Jurisprudență | Curtea de Apel Suceava – Act administrativ fiscal. Impozit pe clădire, destinația imobilului

Domeniu: Acte ale autorităţilor publice; Construcţii; Impozite şi taxe

Potrivit art. 455 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire, exceptând cazul în care în prezentul titlu se prevede diferit, iar, potrivit art. 457, 458 şi 459 Cod fiscal, impozitul se datorează diferit după cum este vorba despre o clădire rezidenţială, nerezidenţială sau cu destinaţie mixtă, cele trei texte legale prevăzând modalitatea de calcul în funcţie de acest criteriu. În absenţa conduitei contribuabililor în sensul unei declarări corespunzătoare şi actuale a destinaţiei imobilului, legea conferă putere probatorie unor înscrisuri relevante privind clădirea, precum autorizaţia de construcţie. Dacă este adevărat că organul fiscal trebuie să manifeste rol activ în îndeplinirea obligaţiilor sale, principiu consacrat de altfel de art. 7 Cod procedură fiscală, nu mai puţin însă în cursul procedurilor fiscale şi contribuabililor le revin o serie de obligaţii pe care trebuie să şi le îndeplinească corespunzător, astfel cum se arată în art. 12 Cod procedură fiscală.

Hotărârea 477/2021:

Prin sentinţa civilă nr. 764 din 12 noiembrie 2020, Tribunalul Suceava Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
A admis acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul C. prin Primar – Direcţia buget, contabilitate şi fiscalitate, Serviciul fiscalitate persoane fizice.
A anulat în parte decizia de impunere pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoanele fizice nr. 95088/10.06.2020, respectiv creanţele fiscale, debite şi accesorii, stabilite cu titlu de impozite pentru clădire în suprafaţă de 113,8 mp, adr: str. …, prevăzute la pct. 4, pct. 6 şi pct. 7 din decizie.
A exonerat reclamanţii de la plata sumelor creanţelor anulate, respectiv sumele reprezentând debite de 5207 lei; 5243 lei; 5243 lei; 5178 lei; 5251 lei; 2895 lei; 2895 lei; şi sumele reprezentând accesorii ale acestor debite, respectiv 3436,68 lei; 2438, 01 lei; 1887,51 lei; 1242,72 lei; 630,15 lei.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recurs Primarul Municipiului C. şi de pârâtul Municipiul C., solicitând casarea în totalitate a hotărârii primei instanţe cu consecinţa respingerii acţiunii ca nefondată.

Sentinţa nr. 764/12.11.2020 a Tribunalului Suceava a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material în materie, în sensul că, admiţând acţiunea, instanţa de fond a eludat total pe de o parte dispoziţiile art. 495 Cod Fiscal, iar pe de altă parte dispoziţiile legale referitoare la aplicarea prevederilor art. 459 Cod Fiscal.

În condiţiile în care reclamanţii intimaţi timp de 5 ani nu au manifestat interes în determinarea caracterului rezidenţial/nerezidenţial al imobilului deţinut, organul fiscal a stabilit sarcina fiscală în baza înscrisurilor existente la dosarul fiscal, respectiv autorizaţia de construire şi procesul verbal de la recepţia construcţiei, ambele înscrisuri dovedind caracterul mixt al imobilului declarat. Dispoziţiile legale coroborate cu înscrisurile care au stat la baza impunerii contrazic total reţinerea instanţei de fond având ca obiect excesul de putere.

Astfel, legiuitorul a prevăzut expres la pct. 5 alin. 4 din HG nr. 1/2016 privind Normele Metodologice de aplicare ale Legii nr. 227/2015 privind Codul Fiscal că „Clădirile în care nu se desfăşoară nicio activitate sunt considerate rezidenţiale sau nerezidenţiale în funcţie de destinaţia care reiese din autorizaţia de construire.”

