Jurisprudența ÎCCJ | Acțiune în pretenții. Pierderea șansei de a obține un câștig. Momentul ivirii prejudiciului

Dreptul material la acţiune – ataşat dreptului la reparaţia cauzată de încălcarea unei obligaţii preexistente – se naşte, nu la data săvârşirii faptei care constituie elementul material al ilicitului, ci la data cauzării prejudiciului, a ivirii sale concrete.

Acestei reguli i se ataşează regula statuată în art. 2523 C.civ., prin care se stabileşte că „Prescripția începe să curgă la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui”.

Aşadar, se disting două repere legate de prescripţie: – cel al producerii prejudiciului, care corespunde naşterii dreptului la acţiune sancţionate cu prescripţie şi – începutul prescripţiei acestui drept, care reprezintă momentul în care titularul dreptului la acţiune, cunoscându-l, are posibilitatea reală de a acţiona. Cu toate acestea, în lipsa celui dintâi, nu există prescripție, deoarece, logic, nu poate fi sancţionată pasivitatea exercitării unui drept la acţiune încă nenăscut.

În cazul în care prin acțiunea în pretenții formulată se solicită acoperirea prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligației contractuale a băncii de a ridica ipoteca asupra imobilului – bun în legătură cu care reclamanta a pierdut oportunitatea de a vinde la un preț determinat printr-un antecontract încheiat în anul 2010 -, prejudiciul suferit fiind determinat de diferența dintre prețul la care ar fi putut vinde potrivit antecontractului și cel efectiv obținut în anul 2017 din vânzarea imobilului, concretizată ca pierdere a şansei de a câştiga prin vânzare preţul mai cel mai bun, existenţa daunei a devenit neîndoielnică la data vânzării, dată la care s-a născut şi dreptul material la acţiune pentru repararea acestuia.  Anterior, în lipsa dreptului la acţiune, nu exista prescripţie (actioni non natae, non praescribitur), potrivit art. 2523 C.civ., pentru a se considera prescris dreptul material la acțiune.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1628 din 23 iunie 2021

Prin cererea înregistrată la 20.06.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 150.000 euro, cu titlu de prejudiciu material suferit de aceasta, ca urmare a nerespectării clauzelor contractelor de credit nr. 113/2006 şi nr. 69/2007, la care se adaugă dobânda legală, calculată până la data plăţii.

Rejudecând cauza după evocarea fondului, prin decizia civilă nr. 2202/19.12.2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 150.000 euro, reprezentând debit principal, precum şi la plata dobânzii legale aferente, calculată de la 04.07.2017 până la data plăţii efective a debitului principal, a luat act că reclamanta şi-a rezervat dreptul de a solicita  cheltuieli de judecată pe cale separată şi a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Aşadar, curtea de apel a determinat începerea cursului prescripţiei după un criteriu subiectiv, iar nu obiectiv, care viza momentul la care păgubitul trebuia să cunoască prejudiciul, şi nu la care putea să-l cunoască, cum în mod greşit a interpretat instanţa de apel dispoziţiile art. 2528 C.civ., atunci când s-a raportat la data la care reclamanta a cunoscut existenţa prejudiciului, respectiv data la care a fost înstrăinat imobilul.

Potrivit recurentei, momentul obiectiv la care a început să curgă termenul de prescripţie este 26.03.2013, când B. S.A. şi-a recunoscut culpa în împiedicarea reclamantei la înstrăinarea imobilului şi a eliberat acesteia adresele de radiere a ipotecii constituite asupra imobilului. La această dată intimata a cunoscut persoana care se face vinovată de producerea pagubei şi trebuia să cunoască întinderea acesteia, atât timp cât la o dată anterioară, prin acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2012, S.C. A. S.R.L. a indicat persoana care se face vinovată de producerea prejudiciului, paguba cauzată şi cuantumul prejudiciului, în vederea atragerii răspunderii B. S.A.

A mai susţinut recurenta că, în contra celor reţinute de instanţa de apel, împrejurarea că somaţia de executare era înscrisă în cartea funciară nu a reprezentat un impediment la vânzarea imobilului de către intimată, care, în măsura în care ar fi intenţionat să înstrăineze bunul, ar fi putut să o facă, aşa cum a procedat în anul 2014 şi cealaltă reclamantă din dosarul nr. x/3/2012, C.

În acest sens, a arătat că imobilul putea fi înstrăinat cu acordul creditorului, chiar şi în situaţia în care în cartea funciară era notată somaţia de executare, însă nu există nicio dovadă că intimata ar fi încercat să vândă imobilul ulterior ridicării ipotecii, iar  B. S.A. nu ar fi fost de acord.

În ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite, a arătat că la 26.03.2013, conform procesului-verbal de predare primire, semnat şi ștampilat de reprezentantul S.C. A. S.R.L., recurenta a pus la dispoziţia intimatei adresele de radiere şi declarațiile autentificate la notar, prin care a solicitat radierea ipotecilor şi a interdicţiilor de înstrăinare şi grevare cu sarcini. Intimata nu a întreprins însă nicio acţiune la O.C.P.I. în vederea ridicării ipotecilor, deşi era direct interesată. Aşa fiind, reclamanta nu se poate prevala de propria culpă, pentru a solicita repararea unui pretins prejudiciu.

În opinia recurentei, intimata nu a dorit niciun moment să înstrăineze imobilul, ci doar să obţină un profit nejustificat. În acest context, a arătat că, anterior prezentului litigiu, intimata a formulat o serie de acţiuni împotriva B. S.A. pentru recuperarea aceluiași prejudiciu. Având în vedere că nu a putut obţine sumele solicitate, acţiunile fiind respinse, precum şi faptul că B. S.A. a solicitat deschiderea procedurii insolvenței asupra debitoarei S.C. A. S.R.L., la data de 04.07.2017 intimata a vândut imobilul, pentru a evita intrarea în procedură şi a obţine un profit (diferenţa de preţ şi fructele civile culese în perioada 26.03.2013 – 04.07.2017).

Astfel, posibilitatea presupusului păgubit de a invoca producerea unei consecinţe negative, dăunătoare a faptei ilicite, care ar consta în producerea unui prejudiciu, a fost reglementată pentru prima dată prin art. 1385 alin. (4) din noul Cod civil, text de lege aplicabil şi în materia răspunderii contractuale.

Pe de altă parte, a susţinut că prejudiciul nu este corect cuantificat, având în vedere că intimata, deşi ulterior datei de 26.03.2013, la care a primit adresele de radiere a ipotecilor, a avut posibilitatea reală de a înstrăina imobilul, nu a efectuat niciun demers în acest sens, urmărind maximizarea profitului prin păstrarea proprietăţii imobilului şi culegerea fructelor civile pentru o perioadă cât mai îndelungată.

Or, având în vedere că în toată această perioadă intimata, având proprietatea imobilului, a încasat fructele civile produse de acesta, recurenta a apreciat că valoarea prejudiciului invocat, reprezentând diferenţa de preţ, trebuie redusă cu contravaloarea fructelor civile produse de imobil, respectiv chiriile care au fost sau puteau fi încasate, faptul că imobilul nu a fost închiriat neavând relevanţă.

De asemenea, a susţinut că în mod greşit a analizat curtea de apel întinderea prejudiciului, raportat la preţul stabilit prin contractul de vânzare – cumpărare, fără a avea în vedere preţul de piaţă al imobilului, stabilit ca urmare a efectuării unei expertize judiciare, încuviinţată de instanţa de apel şi necontestată de intimată.

În final, a susţinut că în mod nelegal, cu încălcarea art. 397 alin. (1) C.proc.civ., curtea de apel a acordat intimatei dobânda legală aferentă raporturilor juridice între profesionişti, deşi prin cererea precizatoare depusă la dosar la 10.07.2018, S.C. A. S.R.L. a solicitat suma de 13.113 lei, care reprezintă valoarea dobânzii legale remuneratorii.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, în motivarea ambelor susţinând că recurenta nu a dezvoltat motive de nelegalitate; pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 C.proc.civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, raport comunicat părţilor, iar prin încheierea completului de filtru din 10.03.2021, după calificarea excepţiei inadmisibilității ca excepţie a nulităţii recursului şi după respingerea acesteia, recursul a fost declarat admisibil în principiu, fiind stabilit termen pentru dezbateri.

Întrucât la termenul de judecată cauza a fost amânată la cererea recurentei, pentru a depune la dosar hotărârea definitivă pronunţată în dosarul nr. x/3/2016, la 31.05.2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a depus la dosar o cerere de recurs principal împotriva considerentelor deciziei civile nr. 931/23.05.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă şi concomitent a solicitat repunerea în termenul de recurs.

Examinând cu prioritate excepţia netimbrării recursului şi a cererii de repunere în termen a părţii pentru declararea recursului promovat de reclamantă, în conformitate cu prevederile art. 248 C.proc.civ., raportat la art. 9 lit. c) şi art. 25 alin. (3) din O.U.G nr. 80/2013, coroborat cu art. 32 și cu art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru, iar conform art. 32 din aceeași ordonanță, taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege, iar art. 33 statuează că acestea se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege.

