Jurisprudența ÎCCJ | Prejudiciu cauzat de lucru. Arbore aflat în stare avansată de degradare. Obligația de întreținere a spațiului verde

Aşa cum rezultă din dispoziţiile art.1.376 Cod civil, în materia răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucru culpa este indiferentă („oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”), fiind vorba de o răspundere obiectivă.

De aceea, cazul fortuit – care, în condiţiile art.1.351 alin. (3) Cod civil presupune o imprevizibilitate şi  invincibilitate relative, raportate doar la cel chemat să răspundă, iar nu una cu caracter absolut, operabilă sau incidentă pentru orice persoană – nu este unul apt să înlăture angajarea răspunderii civile delictuale.

Singura împrejurare externă care ar fi putut avea efectul excluderii în tot sau în parte a răspunderii civile – după cum ar fi fost doar o cauză a prejudiciului sau, dimpotrivă, prejudiciul ar fi fost cauzat împreună cu alte împrejurări sau fapte – este forţa majoră, date fiind caracteristicile invincibilităţii şi inevitabilităţii absolute ale acesteia.

Astfel, constatând că evenimentul extern invocat (furtuna) nu întrunea elementele cazului fortuit şi a fortiori, ale forţei majore, instanţele fondului s-au raportat la elementele de fapt rezultate din administrarea probatoriului, pe baza cărora au statuat asupra cauzelor generatoare ale prejudiciului ca regăsindu-se în starea avansată de degradare a copacului, care ar fi făcut posibilă ruperea, prăbuşirea acestuia independent de orice acţiune a unei forţe externe.

Prin  precizările depuse la data de 7.10.2019 reclamantul A. a arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 5000 euro prin echivalent, respectiv 23.000 lei, cu titlu de daune materiale (iar nu morale). Acest prejudiciu material este împărțit în cheltuieli ocazionate de înmormântarea soției, cheltuieli ocazionate cu datinile creştineşti în valoare totală de 15000 lei cât şi cele ce vizează suferinţele cauzate în raport cu vătămările fizice cauzate de căderea arborelui. Leziunile i-au creat un disconfort fizic ce i-a impus un regim alimentar strict şi care au necesitat plăţi suplimentare pe care în mod normal nu le realiza în desăvârşirea uzului domestic. Daunele materiale au în vedere şi cheltuielile realizate la Laboratorul de Medicină-Legală cu plăţile aferente emiterii certificatului medico-legal.

Starea de sănătate a copacului a cărui prăbuşire a produs tragicul eveniment nu putea fi vizibilă din exterior de către un nespecialist, iar instanţa de fond a apreciat în mod greşit că recurenta este un astfel de specialist, întrucât are obligaţia de amenajare conform art. 8 alin. 1 şi art. 12 din Legea nr. 24/2007. Recurenta a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză întocmit de expert X. cu privire la acest aspect, care au fost însă respinse, fiind apreciate drept apărări de fond. De asemenea, solicitarea de întocmire a unui nou raport de expertiză a fost respinsă în toate etapele procesuale anterioare.

Recurenta nu se face vinovată de producerea evenimentului din 25.07.2017, întrucât primise în proprietate staţiunea Lacu Sărat la data de 19.07.2017, neavând timp să efectueze o curăţare/toaletare a pădurii în doar 6 zile de la primirea în proprietate a acestei staţiuni.

Instanţa de apel nu a analizat cazul fortuit invocat de pârâtă, a analizat forţa majoră, dar fără a motiva de ce nu este incidentă cauzei şi nu a cercetat dacă pârâta avea posibilitatea obiectivă ca în termen de 6 zile să înştiinţeze Romsilva să vină la faţa locului, să însemneze copacii şi să achiziţioneze servicii de toaletare şi curăţare copaci. Această obligaţie revenea Municipiului Brăila, prin Consiliul Local Municipal, care a fost proprietar asupra staţiunii până la data de 19.07.2017.

Recurenta-pârâtă nu este de acord cu concluziile raportului de expertiză efectuat de către expert X., în sensul că furtuna a fost doar factorul declanşator al căderii copacului, iar această energie străină spontană era de natură să atragă incidenţa în speţă a cazului fortuit exonerator de răspundere civilă.

De asemenea, s-a arătat că, deși în apărarea în fața instanței de fond s-a invocat cazul fortuit, acest aspect nu a fost analizat de către tribunal, în timp ce instanța de apel a analizat, din eroare, forța majoră.