Trebuie observat că în autorizaţia de construire nr. 1068/2005 caracterul mixt al autorizat este expre înscris, specificându-se că se autorizează „locuinţă cu spaţiu prestări servirii”. Potrivit doctrinei, există exces de putere în situaţia în care administraţia are recunoscut un drept de apreciere şi depăşeşte limitele acestui drept, aducând atingere drepturilor subiective ale cetăţenilor.

Libertatea de apreciere în activitatea administraţiei publice, care se materializează în conceptul de oportunitate a actelor administrative, nu poate fi înţeleasă în afara prevederii legii. Excesul de putere reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Constituţie, care instituie supremaţia legii. Or, impunerea realizată de organul fiscal a fost realizată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, respectiv pct. 5 alin. 4 din HG nr. 1/2016 privind Normele Metodologice de aplicare ale Legii nr. 227/2015 privind Codul Fiscal.

În plus, potrivit dispoziţiilor din Codul Fiscal, orice proprietar are obligaţia declarării bunului deţinut în vederea impozitării sale. Subliniază că a depus la dosar declaraţia de impunere completată şi semnată de reclamanţi, înregistrată la data de 29.05.2008 în care apare suprafaţa de 103,84 mp declaraţi de reclamanţi cu altă destinaţie. Este singura declaraţie de impunere a reclamanţilor care are ca anexe Autorizaţia de construire nr. 1068/2005 şi Procesul verbal de recepţie a construcţiei, ambele certificând destinaţia mixtă a imobilului.

Începând cu anul 2016 reclamanţii aveau obligaţia depunerii la organul fiscal a Declaraţiei fiscale pentru stabilirea impozitului pe clădire cu destinaţie mixtă. Contribuabilii nu au depus această declaraţie astfel încât, în aceste condiţii, pentru perioada 2016-2020 impozitul a fost stabilit în baza prevederilor art. 459 Cod Fiscal. În concret, în baza alin. 1 din acest articol, impozitul a fost stabilit astfel: pentru spaţiul de prestări servicii în suprafaţă de 113,8 mp situat la parterul clădirii impozitul a fost stabilit, în conformitate cu prevederile art. 458 alin. 4 Cod Fiscal, prin aplicarea cotei de impozitare de 2% asupra valorii de impozitare a clădirii; pentru spaţiile cu destinaţie rezidenţială situate la subsol, etaj şi mansardă, impozitul a fost stabilit prin prisma dispoziţiilor art. 457 Cod Fiscal.

De asemenea, pentru neplata la termenul scadent a impozitului pe clădire datorat, au fost stabilite în sarcina reclamantei majorări de întârziere în procent de 1% pe lună sau fracţiune de lună, în baza prevederilor art. 183 din Codul de procedură Fiscală.
În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod Procedură Civilă.

Intimaţii reclamanţi A. şi B. au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, hotărârea primei instanţe fiind legală şi temeinică.

În înţelesul art. 453 lit. e) din Codul fiscal, în categoria clădirilor nerezidenţiale sunt incluse acele clădiri care sunt folosite pentru activităţi administrative, de agrement, comerciale, de cult, de cultură, de educaţie, financiar-bancare, industriale, de sănătate, sociale, sportive, turistice, precum şi activităţi similare, indiferent de utilizare şi/sau denumire, fără ca aceasta să intre în categoria clădirilor rezidenţiale.

Structurile de primire turistice sunt considerate clădiri nerezidenţiale.
Clădirile sau spaţiile din acestea unde se înregistrează sedii secundare şi puncte de lucru se consideră că sunt folosite în scop nerezidenţial.
Clădirile în care nu se desfăşoară nicio activitate sunt considerate rezidenţiale sau nerezidenţiale în funcţie de destinaţia care reiese din autorizaţia de construire.
De exemplu, sunt clădiri nerezidenţiale: o clădire de birouri, un magazin, o fabrică, o clădire unde se desfăşoară activitate de asigurare, un spital, o şcoală, un hotel.

În înţelesul art. 453 lit. f), clădirile rezidenţiale sunt clădiri folosite pentru locuit, alcătuite din una sau mai multe camere, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisfac cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii şi care nu sunt folosite pentru desfăşurarea unor activităţi economice.
Clădirile în care nu se desfăşoară nicio activitate sunt considerate rezidenţiale dacă aceasta este destinaţia care reiese din autorizaţia de construire.