De asemenea, potrivit art. 486 alin. (2) C.proc.civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

La rândul lui, art. 9 lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013 reglementează cuantumul taxei judiciare corespunzător formulării cererii de repunere în termen. Constatându-se că această cerere nu a fost timbrată, în sarcina recurentei s-a stabilit obligaţia achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 20 lei, obligaţia fiind comunicată părţii la sediul său procesual, indicat în actele de procedură efectuate în faţa instanţei de recurs.

Totodată, s-a constatat că cererea de recurs nu este timbrată, context în care, în baza art. 25 alin. (3) din O.U.G nr. 80/2013, s-a stabilit în sarcina recurentei obligaţia achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 lei, instanţa procedând la comunicarea obligației părții îndatorate la plată, în condiţiile legii.

Totodată, în examinarea excepţiei, s-a reţinut că dovezile de comunicare a înştiinţărilor de plată au fost restituite la dosar, aşadar, la termenul de judecată, în lipsa executării obligaţiei de timbrare şi constatând culpa procesuală a recurentei reclamante, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că devin incidente dispoziţiile art. 32 şi art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 şi art. 486 alin. (3) C.proc.civ., urmând să dispună anularea cererii de repunere în termenul de recurs precum şi a recursului, ca netimbrate.

Analizând în continuare recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate, încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ., şi a normelor de drept incidente, Înalta Curte a reţinut următoarele: 

Un prim motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., deduce instanţei de control judiciar aplicarea greşită a normelor de drept material care guvernează începutul prescripţiei extinctive, respectiv art. 2528 C.civ., care a determinat soluţionarea greşită a excepției prescripţiei în apel, prin decizia civilă nr. 931/23.05.2019.

Recurenta a susţinut că, potrivit articolului de lege menţionat, prescripţia începe să curgă la data la care cel păgubit cunoaște ori trebuia să cunoască paguba şi persoana obligată la despăgubire, legea stabilind momente alternative de la care prescripția îşi începe cursul. Astfel, legiuitorul instituie un moment subiectiv, al cunoașterii pagubei şi persoanei responsabile şi unul obiectiv, când persoana păgubită trebuia, după împrejurări, să cunoască aceste elemente.

Chiar şi în aceste condiții, criteriul subiectiv nu poate fi înţeles ca o posibilitate discreționară a creditorului care neglijează promovarea acţiunii, limita până la care acesta poate rămâne inactiv fiind determinată de reperul obiectiv, cel la care păgubitul trebuia să cunoască paguba şi pe cel ţinut la reparaţie.

Din acest punct de vedere, recurenta arată că deşi instanţa de apel s-a raportat la reperul obiectiv pentru a stabili începutul prescripției, totuşi, a avut în vedere momentul la care reclamanta putea cunoaște paguba, aplicând, în esență, criteriul subiectiv. Așadar, instanța de apel a avut în vedere data la care reclamanta a cunoscut paguba, ca fiind data înstrăinării imobilului.

Această abordare este, în opinia recurentei, greşită, întrucât instanţa de apel trebuia să aibă în vedere momentul obiectiv al pretinsului prejudiciu, care corespunde datei de 26.03.2013, dată la care, pârâta recunoscându-şi culpa, a eliberat adresele de radiare a ipotecii constituite în favoarea sa asupra imobilului. Că aceasta este data obiectivă a cunoaşterii pagubei rezultă şi din faptul că reclamanta a acţionat B. S.A. în judecată prin acţiunea care a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2012, în care a indicat toate elementele componente ale prejudiciului încercat. Şi în acel proces, ca şi în cel pendinte, S.C. A. S.R.L. a afirmat că prejudiciul suferit este determinat de diferenţa dintre valoarea de piaţă a bunului la nivelul anului 2010 şi cel la care ar fi putut fi tranzacţionat în anul 2013, aşadar aceasta a cunoscut existenţa unui prejudiciu încă din acel moment, chiar dacă nu a avut capacitatea de a-l demonstra.

Este greşită, din punctul de vedere al recurentei, şi constatarea instanţei de apel referitoare la împrejurarea că imobilul nu putea fi înstrăinat în anul 2013 din cauza notării în cartea funciară a somaţiei de executare, deoarece aceasta nu a reprezentat un impediment propriu pentru vânzare. Aşadar, întrucât reclamanta avea posibilitatea efectivă de a vinde imobilul, chiar în aceste circumstanţe, cu acordul creditoarei care începuse executarea silită, pasivitatea acesteia nu poate permuta data începutului prescripţiei; de altfel, recurenta a subliniat că însăşi vânzarea din 2017 a fost realizată în aceleaşi condiţii.