Or, deși ambele instituții – cazul fortuit și forța majoră – își găsesc sediul de reglementare în același text (art. 1.351 C.civ.), în realitate între ele există deosebiri juridice semnificative, legate de modalitatea în care se manifestă imprevizibilitatea, invincibilitatea și inevitabilitatea  evenimentului, apreciate într-o manieră mai ușoară în situația cazului fortuit, la nivel subiectiv, prin raportare la persoana celui chemat să răspundă în lipsa producerii evenimentului, spre deosebire de forța majoră, în care invincibilitatea și inevitabilitatea au caracter absolut.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

Contrar susţinerii pârâtei-recurente, instanţele fondului au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materie atunci când au constatat că nu există cauza exoneratoare de răspundere invocată – respectiv, căderea copacului care a produs decesul uneia dintre victime şi vătămarea corporală a celeilalte s-ar fi datorat furtunii puternice din data de 25.07.2017, fără nicio culpă din partea instituţiei pârâte.

Astfel, în speţă s-a pus problema angajării răspunderii pârâtei UAT Chişcani pentru prejudiciul cauzat de lucrul aflat în paza sa juridică.

Aşa cum au fost stabilite elementele de fapt ale pricinii pe baza probelor administrate (raport de expertiză în silvicultură), căderea copacului a fost cauzată de gradul avansat de degradare a acestuia (putrezit în proporţie de 95%), ceea ce ar fi făcut posibil ca „ruperea tulpinii să se producă în orice moment, ca urmare a unei forţe exterioare uşoare”, iar „furtuna a fost doar factorul declanşator, întrucât copacul se putea rupe imprevizibil şi fără apariţia unei forţe exterioare deoarece era într-un stadiu foarte avansat de putrezire la bază”.

Or, invocând lipsa culpei şi exonerarea de răspundere pentru că ar fi intervenit un caz fortuit (furtuna, ca eveniment extern, imprevizibil şi imposibil de împiedicat), pârâta ignoră faptul că în materia răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucru, aşa cum rezultă din dispoziţiile art.1.376 C.civ., culpa este indiferentă („oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”), fiind vorba de o răspundere obiectivă.

De aceea, cazul fortuit – care, în condiţiile art.1.351 alin.3 C.civ. presupune o imprevizibilitate şi  invincibilitate relative, raportate doar la cel chemat să răspundă, iar nu una cu caracter absolut, operabilă sau incidentă pentru orice persoană – nu este unul apt să înlăture angajarea răspunderii civile delictuale.

Singura împrejurare externă care ar fi putut avea efectul excluderii în tot sau în parte a răspunderii civile – după cum ar fi fost doar o cauză a prejudiciului sau, dimpotrivă, prejudiciul ar fi fost cauzat împreună cu alte împrejurări sau fapte – este forţa majoră, date fiind caracteristicile invincibilităţii şi inevitabilităţii absolute ale acesteia.

Este motivul pentru care, făcând trimitere la instituţia răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucru şi la cauzele exoneratoare de răspundere (fapta victimei dacă întruneşte caracteristicile forţei majore; forţa majoră), instanţa de apel analizează şi dacă subzistă elementele forţei majore, chiar dacă pârâta s-a limitat la a califica evenimentul extern ca fiind unul asimilabil cazului fortuit (invocat în acești termeni și analizat ca atare de către prima instanță a fondului, contrar susținerii pârâtei în sensul unei lipse de analiză pe acest aspect).

De altfel, cu toate că prin motivele de recurs pârâta face în mod corect distincţia între cele două cazuri exoneratoare de răspundere – forţa majoră şi cazul fortuit – care, deşi îşi au sediul de reglementare în acelaşi text (art.1351 C.civ.) au trăsături diferite, în acelaşi timp, aceasta nu identifică în mod corect efectele pe care le pot produce la speţă.

Constatând că evenimentul extern invocat (furtuna) nu întrunea elementele cazului fortuit şi a fortiori, ale forţei majore, instanţele fondului s-au raportat la elementele de fapt rezultate din administrarea probatoriului, pe baza cărora au statuat asupra cauzelor generatoare ale prejudiciului ca regăsindu-se în starea avansată de degradare avansată a copacului, care ar fi făcut posibilă ruperea, prăbuşirea acestuia independent de orice acţiune a unei forţe externe.

