Jurisprudența ÎCCJ | Antecontract de vânzare cumpărare. Înstrăinarea bunului promis spre vânzare prin act cu titlu oneros

Câtă vreme printr-o hotărâre judecătorească, definitivă, s-a statuat asupra imposibilităţii executării în natură a obligaţiei asumate de autorul pârâţilor prin promisiunea de vânzare cumpărare, de a le transmite reclamanţilor (promitenţi cumpărători) dreptul de  proprietate asupra imobilului, apare ca fiind irelevant momentul la care aceştia şi-au notat în cartea funciară antecontractul sau momentul înstrăinării bunului unor terţi de către succesorii promitentului vânzător, având importanţă faptul că până nu s-a stabilit în mod cert că aceştia nu-şi pot executa în natură obligaţia principală, nu avea cum să se nască dreptul la acţiune pentru executarea prin echivalent a respectivei obligaţii.

A admis apelul declarat de pârâţii D. şi E. împotriva sentinţei civile nr.397/2017 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în tot în sensul că: a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de către pârâţii D. şi E. prin întâmpinare; a respins, ca prescrisă, acţiunea civilă formulată de către reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii D. şi E., având ca obiect despăgubiri; a obligat intimaţii A., B. şi C. să plătească apelanţilor D. şi E. suma de 8.069,27 lei, cheltuieli de judecată la fond şi în apel.

Al doilea ciclu procesual.

În acest sens arată că, în totală contradicţie cu ce s-a reţinut în hotărâre privind incidenţa dispoziţiilor Decretului nr.167/1958 şi faptul că perfectarea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică a devenit imposibilă prin ieşirea bunului promis spre vânzare din patrimoniul promitenților-vânzători, instanţa de apel a apreciat greşit că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data la care s-a respins acţiunea în prestaţie tabulară, respectiv 18.11.2014 (data pronunţării sentinţei civile nr.12035 de către Judecătoria Cluj, în dosarul nr. x/211/2006), reţinând că acesta este momentul la care reclamanţii ar fi aflat, în mod cert, despre imposibilitatea executării în natură a obligaţiei principale.

Instanţa de apel a omis faptul că atât art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958, cât şi vechiul Cod civil, edictau regula potrivit căreia momentul de la care începe să curgă prescripţia este stabilit în mod obiectiv, anume data naşterii dreptului la acţiune, iar, în speţă, dreptul la acţiunea în despăgubiri a reclamanţilor s-a născut în momentul în care bunul promis spre vânzare a ieşit din patrimoniul promitenților-vânzători (18.06.2006), acesta fiind momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă.

Învederează că, deşi s-a reţinut incidenţa legii vechi, în motivarea adusă, în mod contradictoriu, instanţa se raportează la regulile cu caracter mixt instituite de art.2523 din noul Cod civil, care nu sunt aplicabile, situaţie în care aserţiunile cu privire la faptul că reclamanţii au aflat despre imposibilitatea executării în natură a obligaţiei principale prin hotărârea prin care le-a fost respinsă acţiunea în prestaţie tabulară sunt de neprimit în raport cu momentul în care începe să curgă termenul de prescripţie.

Mai susţin recurenţii-pârâţi că instanţa de apel a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu încălcarea dispoziţiilor art.3, 7 şi 16 teza finală din Decretul nr.167/1958, omiţând faptul că nu este întrerupt cursul prescripţiei extinctive dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă, astfel cum s-a întâmplat cu acţiunea reclamanţilor, prin care au solicitat validarea antecontractului de vânzare cumpărare încheiat la 7.03.1994 cu autorul pârâţilor. Arată că ar fi trebuit analizat momentul de la care începe să curgă dreptul la acţiunea în despăgubiri a reclamanţilor în raport de obiectul prezentei cereri, respectiv obligarea succesorilor promitentului-vânzător la executarea prin echivalent a obligaţiei asumate prin antecontract, acesta fiind momentul la care bunul a ieşit din patrimoniul promitentului-vânzător (17.07.2006 – data încheierii contractului de vânzare cumpărare cu soţii G., înscrierea în cartea funciară a noilor cumpărători realizându-se la 18.07.2006) şi nu acela în care Judecătoria Cluj Napoca a respins acţiunea în prestaţie tabulară prin sentinţa nr.12035 din 18.11.2014.