Raportat la acest motiv, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a plecat de la aceeași repere, examinând prescripția. A constatat că momentul subiectiv al cunoașterii pagubei este 04.07.2017, dată care corespunde vânzării apartamentului nr. 1 situat în Bucureşti, Str. X, nr. 69A şi că, din punct de vedere obiectiv, paguba putea fi cunoscută de reclamantă la data la care aceasta a avut posibilitatea reală de a vinde, adică la care a încetat orice împiedicare la vânzare. S-a reţinut că nu poate fi imputată reclamantei o pasivitate în demersul de a vinde, întrucât pârâta demarase executări silite care constituiau un real impediment la vânzare din cauza indisponibilizărilor existente în cartea funciară, executări care s-au dovedit nelegale în procese judiciare specifice, dar şi că pârâta nu a dovedit pe tot parcursul procesual o deschidere amiabilă pentru facilitarea vânzării bunului în discuţie.

Examinând acest motiv de recurs, Înalta Curte reţine că prin prezentul demers judiciar S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea B. S.A. la plata sumei de 150.000 euro şi dobândă legală, reprezentând prejudiciul pentru neexecutarea obligației contractuale a pârâtei de a ridica ipoteca supra unor imobile, între care şi cel situat în Bucureşti, Str. X nr. 69A, bun în legătură cu care a pierdut oportunitatea de a vinde la un preţ determinat printr-un antecontract încheiat în anul 2010. A arătat reclamanta că, din cauza acestui fapt şi a împrejurării că, şi după rezolvarea diferendului pe cale judiciară – soluţionat definitiv prin decizia civilă nr. 700/28.02.3013, nu a putut vinde bunul decât în anul 2017 din cauza unor executări silite nelegale, prejudiciul suferit fiind determinat de diferența dintre prețul la care ar fi putut vinde potrivit antecontractului şi cel efectiv obţinut în anul 2017 din vânzarea imobilului.

Întrucât disputa litigioasă poartă, subordonat motivului de recurs, asupra începutului cursului prescripției extinctive pentru reparația solicitată, Înalta Curte arată că este util să reamintească părţilor că dreptul material la acţiune – ataşat dreptului la reparaţia cauzată de încălcarea unei obligaţii preexistente – se naşte, nu la data săvârşirii faptei care constituie elementul material al ilicitului, ci la data cauzării prejudiciului, a ivirii sale concrete.

Acestei reguli i se ataşează principiul statuat în art. 2523 C.civ., prin care se stabileşte că „Prescripția începe să curgă la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui”.

Aşadar, se disting două repere legate de prescripţie: – cel al producerii prejudiciului, care corespunde naşterii dreptului la acţiune sancţionate cu prescripţie şi – începutul prescripţiei acestui drept, care reprezintă momentul în care titularul dreptului la acţiune, cunoscându-l, are posibilitatea reală de a acţiona. Cu toate acestea, în lipsa celui dintâi, nu există prescripție, deoarece, logic, nu poate fi sancţionată pasivitatea exercitării unui drept la acţiune încă nenăscut.

La rândul lui, art. 2528 C.civ. arată că după ivirea prejudiciului, titularul dreptului la acţiune poate să acţioneze, ca moment care marchează începutul prescripţiei la data când păgubitul a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea; într-adevăr, legiuitorul stabilește două momente alternative de început a prescripţiei, cum distinge şi recurenta, unul subiectiv, altul obiectiv.

Niciuna dintre părţile litigiului nu contestă că fapta pârâtei a constat în executarea cu întârziere a obligaţiei de radiere a ipotecii înscrise în favoarea reclamantei în cartea funciară, cu privire la imobilul situat în Bucureşti, Str. X nr. 69A, proprietatea reclamantei, pentru ca acesta să poată fi vândut – executare care s-a realizat abia la 26.03.2013 – ori că autorul acesteia este pârâta.

Disputa poartă însă asupra momentului ivirii prejudiciului, care corespunde naşterii dreptului la acţiune şi, implicit, condiţionează începutul prescripţiei.

Sub acest aspect, recurenta susţine că producerea prejudiciului s-a realizat la 26.03.2013, data la care pârâta a emis adresa pentru radierea ipotecii, iar instanţa de apel a considerat că acest moment se identifică cu cel la care vânzarea bunului a fost încheiată, 04.07.2017.

Înalta Curte arată că, în dinamica ilicitului, 26.03.2013 reprezintă momentul la care, executându-şi obligaţia, elementul obiectiv al faptei ilicite este epuizat, însă acest moment nu este cel al ivirii prejudiciului.