Or, în acest context, fapta ilicită şi deopotrivă, culpa pârâtei sunt circumscrise nerespectării de către aceasta a dispoziţiilor art.12 din Legea nr.24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților, potrivit cărora :”(2) Proprietarii şi administratorii de spaţii verzi cu arbori şi arbuşti sunt obligaţi să realizeze măsurile de întreţinere a acestora (3) Proprietarii şi administratorii de spații verzi sunt obligaţi să asigure măsurile privind siguranţa persoanelor care pot fi afectate de ruperile şi desprinderile arborilor şi elementelor acestora, ca urmare a gradului de îmbătrânire avansat sau a stării fitosanitare precare”.

Criticile referitoare la modalitatea în care au fost cenzurate obiecţiunile formulate de pârâtă la raportul de expertiză în faţa primei instanţe – în contextul considerării lor ca apărări de fond, verificate şi analizate în consecinţă în speță – nu se pot constitui în critici de nelegalitate care să învestească instanţa de recurs, aspectele fiind evaluate ca atare de instanţele fondului, cu ocazia administrării probatoriului şi cercetării probelor.

Sunt, de asemenea, lipsite de temei criticile pârâtei conform cărora n-ar fi putut stabili, din exterior, starea de sănătate a copacului, întrucât instituţia recurentă nu poate fi asimilată unui specialist.

Astfel, obligaţia de despăgubire îi incumbă recurentei din poziţia acesteia de proprietar (paznic juridic) al lucrului, iar nu în calitate de specialist care nu şi-ar fi îndeplinit anumite obligaţii profesionale.

Aceasta înseamnă, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1.376 alin.1 C.civ., că pentru existenţa şi angajarea răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucru este necesar să fie îndeplinită o singură condiţie şi anume, lucrul să se fi aflat, la data cauzării prejudiciului, „sub paza” persoanei întrucât, aşa cum s-a menţionat anterior, este vorba despre o răspundere obiectivă, independentă de culpă, ce se angajează pentru acoperirea prejudiciului victimei.

În corelare cu dispoziţiile art. 1.376 alin.1 C.civ., sunt prevederile specifice materiei, ale art. 8 alin.1 din Legea nr. 24/2007, corect reţinute de instanţa fondului, care statuează că „Administrarea spaţiilor vezi proprietate publică este exercitată de autorităţile administraţiei publice locale şi de alte organe împuternicite în acest scop”, ceea ce impunea – coroborat şi cu prevederile art.12 din acelaşi act normativ – dispunerea măsurilor necesare pentru „siguranţa persoanelor care pot fi afectate de ruperile şi desprinderile arborilor şi elementelor acestora, ca urmare a gradului de îmbătrânire avansat sau a stării fitosanitare precare”.

La fel, este lipsită de temei legal şi de consecințele exoneratoare de răspundere pretinse, susţinerea recurentei conform căreia primise în proprietate Staţiunea Lacu Sărat (locul producerii prejudiciului) abia la 19.07.2017, cu doar 6 zile înainte de data evenimentului şi ca atare, n-ar fi  „putut fizic şi nici legal să efectueze o curăţare/toaletare a copacilor”.

Separat de împrejurarea de fapt relevată, că intrarea în patrimoniul recurentei-pârâte a staţiunii menţionate s-a făcut în urma unui litigiu cu municipiul Brăila, derulat pe parcursul mai multor ani (finalizat prin sentința civilă nr.222/26.11.2015 a Tribunalului Tulcea, definitivă prin decizia civilă nr.579/8.07.2016 a Curţii de Apel Constanţa), astfel încât nu se poate spune că era vorba despre un element al patrimoniului dobândit fără a se cunoaște nimic în legătură cu situaţia ori starea acestuia, ceea ce interesează din punct de vedere al răspunderii civile delictuale, ca aspect relevant, este aceea că, la momentul producerii prejudiciului, pârâta avea paza juridică asupra lucrului, fiind, ca atare, responsabilă în mod obiectiv, independent de culpă, de prejudiciul produs.

În consecinţă, faţă de situaţia de fapt stabilită de instanţele fondului şi de instituţia juridică incidentă – răspunderea pentru fapta lucrului – în speță s-a  stabilit corect că nu există caz de exonerare de răspundere civilă aplicabil, aşa încât unitatea pârâtă urmează să răspundă, în cadrul răspunderii obiective ce se activează, de prejudiciul creat intimaţilor-reclamanţi.

Pentru toate considerentele arătate anterior, criticile formulate fiind găsite nefondate, recursul a fost respins în consecinţă.