Jurisprudența ÎCCJ | Acțiune în revendicare mobiliară. Transpunerea de către instanța de apel a cauzei acțiunii într-o răspundere contractuală

În cazul în care obiectul principal al acțiunii formulate îl reprezintă pretenția de restituire a unor echipamente tehnice de securitate, restituire care se impune ca urmare a încetării contractului de prestări servicii de pază și securitate încheiat între părţi, fundamentată în drept pe dispozițiile de drept material care caracterizează conţinutul şi natura dreptului de proprietate şi acţiunea în revendicare, cauza acțiunii presupune analiza exclusivă a premiselor acţiunii în revendicare mobiliară, configurată ca fiind acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar sau împotriva celui care deţine bunul fără drept.

În situația în care instanța de apel a estompat aceste trăsături şi a transpus cauza acţiunii într-o răspundere contractuală, soluționând cauza pe acest temei, nu a examinat fondul pricinii potrivit limitelor învestirii sale.

Această rezolvare a cauzei, neclară sub aspectul fundamentului juridic considerat de instanţa de apel, determină o îndepărtare a raţionamentului judiciar de la cauza acţiunii, aşa cum a fost stabilită de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, şi imprimă motivării, din perspectiva aplicării regulilor răspunderii contractuale, un caracter străin de natura pricinii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1811 din 22 septembrie 2021

Prin cererea înregistrată la 8 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., a chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâta la restituirea echipamentelor tehnice montate la obiectivele din D. si E. 1, potrivit contractului de servicii pază nr. 1184/13.05.2013, constând în 87 de bucăţi comunicatoare universale IP/GPRS, cod produs PCS 250, 87 de bucăţi C kit centrala + tast, cod produs MG5000/K32LC, 87 de bucăţi detector exterior radio, cod produs PMD85 + MGSB85, 87 de bucăţi contact magnetic radio, cod produs DCTXP2, 87 de bucăţi siguranţă, cod produs 6A, 71 de bucăţi extensie antenă 8 ml, cod produs EXT8-PCS250, 15  de bucăţi de extensie antenă 7ml, cod produs EXT7-PCS250, 87 de acumulatori, cod produs 7Ah, precum şi la plata sumei de 227.760 lei, cu titlu de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a echipamentelor menţionate mai sus în perioada 10 mai 2013 – 10 mai 2017, acţiunea fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 555 şi urm., art. 563 şi urm., art. 1166 şi urm. C.civ.

Prin încheierea din 18 iunie 2018 – definitivă, ca urmare a respingerii apelului prin decizia nr. 1596 din 22 august 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă – Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a respins cererea de introducere forţată în cauză a S.C. F. S.R.L. (fosta S.C. G. S.R.L.) şi a respins ca inadmisibilă cererea pârâtei de chemare în garanţie a societăţii sus-menţionate.

În motivare, recurenta a susţinut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive străine de natura cauzei şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ. Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel, deşi a analizat situaţia de fapt, reţinând că intimata nu a deţinut posesia echipamentelor tehnice şi nu are cum să fie obligată să le predea, că nu avea obligaţia de demontare şi predare a echipamentelor şi că nu i-a refuzat accesul recurentei pentru a ridica echipamentele tehnice, nu a analizat normele de drept aplicabile.

Potrivit recurentei, motivarea curţii de apel nu cuprinde nicio dispoziție legală ca justificare a deciziei pronunţate, astfel că hotărârea atacată este insuficient motivată, întrucât nu cuprinde motivele de drept pe care se întemeiază soluţia, astfel cum impune art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. Or, hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echitabil al procedurii judiciare şi al respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile ori apărările părţilor, obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituind o condiţie instituită de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 alin. (1) din CEDO.