Deşi recurenta arată că afirmaţia sa are ca suport cele statuate prin decizia pronunţată în dosarul nr. x/3/2012, în care S.C. A. S.R.L. a cunoscut toate elementele răspunderii, acţionând în justiţie pentru repararea prejudiciului determinat de faptul ilicit în discuţie, totuşi, instanţa supremă arată că prin decizia irevocabilă pronunţată în acest dosar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nr. 199/06.02.2017, se impune cu autoritate de lucru judecat o dezlegare contrară. Statuând asupra unor chestiuni litigioase cu caracter decisiv în planul deciziei pronunţate, prin decizia amintită, s-a reţinut că „ […] Concret, deşi erau îndeplinite condițiile pentru a fi radiate sarcinile în anul 2010, banca şi-a executat cu întârziere această obligaţie, abia în anul 2013. Însă, deşi pârâta, cu vinovăție, şi-a executat cu întârziere o obligaţie contractuală, instanţa de apel a dispus indemnizarea unui prejudiciu inexistent, în condiţiile în care nu se putea stabili o legătură de cauzalitate între fapta culpabilă a pârâtei şi pretinsa pagubă. Astfel, a reţinut că reclamanta a pierdut şansa de a obţine un câştig, pe care l-a cuantificat ca fiind diferenţa dintre prețul pe care l-ar fi primit prin vânzarea celor două imobile în anul 2010 şi prețul net inferior, optenabil în 2013, ca urmare a deteriorării pieţei imobiliare. Or, spre deosebire de reclamanta I., care, într-adevăr, a vândut propriul imobil în 2014, la un preţ inferior, imobilele în discuţie se află încă în patrimoniul intimatei S.C. A. S.R.L., putând fi valorificate în condiţiile pieţei imobiliare, aflate în ascensiune […]. Beneficiul nerealizat trebuie să reprezinte o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei, chiar şi pierderea şansei de a obţine un câştig trebuie să aibă caracter cert, iar nu eventual. ”

Ceea ce se impune cu putere de lucru judecat în faţa oricărei jurisdicții ulterioare prin citatul redat este că, la data promovării acţiunii anterioare, instanţa a constatat că menţinerea bunului în patrimoniul S.C. A. S.R.L. face ca prejudiciul să nu fie cert, pentru că, vânzarea bunului nefiind realizată, acesta nu s-a produs încă. Instanţa supremă a statuat că prejudiciul nu este nici sigur, datorită tendinţelor de creştere a preţurilor pe piaţa imobiliară, nu însă că acest prejudiciu nu are caracter posibil în viitor, iar această dezlegare nu este în sensul celor afirmate de recurentă.

Dimpotrivă, prin considerentele citate se impune că analiza instanţei în litigiul anterior a clarificat că în acel caz prejudiciul nu era produs, sigur că se va produce ori iminent, ceea ce, consecvent prezentelor considerente, impune concluzia că dreptul la acţiune nu era, pe cale de consecinţă, născut.

Din acest punct de vedere, aceleaşi considerente sunt regăsite şi în decizia nr. 1713/24.09.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/3/2016, opusă de recurentă cu putere de lucru judecat în acest proces, decizie în care instanţa supremă a reţinut, validând considerentele instanţei de apel, că „în cauză nu există prejudiciu, în condiţiile în care imobilele nu au fost înstrăinate, deci, nu există premisa acordării despăgubirilor, întrucât nu se poate stabili dacă imobilele vor fi valorificate la un preţ inferior”.

Însă, prin vânzarea bunului imobil în anul 2017, pierderea şansei de a obţine un câştig, dacă faptul ilicit nu ar fi existat, s-a concretizat iar prejudiciul nu mai are caracter eventual, ci se certifică în diferenţa de preţ pe care reclamanta a pierdut-o ca efect al imposibilității de a vinde bunul la data prevăzută în antecontractul încheiat în anul 2010.

Concretizată aşadar ca pierdere a şansei de a câştiga prin vânzare preţul cel mai bun, existenţa daunei a devenit neîndoielnică la 04.07.2017, dată la care s-a născut şi dreptul material la acţiune pentru repararea acestuia. Anterior, în lipsa dreptului la acţiune, nu exista prescripţie (actioni non natae, non praescribitur), potrivit art. 2523 C.civ.

Pe aceste premise au fost corespunzător aplicate dispoziţiile art. 2528 C.civ., reclamanta cunoscând atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea la data producerii prejudiciului, 04.07.2017, moment în raport cu care acţiunea judiciară în acest dosar a fost introdusă înăuntrul termenului legal de prescripție extinctivă de 3 ani, iar decizia instanţei de apel este legală.