Pentru încadrarea în una dintre categoriile de la art. 453 lit. d) -f) din Codul fiscal, se are în vedere destinaţia finală a clădirilor, inclusiv în cazul în care acestea sunt utilizate de alte persoane decât proprietarii lor, precum şi modul de înregistrare a cheltuielilor cu utilităţile. Proprietarii clădirilor vor anexa la declaraţiile fiscale orice document din care reiese destinaţia clădirii, precum: contracte de închiriere, contracte de comodat, autorizaţii de construire şi orice altele documente justificative.
Au arătat reclamanţii că nu au declarat ulterior anului 2009 că imobilul ar fi utilizat în regim mixt.
Dimpotrivă, raportat la destinaţia sa reală (exclusiv clădire rezidenţială din anul 2009 până în prezent), au achitat impozit pe clădiri potrivit dispoziţiilor legale fiscale care reglementează situaţia clădirilor rezidenţiale.

Nu are relevanţă destinaţia scriptică, din acte, sub aspectul stabilirii regimului fiscal al unei clădiri, ci folosinţa sa efectivă, respectiv destinaţia finală, potrivit manifestării de voinţă neîndoielnice a proprietarului clădirii, în speţă cuprinsă într-o declaraţie pe propria răspundere.

Cât timp pentru încadrarea în una dintre categoriile de la art. 453 lit. d) -f) din Codul fiscal se au în vedere destinaţia finală a clădirii şi modul de înregistrare a cheltuielilor cu utilităţile, cât timp prin destinaţie finală se înţelege modul în care o clădire este folosită efectiv de utilizatorul final, cât timp impozitul pe clădiri se stabileşte în funcţie de destinaţia finală a clădirii, care poate fi rezidenţială, nerezidenţială sau mixtă, pe baza declaraţiei pe propria răspundere a contribuabilului, potrivit declaraţiei date destinaţia finală fiind rezidenţială de la chiar data finalizării construcţiei, prin această declaraţie fiind, practic, modificată destinaţia preconizată a clădirii, cât timp clădirea nu a fost vreodată folosită pentru vreo activitate economică, dovadă şi certificatul eliberat de ORCT, cât timp facturile de utilităţi privesc cheltuieli pe persoană fizică, cât timp organul fiscal nu a investigat pe bază de constatări proprii situaţia de fapt (art. 65 C.pr.fisc. reglementând mijlocul de probă al constatării la faţa locului), rezumându-se la a se raporta la menţiunile AC, care nu sunt concordante cu destinaţia reală şi efectivă a imobilului şi care au şi fost infirmate pe propria noastră răspundere prin declaraţia dată de reclamanţi ca şi utilizatori finali ai clădirii, în acord şi cu jurisprudenţa în materie-Dosar 3678/117/2018, Decizia 1057/2019 din 11.09.2019 a Curţii de Apel Cluj, corect s-a dispus admiterea acţiunii.

Au arătat că trebuie avute în vedere şi dispoziţiile Codului de procedură fiscală, art. 6 alin. 1: Organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege şi să adopte soluţia întemeiată pe prevederile legale, precum şi pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei decizii, respectiv art. 73 alin. 2 – Organul fiscal are sarcina de a motiva actele administrative fiscale emise pe bază de probe sau constatări proprii.
În drept, au fost invocate prevederile art. 205, 208, 490 alin. 2, 471 indice 1, alin. 3 C.pr.civ., art. 453 C.pr.civ.