De asemenea, a arătat că, deşi a fost învestită cu o acţiune în revendicare a unor bunuri mobile reprezentând echipamente tehnice de securitate, instanţa nu a analizat condiţiile acţiunii în revendicare, ci s-a limitat la a reţine că, potrivit contractului de prestări servicii, intimata nu avea obligaţia de a restitui echipamentele. Aşadar, instanţa de apel a analizat acţiunea de restituire în temeiul răspunderii contractuale, iar nu în temeiul acţiunii în revendicare prevăzute de art. 555 C.civ., astfel că hotărârea conţine motive străine de natura cauzei şi nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul, apt să permită realizarea controlului judiciar.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a susţinut că, deşi considerentele hotărârii atacate nu cuprind motivele de drept care au condus la soluţia pronunţată, deducând silogismul judiciar care justifică dispozitivul, se constată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 555 şi urm., art. 563 și urm. şi art. 1.166 C. civ., întrucât nu a analizat condiţiile acţiunii în revendicare, ci cele ale angajării răspunderii contractuale, reţinând în mod greşit că echipamentele de securitate montate la obiectivele intimatei nu au intrat în posesia/detenţia acesteia din urmă, iar după încetarea contractului intimata nu a avut paza juridică a acestora.

A arătat recurenta că, urmare a încheierii între părţi a contractului de prestări servicii pază nr. CI 184/13.05.2013, care a avut ca obiect prestarea de servicii de  pază şi monitorizare a parcurilor eoliene D. şi E. 1 – proprietatea C. S.R.L., S.C. A. S.R.L. a instalat sistemele tehnice de monitorizare pe fiecare turbină eoliană, care comunicau de la distanţă în dispeceratul său, pentru a preveni o eventuală intrare prin efracţie în incinta acestui obiectiv.

După încetarea contractului, aceste echipamente au rămas în continuare în parcurile eoliene care aparţin intimatei, care, deşi a fost notificată să le predea prin intermediul lichidatorului judiciar, a refuzat în mod nejustificat restituirea.

A arătat recurenta că instanţa de apel a reţinut că din toate înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că reclamanta ar fi predat intimatei echipamentele obiect al contractului de pază, monitorizare şi intervenţie sau că intimata s-ar afla în posesia acestor echipamente.

Aceasta, deşi curtea de apel a reţinut în primul paragraf al considerentelor deciziei atacate că este incontestabil că S.C. A. S.R.L. a montat echipamentele de securitate la turbinele eoliene, fapt confirmat şi de către partea adversă. A subliniat recurenta că a montat şi s-a folosit de acestea atât timp cât contractul a produs efecte; ulterior, o dată ce parcurile eoliene au fost predate intimatei împreună cu echipamentele de securitate, aceasta a început să le deţină şi folosească, deşi nu îi aparţineau. Aceasta rezultă din procesele-verbale de predare a obiectivului către intimată la 10 iunie 2015, acte în care nu s-a făcut nicio menţiune cu privire la echipamentele de securitate, întrucât acestea au rămas montate pe turbinele eoliene. Aceste procese-verbale au fost întocmite pentru predarea obiectivului în condiţii de securitate către noua societate de pază, respectiv S.C. G. S.R.L. În aceste circumstanţe, instanţa de apel a reţinut că intimata nu a împiedicat accesul reclamantei la aceste bunuri, deşi, la notificarea lichidatorului judiciar al S.C. A. S.R.L. de a preda echipamentele deţinute fără titlu, intimata a răspuns că nu le poate preda, întrucât în momentul de faţă sunt utilizate de o altă societate de securitate.

În opinia recurentei, curtea de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 333/2013, reţinând că echipamentele tehnice au fost montate şi folosite de S.C. A. S.R.L., intimata nefiind niciodată în posesia acestora. Astfel, instanţa de apel se află într-o gravă eroare, confundând noţiunea de deţinere/posesie a echipamentelor tehnice cu cea de folosire a acestor echipamente.