Integrat aceluiași motiv de recurs, B. S.A. a susţinut că prescripţia şi cursul acesteia nu pot fi influențate de atitudinea subiectivă a recurentei, de rămânerea sa în pasivitate cu privire la perfectarea vânzării. S-a susţinut că reclamanta nu a intenţionat să vândă în mod real imobilul, deşi putea proceda la vânzare încă din anul 2013 şi că pretextul existenţei somaţiilor de executare nu a reprezentat un impediment real în acest sens.

Examinând aceste critici, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că regula reparării prejudiciului determinat de pierderea unei şanse, cum este cazul în speţă, este subsumată proporționalității. În alte cuvinte, este real că pierderea şansei trebuie să fie consecinţa directă a faptului ilicit pentru care este angajată răspunderea şi că reparația se raportează la marja de incertitudine care afectează posibilitatea realizării câştigului sau de evitare a pagubei.

Pasivitatea imputată victimei este, însă, un criteriu de cuantificare a reparației ori de stabilire a legăturii cauzale, dar nu are repercusiuni asupra momentului producerii prejudiciului, care marchează în speţă data naşterii dreptului la acţiune, ca reper esenţial pentru stabilirea cursului prescripţiei. În planul dreptului la acţiune, al ivirii prejudiciului şi, pe cale de consecinţă, al prescripţiei, atitudinea pârâtei nu se repercutează asupra momentului producerii daunei, care nu poate fi influențat de acest fapt, ci poate avea semnificație în planul altor elemente ale răspunderii civile.

De aceea, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte arată că este nefondat acest prim motiv de recurs, care a vizat aplicarea greşită în apel a normelor de drept material referitoare la stabilirea datei la care prescripția dreptului la acţiune şi-a început cursul, iar acest motiv de casare va fi înlăturat.

Un al doilea motiv de recurs a vizat aplicarea greşită, prin decizia instanţei de apel prin care s-a evocat fondul, a normelor de drept material incidente în cazul răspunderii contractuale.

A arătat recurenta că fapta ilicită nu există, deoarece după soluţionarea dosarului nr. x/3/2013 prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, B. S.A. a emis adresele de radiere a ipotecii şi declaraţiile autentificate la notarul public în acest scop, moment începând cu care S.C. A. S.R.L. putea face demersurile corespunzătoare şi putea proceda la vânzarea imobilului, rămânând pasivă şi, mai mult decât atât, nu a dovedit că a încercat vânzarea bunului fără succes.

De asemenea, s-a subliniat că prejudiciul nu are caracter cert şi previzibil, întrucât la data promovării acţiunii nu exista un text de lege care să reglementeze acordarea lui, tot astfel cum nici instanţa de apel nu s-a raportat la dispoziţii normative care să aibă incidență în cauză. S-a mai susţinut prin recurs că prejudiciul nu a fost corect cuantificat, deoarece reclamanta nu a dovedit că a efectuat demersuri concrete pentru vânzarea imobilului, urmărind maximizarea incorectă a profitului, că a deţinut în patrimoniu bunul, putând încasa fructele acestuia, dar şi că instanţa de apel a ignorat probe ale cauzei, mai precis o expertiză evaluatorie în care se concluziona că prejudiciul este mai mic cu 1/3 faţă de valoarea solicitată.

A mai arătat recurenta că legătura cauzală dintre faptă şi prejudiciu nu a fost demonstrată, deşi obligaţia probei cădea, în acest caz, în sarcina reclamantei. A reiterat că în stabilirea şi cuantificarea prejudiciului trebuia interpusă analiza faptei reclamantei înseși, care avea posibilitatea de a efectua demersuri pentru înstrăinarea imobilului din Bucureşti, Str. X nr. 69A, dar că nu a depus toate diligenţele în acest scop, urmărind conștient mărirea pagubei prin rămânerea sa în pasivitate, iar toate aceste aspecte au fost greşit evaluate de către instanţa de apel.

Cu privire la critica referitoare la inexistența faptului ilicit, Înalta Curte arată că, potrivit acţiunii şi cauzei pe care s-a întemeiat, acesta a fost conturat ca fiind determinat de nerespectarea obligaţiilor contractuale ale pârâtei, obligaţii determinate în contractele de credit nr. 113/2006 şi nr. 69/2007, chestiuni de fapt stabilite necontestat prin hotărâri judecătorești anterioare. Împrejurarea că, după scadenţa obligaţiilor contractuale şi după promovarea litigiului nr. x/3/2010 finalizat în anul 2013 prin hotărâre irevocabilă, pârâta a executat obligațiile care îi reveneau în puterea convențiilor, nu semnifică inexistența faptei ilicite, ci epuizarea elementului său material, care a constat în refuzul nejustificat de executare a unei obligaţii legitim pretinse.