Examinând legalitatea sentinţei recurate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi motivelor de recurs invocate, Curtea reţine următoarele:
Recurentul Municipiul C. – primarul mun. C. a criticat sentința Tribunalului Suceava, arătând că instanța de fond a soluționat în mod greșit cauza, făcând aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, arată recurentul, în mod greşit a apreciat prima instanţă că destinaţia imobilului nefiind una comercială, impozitul nu a fost stabilit corespunzător, cât timp destinaţia imobilului este una mixtă potrivit autorizaţiei de construcţie nr. 1068 din 23.09.2005 şi procesului – verbal de recepţie, iar destinaţia rezidenţială a imobilului fiind declarată de către reclamanţi abia în iunie 2020. Arată că anterior aceştia nu au manifestat interes în determinarea caracterului rezidenţial/nerezidenţial al edificiului, dimpotrivă, în singura declaraţie de impunere depusă de aceştia la 29.05.2008, imobilul apare cu suprafaţa de 103,84 mp declaraţi de reclamanţi cu altă destinaţie. Arată că nu a existat un exces de putere în ce o priveşte, ci s-a făcut aplicarea dispoziţiilor legale astfel cum acestea dispun, lipsiţi de diligenţă fiind însă reclamanţii.

Analizând criticile formulate, Curtea apreciază că acestea sunt întemeiate, şi că prima instanţă nu a dat o interpretare corectă textelor legale incidente.
Reţine curtea în prezenta analiză că, aşa cum s-a arătat concordant de către ambele părţi, reclamanţii – intimaţi din prezenta cauză sunt proprietarii unei construcţii care, potrivit autorizaţiei de construcţie nr. 1068 din 23.09.2005 şi procesului – verbal de recepţie din 5.05.2008 aferent este o clădire cu destinaţie mixtă, cu spaţiu pentru prestări servicii – salon frizerie/coafură la parter. În prezenta cauză reclamanţii critică stabilirea valorii impozitului pentru clădirea în cauză astfel cum s-a făcut prin decizia de impunere emisă de către recurentă – prin raportarea la clădire cu destinaţie mixtă, argumentând că stabilirea impozitului are a se face, potrivit dispoziţiilor legale, ca şi clădire rezidenţială ţinându-se cont exclusiv de destinaţia finală a clădirii – în speţă casă de locuit, şi fiind indiferentă destinaţia scriptică diferită a acesteia şi conduita reclamanţilor în privinţa îndeplinirii obligaţiilor fiscale ce le incumbă.

Curtea reţine în primul rând că, potrivit art. 455 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire, exceptând cazul în care în prezentul titlu se prevede diferit, iar, potrivit art. 457, 458 şi 459 C.fisc, impozitul se datorează diferit după cum este vorba despre o clădire rezidenţială, nerezidenţială sau cu destinaţie mixtă, cele trei texte legale prevăzând modalitatea de calcul în funcţie de acest criteriu.

În ce priveşte definirea şi modalitatea de definire, în vederea stabilirii impozitului, a clasificării clădirii, aceasta este dată de art. 453 C.fisc.:.. d) clădire cu destinaţie mixtă – clădire folosită atât în scop rezidenţial, cât şi nerezidenţial; e) clădire nerezidenţială – orice clădire care nu este rezidenţială; f) clădire rezidenţială – construcţie alcătuită din una sau mai multe camere folosite pentru locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii.