A subliniat recurenta că, într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 333/2003, doar societăţile licenţiate de I.G.P.R. pot instala şi presta servicii de securitate, respectiv folosi echipamentele de securitate, însă pentru simpla deţinere a acestora nu este necesară vreo licenţă sau autorizaţie. Argumentele potrivit cărora dacă recurenta are controlul acestor echipamente are și posesia lor nu sunt corecte, atât timp cât monitorizarea se face de la distanţă, semnalele fiind emise de sistemul tehnic aflat în obiectivul intimatei. Prin urmare, intimata este cea care deţine fizic aceste echipamente montate pe turbinele eoliene.

De asemenea, recurenta a apreciat că în mod greşit a reţinut curtea de apel că nu avea cum să predea intimatei în gestiune astfel de echipamente de securitate, întrucât s-ar încălca normele legale. Aceasta, întrucât art. 31 din Legea nr. 333/2003 nu reglementează deţinerea echipamentelor, ci doar folosirea acestora, pentru care este necesară deţinerea unei licenţe de securitate eliberată de I.G.P.R.

S-a subliniat că greşit a reţinut curtea de apel şi că bunurile solicitate sunt bunuri de gen şi trebuie individualizate printr-o serie, individualizare în lipsa căreia acestea nu pot fi identificate şi restituite, atât timp cât în cererea de chemare în judecată şi în anexele contractului şi facturile de achiziţie depuse la dosar au fost identificate echipamentele instalate printr-un cod de produs, prin intermediul căruia pot fi individualizate.

Mai mult decât atât, a arătat că, potrivit art. 1.486 C.civ., bunurile de gen trebuie restituite, debitorul obligaţiei fiind liberat prin predarea unor bunuri de calitate cel puţin medie.

În ceea ce priveşte plata despăgubirilor, cu titlu de lipsă de folosinţă pentru perioada 10 mai 2015 – 10 mai 2017, recurenta a arătat că, potrivit ofertei, parte integrantă din contract, preţul folosinţei acestor echipamente pe o perioadă de un an era de 113.880 lei, astfel că, pentru doi ani, lipsa de folosinţă a echipamentelor tehnice s-a estimat la suma de 227.760 lei.

Examinând motivele recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este fondat, urmând a fi admis, iar decizia atacată va fi casată, pentru următoarele considerente:

Prin primul motiv de recurs, încadrat de recurentă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta a susţinut, pe de-o parte, că instanța de apel nu a specificat niciun text de lege ca temei al soluţiei pronunţate, deşi, potrivit legii, acesteia îi revine obligaţia de a motiva şi în drept orice măsură dispusă, inclusiv hotărârea pronunțată în cauză, ca garanţie a procesului echitabil şi transparenței silogismului judiciar, iar, pe de altă parte, a arătat că instanţa a hotărât cauza pe baza unor motive contradictorii şi străine de natura pricinii, examinând temeinicia pretenţiei S.C. A. S.R.L. pe fundamentul răspunderii contractuale, iar nu pe cel al acţiunii în revendicare, care a constituit temeiul de drept al cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte subliniază că este corectă susţinerea recurentei potrivit căreia, în acord cu dispoziţiile constituţionale şi rigorile impuse unui proces echitabil, regăsite expres şi în dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., hotărârea instanţei trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată în cauză, într-o manieră care să creeze transparenţă asupra raţionamentului judiciar care o fundamentează.

Din perspectiva motivării în drept, această obligaţie este îndeplinită de către instanţă dacă în cuprinsul motivării se regăsesc transpuse textele de lege a căror aplicare şi interpretare este explicată în cuprinsul hotărârii sau dacă instanţa identifică cu rigoare instituţia juridică de drept material pe baza căreia rezolvă raportul juridic litigios din dosar.