Că este aşa, s-a statuat în mod irevocabil prin decizia nr. 700/21.02.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost menţinută sentinţa nr. 94/2012 pronunţată în dosarul menţionat anterior, iar împrejurările ulterioare invocate de recurentă nu intră în criteriile de determinare ale faptei ilicite, ci reprezintă chestiuni de fapt care se pot repercuta asupra legăturii cauzale şi cuantificării prejudiciului; aceste chestiuni au fost avute în vedere în apel, instanţa identificând precis fapta ilicită.

În ceea ce priveşte caracterul cert şi previzibil al prejudiciului, instanţa de recurs subliniază, printr-un prim considerent că nu va fi examinată, în acord cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (2) C.proc.civ. acea parte a criticilor care vizează interpretarea probelor ori a oricăror circumstanțe de fapt stabilite în apel care nu se circumscrie unor critici de nelegalitate, derivate din interpretarea probelor, ori care nu au fost deduse examinării instanţei de apel, cum este cea referitoare la scăderea, din valoarea despăgubirii, a fructelor civile produse de bunul imobil printr-o valorificare oportună a acestuia.

Mai departe, arată că instanţa de apel a stabilit corespondenţa temeiului hotărârii sale cu normele de drept aplicabile. Astfel, s-a reţinut în considerente că principiul răspunderii pentru daune este statuat în art. 969 şi art. 1082 C.civ. de la 1864, că prejudiciul supus reparaţiei are caracter cert şi că este în sarcina părţii responsabile, chiar şi dacă nu a fost prevăzut de părţi la data contractului, potrivit art. 1085 din acelaşi cod. De asemenea, instanţa de apel a argumentat, într-o largă expunere, modul de producere şi întinderea prejudiciului, şi chiar dacă nu a indicat punctual un text de lege care să conţină o caracterizare a prejudiciului cert şi previzibil, a arătat că aceste elemente şi reperele analizei proprii se bazează pe studii doctrinare şi pe o largă jurisprudență, care, în aplicarea normelor de drept material ale răspunderii civile potrivit Codului civil anterior, conțineau repere previzibile pentru o astfel de determinare.

În fine, în ceea ce priveşte stabilirea legăturii de cauzalitate, sub un prim aspect, instanţa de recurs subliniază că, deşi se impută instanței de apel încălcarea dispozițiilor legale referitoare la sarcina probaţiunii, recurenta nu a arătat care a fost mijlocul prin care instanţa a încălcat această obligaţie, fie transferând sarcina probei celuilalt litigant, fie absolvind reclamanta de această obligaţie, în măsura în care analiza instanţei de apel s-a bazat pe toate probele cauzei, probe administrate nemijlocit, de către părţi.

Cât priveşte relevanţa pe care instanţa a dat-o acestor probe, interpretarea lor concretă şi semnificaţia lor în planul stabilirii stării de fapt, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că aceste evaluări sunt circumscrise domeniului temeiniciei hotărârii, necenzurabil în recurs, cale extraordinară de atac, prin mijlocirea căruia se realizează exclusiv un control de legalitate, de verificare a modului în care legea a fost interpretată şi aplicată. Domeniul stabilirii faptelor pe baza probelor este atributul instanţei de apel care evocă fondul, căreia îi revine obligaţia exclusivă de stabilire a situaţiei de fapt, care, în măsura în care nu este rezultatul încălcării normelor de drept, nu este cenzurabilă în recurs.

Dincolo de aceste elemente, însă, instanţa de apel a analizat şi stabilit dacă în intervalul 2013 – care corespunde momentului la care pârâta a emis documentele necesare pentru radierea ipotecii – şi până în 2017 – care corespunde momentului în care vânzarea imobilului a fost efectiv realizată – se poate reţine un comportament culpabil al reclamantei în ceea ce priveşte ivirea sau maximizarea pagubei, îndeplinindu-și obligaţiile trasate de lege.

Mai subliniază instanţa supremă că deşi B. S.A. opune cu putere de lucru judecat decizia nr. 1713/24.09.2020, pronunţată de această instanţă în dosarul nr. x/3/2016, considerentele aceste decizii nu conţin, în acord cu dispoziţiile art. 430 – 431 C.proc.civ, dezlegări cu valoare obligatorie pentru instanţa care judecă acest recurs.