De asemeni, dispoziţii relevante se găsesc şi în cuprinsul Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin HG nr. 1/2016: 4. (1) În înțelesul art. 453 lit. d) din Codul fiscal, clădirea cu destinație mixtă este o clădire care are suprafețe folosite în scop rezidențial, identificate similar criteriilor de la pct. 6, respectiv suprafețe care sunt folosite în scop nerezidențial identificate similar criteriilor de la pct.5; 5. (1) În înțelesul art. 453 lit. e) din Codul fiscal, în categoria clădirilor nerezidențiale sunt incluse acele clădiri care sunt folosite pentru activități administrative, de agrement, comerciale, de cult, de cultură, de educație, financiar-bancare, industriale, de sănătate, sociale, sportive, turistice, precum și activități similare, indiferent de utilizare și/sau denumire, fără ca aceasta să intre în categoria clădirilor rezidențiale…(4) Clădirile în care nu se desfășoară nici o activitate sunt considerate rezidențiale sau nerezidențiale în funcție de destinația care reiese din autorizația de construire. 6. (1) În înțelesul art. 453 lit. f), clădirile rezidențiale sunt clădiri folosite pentru locuit, alcătuite din una sau mai multe camere, cu dependințele, dotările și utilitățile necesare, care satisfac cerințele de locuit ale unei persoane sau familii și care nu sunt folosite pentru desfășurarea unor activități economice.(2) Clădirile în care nu se desfășoară nici o activitate sunt considerate rezidențiale dacă aceasta este destinația care reiese din autorizația de construire. 7. Pentru încadrarea în una dintre categoriile de la art. 453 lit. d)-f) din Codul fiscal, se are în vedere destinația finală a clădirilor, inclusiv în cazul în care acestea sunt utilizate de alte persoane decât proprietarii lor, precum și modul de înregistrare a cheltuielilor cu utilitățile. Proprietarii clădirilor vor anexa la declarațiile fiscale orice document din care reiese destinația clădirii, precum: contracte de închiriere, contracte de comodat, autorizații de construire și orice altele documente justificative. …16. Impozitul pe clădiri și taxa pe clădiri se stabilesc în funcție de destinația finală a clădirii, care poate fi rezidențială, nerezidențială sau mixtă, pe baza declarației pe propria răspundere a contribuabilului, și se calculează în conformitate cu prevederile art. 457-460 din Codul fiscal.
Reţine curtea, în interpretarea dispoziţiilor legale mai sus menţionate că, dacă este adevărat că, pentru stabilirea impozitului pe clădire, conceptul legiuitorului este acela de a se ţine cont de destinaţia finală a clădirii, nu mai puţin însă, dispoziţiile legale mai sus citate conţin şi prevederi procedurale relativ la modalitatea în care o astfel de destinaţie este determinată: se arată astfel la pct. 11 din Norme că destinaţia finală este cea indicată de contribuabil prin declaraţia sa pe proprie răspundere, se arată de asemeni la pct. 7 teza a doua din Norme că proprietarii clădirilor vor anexa la declaraţiile fiscale orice document din care reiese destinaţia clădirii. Este astfel de conchis că, dacă este adevărat că destinaţia finală a clădirii prevalează în stabilirea regimului clădirii, nu mai puţin însă, în stabilirea acestui regim, contribuabililor le revin o serie de obligaţii în acest sens.
Mai mult decât atât, astfel cum s-a arătat anterior, în absenţa conduitei contribuabililor în sensul unei declarări corespunzătoare şi actuale a destinaţiei imobilului, legea conferă putere probatorie unor înscrisuri relevante privind clădirea, precum autorizaţia de construcţie, stabilind expres că: pct. 5 (4) clădirile în care nu se desfășoară nici o activitate sunt considerate rezidențiale sau nerezidențiale în funcție de destinația care reiese din autorizația de construire; sau pct. 6 (2): clădirile în care nu se desfășoară nici o activitate sunt considerate rezidențiale dacă aceasta este destinația care reiese din autorizația de construire.

Or, în cauză, reclamanţii – intimaţi nu au procedat în mod corespunzător, dimpotrivă, potrivit celor arătate de recurent şi necriticate de reclamanţi singura declaraţie de impunere depusă de aceştia la organul fiscal este cea din 29.05.2008, în care imobilul apare cu o suprafaţa declarată de reclamanţi a fi cu altă destinaţie. Reclamanţii nu au depus o altă declaraţie pe proprie răspundere privind o nouă destinaţie a imobilului decât la 23.06.2020, după emiterea deciziei de impunere a cărei anulare se solicită.

Mai mult decât atât, destinaţia susţinută de autorizaţia de construcţie nr. 1068 din 23.09.2005 şi procesul-verbal de recepţie din 5.05.2008 aferent este cea de clădire cu destinaţie mixtă, astfel în absenţa oricăror diligenţe ale reclamanţilor de a declara schimbarea destinaţiei, organul fiscal fiind nevoit să dea eficenţă dispoziţiilor legale, reflectând situaţia ce rezultă din înscrisurile depuse.

