care toate aceste aşezăminte au posedat în trecut terenuri agricole preluate de cooperativele agricole de producţie, iar în prezent nu au asemenea terenuri ori au suprafeţe restrânse. În zonele necooperativizate, reconstituirea dreptului de proprietate se va face din terenurile aflate în proprietatea statului şi în administrarea primăriilor, la propunerea acestora, prin ordinul prefectului.”

60. Prin adoptarea Legii nr. 247/2005 s-a deschis persoanelor îndreptăţite calea formulării unor noi cereri de reconstituire a dreptului de proprietate, pentru alte suprafeţe de teren, până la concurenţa limitelor stabilite prin lege, dar în temeiul aceloraşi dispoziţii de drept substanţial a căror interpretare se solicită şi care nu au suferit modificări în perioada 1991-2005.

61. Cererile de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafeţe de teren deţinute de unităţile de cult cu titlu de sesie formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 au fost întâlnite, cu preponderenţă, în practica instanţelor din partea de vest a ţării, respectiv din raza curţilor de apel Oradea şi Timişoara.

62. Instanţa de trimitere a identificat două litigii în care, la nivelul Tribunalului Bihor – Secţia I civilă, s-au pronunţat hotărâri contrare, finalizate cu deciziile nr. 677/A din 23 septembrie 2019, în sensul respingerii cererii, întrucât unitatea de cult nu a dovedit decât existenţa unui drept de uzufruct, şi, respectiv, nr. 563/A din 20 iunie 2019, în sensul recunoaşterii calităţii de beneficiar al Legii nr. 18/1991, pe motiv că, deşi cartea funciară era incompletă, terenul este menţionat în inventarul de preluare a bunurilor unităţii de cult din 1946. Niciuna dintre aceste decizii nu statuează dacă dreptul de folosinţă izvorât din sesie poate fi asimilat posesiei indicate de textul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, ci se preocupă de modalitatea de dovedire a dreptului de proprietate asupra terenului deţinut cu titlu de sesie.

63. Din studierea jurisprudenţei puse la dispoziţie, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de către curţile de apel rezultă că pe rolul instanţelor de judecată au existat cauze similare în care problema stabilirii naturii juridice a sesiei, privită ca drept asupra unui teren, a fost rezolvată diferit, generând o practică neunitară consistentă şi de durată prin opiniile divergente, întemeiate pe argumente derivând din interpretarea aceluiaşi text de lege. În acest sens au fost pronunţate hotărâri definitive/irevocabile care au statuat asupra calităţii de persoană îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate al unităţii de cult pentru terenurile deţinute cu titlu de sesie, analizând conţinutul juridic al acestui drept, respectiv dacă sesia reprezintă o formă a dreptului de proprietate sau o formă a dreptului de folosinţă.

– în sensul că sesia reprezintă doar un drept de folosinţă ce nu conferă titularului un drept de proprietate şi, în consecinţă, nici calitatea de persoană îndreptăţită la reconstituire în baza Legii nr. 18/1991: Tribunalul Timiş – Secţia civilă (Decizia nr. 651/A din 7 octombrie 2011), Tribunalul Bihor – Secţia I civilă (Decizia nr. 168/A din 19 februarie 2018), Judecătoria Oradea – Secţia civilă (Sentinţa nr. 8.627 din 13 octombrie 2015, menţinută prin Decizia nr. 522/A din 24 mai 2016 a Tribunalului Bihor – Secţia I civilă), Judecătoria Marghita (Sentinţa nr. 1.117 din 23 septembrie 2014, menţinută prin Decizia nr. 332/A din 31 martie 2015 a Tribunalului Bihor – Secţia I civilă; Sentinţa nr. 1.681 din 10 octombrie 2018, menţinută prin Decizia nr. 677 din 23 septembrie 2019 a Tribunalului Bihor – Secţia I civilă, Sentinţa nr. 1.353 din 21 iunie 2018, menţinută prin Decizia nr. 145 din 19 februarie 2019 a Tribunalului Bihor – Secţia I civilă), Judecătoria Beiuş (Sentinţa nr. 1.772 din 27 noiembrie 2012, menţinută prin Decizia nr. 305 din 14 martie 2013 a Tribunalului Bihor – Secţia I civilă).

65. În aceste condiţii, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, se poate aprecia că, potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, caracterul de noutate se pierde, deoarece condiţia noutăţii trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori).

66. Problema de drept ce se solicită a fi dezlegată are un caracter real şi serios, dar şi persistent în timp, conferind chestiunii litigioase un grad de dificultate, întrucât presupune a analiza, în primul rând, dacă deţinerea terenului cu titlu de sesie parohială naşte în patrimoniul unităţii de cult deţinătoare un drept de proprietate sau un drept de folosinţă, prezentat ca având un caracter atipic, perpetuu, care nu se stinge prin neuz; în al doilea rând, în ipoteza în care se stabileşte că sesia conferă un drept de folosinţă, dacă sintagma “au posedat în trecut terenuri agricole” deschide dreptul la împroprietărire pentru unităţile de cult care au deţinut doar folosinţa asupra sesiei bisericeşti.

67. Jurisprudenţa redată anterior analizează, în interpretarea şi aplicarea art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, natura juridică a dreptului asupra terenului reprezentând sesie bisericească, constatându-se că instanţele care au echivalat sesia cu o formă a dreptului de proprietate au admis acţiunile, iar cele care au echivalat-o cu un drept de folosinţă au respins cererile, ambele opinii utilizând argumente ce ţin, preponderent, de dovada dreptului de proprietate.

68. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că întrebarea adresată de instanţa de trimitere nu reprezintă decât o continuare a raţionamentului juridic expus anterior cu privire la natura juridică a sesiei, în sensul că instanţele care au constatat că sesia conferă unităţii de cult un drept de folosinţă nu au atribuit acestui text de lege şi interpretarea că titularul este îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate, nevăzând, astfel, această formă de detenţie ca fiind echivalentă posesiei menţionate în art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, ca o condiţie suficientă pentru recunoaşterea calităţii lui de persoană îndreptăţită; aşa fiind, nu poate fi reţinut un element de noutate în ceea ce priveşte interpretarea chestiunii deduse dezlegării, ce a făcut obiectul unei jurisprudenţe divergente de lungă durată, motiv pentru care se constatată că nu este îndeplinită una dintre condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.

69. În acest sens, astfel cum rezultă din jurisprudenţa instanţei supreme (a se vedea, exempli gratia, deciziile pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015, şi nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015), în situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit, în mod constant, o problemă de drept într-o perioadă semnificativă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare – recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja o divergenţă consistentă şi de durată în jurisprudenţă.

Această decizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.