În măsura în care în litigiul anterior analiza cauzei s-a delimitat la pretenţia S.C. A. S.R.L. derivată din constatarea abuzului de drept al B. S.A. în ceea ce priveşte demararea unor executări silite în lipsa unui titlu executoriu şi plata unor despăgubiri morale şi materiale (calculate ca dobânzi) pentru aceste fapte, privite ca fapte ilicite stricto sensu, considerentele deciziei amintite nu pot fi evaluate decât prin raportare la aceste limite, pe când cauza şi obiectul acţiunii sunt diferite în litigiul pendinte. Aşadar, numai prin raportare la faptele ilicite constând în demararea executărilor silite pretinse ca nelegale sunt opozabile considerentele deciziei amintite, prin care s-a statuat că nu există un prejudiciu, deoarece nu se poate stabili cum s-au repercutat aceste executări asupra indisponibilității bunului imobil, statuându-se şi că hotărârea este bazată pe lipsa unui probatoriu suficient.

De aceea, pe baza acestor considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că se impune înlăturarea motivului de casare analizat, constatându-se că instanța de apel a aplicat corect legea în cauză.

În fine, ultimul motiv de casare vizează încălcarea dispozițiilor art. 397 alin. (1) C.proc.civ., în măsura în care instanţa de apel a acordat reclamantei dobânda legală stabilită în relaţiile dintre profesioniști, deşi prin cererea precizatoare formulată la 10.07.2018 s-a solicitat acordarea dobânzii legale remuneratorii.

A arătat recurenta că potrivit acestei precizări, reclamanta a indicat cuantumul dobânzii legale aferent perioadei 04.07.2017 – 18.06.2018, însă instanţa a acordat acesteia un spor de aproximativ 5 ori mai mare.

Recurenta susţine, aşadar, încălcarea limitelor învestirii, considerând că instanţa de apel a acordat reclamantei mai mult decât ceea ce partea a solicitat prin cererea precizată.

Motivul de recurs vizând încălcarea principiului procesual al disponibilităţii, încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., şi stabilirea greşită a dobânzii, este nefondat, urmând să fie, de asemenea, înlăturat.

Potrivit art. 397 alin. (1) coroborat cu art. 22 alin. (6) C.proc.civ., instanţa este obligată să soluţioneze toate cererile părţilor fără a se depăşi limitele învestirii. Aceste limite sunt fixate prin cererea de chemare în judecată precizată sau modificată, după caz.

Or, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat, în privinţa dobânzilor, obligarea pârâtei la plata acestor accesorii calculate până la data plăţii integrale a prejudiciului, iar urmare măsurilor instanţei, luate prin rezoluţia de primire a cererii de chemare în judecată, cererea a fost precizată în sensul că dobânda a fost solicitată pe durata cuprinsă între 04.07.2017 şi data plății integrale a prejudiciului, aceasta fiind, în privinţa accesoriilor, limita învestirii.

Împrejurarea că reclamanta a cuantificat această dobândă pentru intervalul 04.07.2017 – 18.06.2018 (care corespunde datei sesizării instanţei cu cererea de chemare în judecată) a fost rezultatul îndeplinirii unei obligaţii procesuale, precizarea fiind făcută exclusiv în scopul stabilirii valorii taxei judiciare de timbru corespunzătoare acestui capăt de cerere, în conformitate cu dispozițiile art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 şi art. 194 lit. c) C.proc.civ., valoare care trebuia determinată la data sesizării instanţei şi, de aceea, nu are semnificația restrângerii pretenţiei, propusă de recurentă.

De asemenea, dobânda solicitată are un caracter penalizator, şi nu remunerator, cum a apreciat recurenta, deoarece pretenţia accesorie este echivalentă neîndeplinirii obligaţiei de plată a unei despăgubiri. Ea vizează daunele determinate de faptul ilicit şi este legată de neplata sumei datorate cu acest titlu la data sesizării instanţei, iar nu folosinţa convenţională a capitalului, anterior unei scadențe contractuale.

În aceeași ordine de idei, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, deoarece raportul juridic judecat este unul între profesionişti, astfel cum aceştia sunt definiţi prin art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicarea Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că toate motivele de casare deduse prin memoriul de recurs şi puse în dezbatere în cursul procedurii recursului au fost înlăturate, aşa încât, potrivit art. 496 C.proc.civ, recursul a fost respins ca nefondat, decizie care înglobează şi soluţia dată cererii recurentei de plată a cheltuielilor de judecată corespunzătoare, potrivit art. 453 C.proc.civ.