Transpunând aceste exigenţe în examenul deciziei recurate, Înalta Curte constată că, în motivare, instanţa de apel nu a stabilit care sunt normele de drept material considerate incidente în cauză şi nici nu a stabilit cu rigoare instituţia de drept incidentă în raportul juridic examinat, lăsând să se întrevadă examinarea cauzei pe temeiuri contractuale, de vreme ce a statuat că potrivit contractului nu a existat o obligaţie a intimatei de predare a echipamentelor tehnice la data încetării acestuia ori că din cuprinsul proceselor-verbale încheiate în perioada contractuală nu rezultă că intimata a preluat în posesie aceste echipamente. Pe aceste premise, instanța de apel a stabilit, totodată, că acţiunea în revendicare nu poate fi admisă, pentru că intimata-pârâtă nu a avut niciodată posesia bunurilor ori pentru că bunurile revendicate au natura unor bunuri de gen şi că acestea şi-au pierdut identitatea între altele, similare, montate de noua societate de pază şi securitate în parcurile eoliene deţinute de pârâtă.

Această rezolvare a cauzei, neclară sub aspectul fundamentului juridic considerat de instanţa de apel, determină, astfel cum sesizează recurenta, o îndepărtare a raţionamentului judiciar de la cauza acţiunii, aşa cum a fost determinată de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată şi imprimă motivării, din perspectiva aplicării regulilor răspunderii contractuale, un caracter străin de natura pricinii.

Succesiv, instanţa de apel, statuând în principal că obligaţia de restituire a pârâtei nu a putut fi demonstrată pe temei contractual, deoarece actele emise în puterea contractului nu prevăd această obligaţie, a continuat motivarea arătând că, oricum, nu rezultă că ulterior încetării convenţiei dintre părţi reclamanta a avut acces restricţionat în parcul eolian al pârâtei, că pârâta nu a avut posesia bunurilor pretinse la restituire, întrucât nu se putea folosi de acestea ori că bunurile au natura unora de gen precum şi că, în condiţiile factuale actuale, bunurile nu pot fi determinate spre a fi restituite. Aceste ultime considerente, dublate de lipsa oricărui temei de drept material în cuprinsul motivării, demonstrează imprecizia temeiului juridic considerat, vădesc temeinicia motivului de casare invocat de recurentă.

În tot acest context, se cuvine subliniat că reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat o acţiune al cărei obiect principal a fost configurat ca pretenţia de restituire a echipamentelor tehnice montate de reclamantă la obiectivele D. şi E. 1 ale pârâtei, restituire care se impune ca urmare a încetării contractului dintre părţi şi a fost fundamentată în drept pe dispozițiile de drept material care caracterizează conţinutul şi natura dreptului de proprietate şi acţiunea în revendicare.

Din această perspectivă, cauza acţiunii presupunea analiza exclusivă a premiselor acţiunii în revendicare mobiliară, configurată ca fiind acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar sau împotriva celui care deţine bunul fără drept. Or, instanța de apel a estompat aceste trăsături şi a transpus cauza acţiunii într-o răspundere contractuală, statuând că reclamanta nu a probat, în virtutea contractului, că a predat posesia bunurilor pârâtei ori că a transmis această posesie la încetarea lui, legând indisolubil acest fapt material de efectele contractului.

Pe aceste premise, recurenta a formulat al doilea motiv de recurs, susţinând că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile de drept material cuprinse în art. 555, art. 563 şi art. 1166 C.civ.; a învederat că urmare a încheierii convenţiei de prestări servicii de pază şi securitate nr. C1184/13.05.2013, aşa cum prevedeau dispoziţiile art. 3.1 din contract, reclamanta a montat pe turbinele eoliene ale reclamantei sisteme tehnice de protecţie antiefracție şi monitorizare care nu i-au fost restituite la data încetării contractului, când reclamanta a predat pe baza unui proces-verbal parcurile eoliene pârâtei C. S.R.L.

Invocând ca motiv de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a examinat condiţiile acţiunii în revendicare, deoarece a transpus examinarea cauzei pe fundament contractual şi că, astfel, a considerat greşit că nu s-a făcut dovada predării echipamentelor prin actele încheiate la finalizarea contractului; scopul încheierii proceselor-verbale la încetarea contractului a fost acela al predării parcurilor eoliene, iar nu al echipamentelor montate de societatea reclamantă şi de aceea în conţinutul lor nu se poate regăsi dovada intrării pârâtei în stăpânirea bunurilor mobile; la data predării parcurilor eoliene echipamentele de protecţie antiefracţie şi monitorizare se aflau fixate pe turbinele eoliene şi pârâta nu a demonstrat restituirea lor.