Nu este astfel pertinentă şi justă interpretarea primei instanţe că organul fiscal avea obligaţia, în vederea stabilirii deciziei de impozitare în condiţiile date, de a verifica prin toate mijloacele, efectuarea unei activităţi comerciale în acea clădire, o atare interpretare a obligaţiilor ce incumbă organului fiscal fiind excesivă şi disproporţionată, şi nesusţinută de dispoziţiile legale mai sus menţionate. A admite că în cazul de faţă organul avea atari obligaţii, înseamnă a se considera, pentru identitate de raţiune, că organul fiscal are obligaţia de a proceda în toate cazurile şi în contra evidenţelor scriptice deţinute şi depuse chiar de reclamanţi, la verificarea prin probe contrare a tuturor situaţiilor de fapt, suplinind de fapt lipsa de diligenţă a contribuabilului în îndeplinirea propriilor obligaţii, ceea ce nu poate fi o interpretare rezonabilă. Dacă este adevărat că organul fiscal trebuie să manifeste rol activ în îndeplinirea obligaţiilor sale, principiu consacrat de altfel de art. 7 Cpr.fisc., nu mai puţin însă în cursul procedurilor fiscale şi contribuabililor le revin o serie de obligaţii pe care trebuie să şi le îndeplinească corespunzător, astfel cum se arată în art. 12 Cpr.fisc (contribuabilul trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile şi să îşi exercite drepturile potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi să declarare corect datele şi informaţiile privitoare la obligaţiile fiscale datorate), astfel că rolul activ al organului fiscal încetează acolo unde începe obligaţia contribuabilului, şi nu poate fi interpretat pentru a suplini tocmai lipsa de diligenţă a acestuia.

Drept consecinţă, apreciază curtea că nu există în cauză şi nu se poate imputa organului fiscal, exercitarea în mod abuziv a puterii de apreciere în emiterea actului fiscal, dimpotrivă, organul fiscal făcând aplicarea dispoziţiilor legale şi dând eficienţa stabilită de lege înscrisurilor deţinute, astfel în absenţa oricărei manifestări de diligenţă din partea reclamanţilor contribuabili, a procedat la stabilirea impozitului prin observarea conţinutului autorizaţiei de construcţie, a procesului – verbal de recepţie şi a ultimei declaraţii din 2008 depuse de către reclamanţi.

Curtea va menţine ca fiind justificată doar dispoziţia primei instanţe de anulare în parte a deciziei de impunere pentru impozitul calculat şi stabilit pentru anul 2015, având în vedere că, potrivit întâmpinării depuse la dosarul cauzei în primă instanţă, recurenta – pârâtă a recunoscut pretenţiile reclamanţilor relativ la stabilirea impozitului pentru anul 2015, fiind de acord cu anularea în parte a deciziei pentru acest an (arătând că a fundamentat greşit calcul pe legea nouă din 2016, pentru acel an), putându-se vorbi, relativ la această parte, de o veritabilă achiesare parţială la pretenţiile reclamanţilor, căreia instanţa este ţinută a-i da eficienţă potrivit art. 436 Cpc.

Pentru aceste motive, curtea, reţinând că în cauză hotărârea pronunțată de prima instanță este nelegală în parte, existând motive de nelegalitate care să atragă casarea acesteia date de art. 488 alin. 8 Cpc, că astfel, cererea de recurs este întemeiată, urmează ca, în temeiul art. 496 Cpc să admită recursul, să caseze în parte sentința recurată, și în rejudecare, să dispună respingerea acţiunii ca nefondată în ce priveşte stabilirea impozitului prin decizia criticată pentru anul 2016 şi ulterior. Curtea va menţine celelalte dispoziţii ale primei instanţe care nu sunt contrare prezentei decizii, respectiv cele referitoare la soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii şi anularea deciziei în partea privind stabilirea impozitului pentru clădirea în cauză pentru anul 2015, respectiv pentru sumele 5.207 lei şi 3436,68 lei debit principal şi accesoriu.