Plecând de la constatările anterioare, Înalta Curte arată că, atâta vreme cât cauza acţiunii a fost permutată de instanța de apel, iar posesia/deţinerea pârâtei a fost considerată nedovedită ca efect ori în contextul contractului, pe baza proceselor-verbale încheiate de părţi la încetarea lui, nu poate fi cercetată în recurs greşita aplicare a dispoziţiilor art. 555 şi art. 563 C.civ.

Examinarea posesiei ori a deţinerii fără drept, ca element central al acţiunii în revendicare presupune cercetarea unui fapt material, care începe cu identificarea momentului în care pretinsa intrare în stăpânirea lucrului a început, caracterul său legitim şi durabil în persoana pârâtei prin comparaţie cu dreptul afirmat de reclamantă, conduita ulterioară a pârâtei, aspecte care trebuie cercetate într-o probaţiune judiciară concordantă cauzei acţiunii promovate, emancipată de efectele contractului.

Or, aceste aspecte nu au fost analizate în acest mod de instanţa de apel care s-a mărginit la cercetarea unor înscrisuri întocmite de părţi în executarea contractului şi pe baza efectelor produse de acesta, aşa încât, potrivit considerentelor anterior expuse, Înalta Curte arată că aplicarea greşită a normelor de drept material evocate de recurentă, specifice acţiunii în revendicare, nu poate fi cercetată în lipsa unui examen adecvat al acestor chestiuni litigioase în apel.

Înalta Curte arată că, justificat de aceleaşi argumente, nu poate examina aplicarea greşită în apel a dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 333/2003, deoarece instanţa de fond nu a analizat în calea de atac dreptul de proprietate al reclamantei asupra echipamentelor tehnice revendicate, ci s-a mărginit la constatarea că faptul posesiei pârâtei nu a fost demonstrat pe baza unor premise greşit considerate.

În aceste condiţii, reexaminarea cauzei impune cercetarea tuturor condiţiilor acţiunii în revendicare promovate în cauză, inclusiv a realizării distincțiilor juridice necesare între faptul juridic al posesiei şi dreptul de folosință şi utilizare a echipamentelor de protecţie antiefracţie şi monitorizare care fac obiectul revendicării.

În fine, un ultim motiv de recurs, fondat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., a vizat greșita statuare a instanţei de apel asupra naturii de gen a bunurilor revendicate şi considerentul că, în considerarea acestei naturi, restituirea bunurilor, ca efect al revendicării, nu este posibilă.

Dincolo de împrejurarea că aceste ultime considerente ale instanţei de apel au caracter suplimentar motivului decisiv care a determinat respingerea apelului prin decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a statuat concluziv, fără a justifica, în planul motivării, temeiurile de fapt ori de drept ale acestei concluzii şi fără a arăta motivat, pe de o parte, de ce a apreciat că bunurile revendicate au caracterul unora de gen, iar pe de altă parte nu a arătat cum se repercutează din punct de vedere juridic această împrejurare în planul acţiunii în revendicare a reclamantei.

În acest context, instanţa de recurs constată că nu poate evalua aplicarea greşită a legii, astfel cum critica a fost dedusă de recurentă, constatând că lipsa oricărei motivări specific legate de acest considerent imprimă deciziei un viciu de legalitate încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.

Aşadar, găsind întemeiate criticile recurentei referitoare la conţinutul şi calitatea motivării deciziei recurate şi reiterând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate realiza controlul greșitei aplicări a normelor de drept material de către instanţa de apel în lipsa unei cercetări judiciare adaptate specificului acţiunii de către instanţa de apel, recursul promovat a fost admis şi, în temeiul art. 497 C.proc.civ., hotărârea atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre o nouă judecată instanţei de apel.