Menționează că termenul de la care curge dreptul la acţiunea în despăgubiri se raportează la momentul la care bunul a fost înscris în cartea funciară în patrimoniul unor cumpărători de bună credinţă, fiind data la care reclamanţii au cunoscut sau trebuiau să cunoască faptul că bunul a ieşit din patrimoniul promitenților-vânzători. Susţin că reclamanţii au cunoscut transferul dreptului de proprietate al terenului în discuţie cel mai târziu la 28.09.2007, dată la care au notat în cartea funciară antecontractul de vânzare cumpărare.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că instanţa de apel, în rejudecare, a încălcat dispoziţiile art.501 alin.1 şi 3 Cod procedură civilă şi nu a respectat îndrumările deciziei de casare nr.1570/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care era obligată să reevalueze, prin prisma celor statuate în hotărâre, intervenţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în măsura în care va aprecia că acţiunea a fost formulată înăuntrul termenului de prescripţie, să examineze pe fond cererea. Arată că statuările instanţei de casare sunt în concordanţă cu dispoziţiile art.390 Cod procedură civilă şi, contrar acestora, instanţa de apel a unit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu fondul cererii şi a tratat acest aspect ca orice alt motiv de apel şi nu ca pe o excepţie peremptorie, încălcând astfel atât dispoziţiile deciziei de casare, cât şi ale art.6 paragraf 1 din CEDO şi creând astfel suspiciunea rezonabilă că a existat o prejudecată cu privire la respingerea excepţiei.

Învederează că respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune nu se regăseşte în dispozitivul hotărârii, ci doar în considerente au fost reţinute motivele pentru care dreptul la acţiune al reclamanţilor nu a fost prescris.

De asemenea, se mai susţine că decizia recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art.1073-1075 Cod civil (de la 1864), apreciindu-se greşit că reclamanţii au îndeplinit condiţiile pentru executarea obligaţiilor prin echivalent.

Sub un prim aspect, se arată că instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor vechiului Cod civil şi, astfel, trebuia să aibă în vedere că daunele interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce constituie o consecinţă directă şi necesară provocată de neexecutarea obligaţiei, conform art.1074 Cod civil, precum şi că daunele interese trebuie să fie previzibile pentru debitor, deoarece acesta nu răspunde pentru daunele imprevizibile. Susţin, în raport de dispoziţiile legale invocate, că eventuala indemnizaţie ce s-ar cuveni creditorilor, care să înlocuiască valoarea ce a micşorat activul acestora, se raportează la suma de 700.000 ROL, ce urmează a fi indexată cu rata inflaţiei.

Arată pârâţii că reclamanţii nu au dovedit îndeplinirea condiţiilor pentru a fi angajată răspunderea promitenților-vânzători, în condiţiile art.1075 Cod civil, şi învederează că au acţionat cu bună credinţă, deşi au înstrăinat terenul cu privire la care reclamanţii îşi raportează pretenţiile, întrucât, în momentul înstrăinării, reclamanţii nu au emis pretenţii cu privire la terenul înscris în TP 3253/2699/2005, inclus în tarlaua x, parcela x, aceştia precizând acţiunea cu privire la acest teren doar la 30.09.2014, în dosarul nr. x/211/2006. Mai arată că bunul nu a fost niciodată în patrimoniul autorului lor, promitentul-vânzător H., întrucât acesta nu a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate după defuncta J., căreia i-a aparţinut bunul, ci recurenţii au făcut demersuri în acest sens, în temeiul Legii nr.1/2000.

Susţin că nu există temei de drept care să justifice o indemnizaţie egală cu valoarea de circulaţie a bunului deoarece această valoare nu s-a regăsit în patrimoniul creditorilor, iar, în speţă, riscurile imposibilităţii de executare a promisiunii de vânzare cumpărare trebuie suportate exclusiv de către creditori, întrucât aceştia şi-au precizat acţiunea cu privire la terenul ce face obiectul antecontractului la mult timp după ce terenul a ieşit din proprietatea promitenților-vânzători.

Recurenţii-pârâţi precizează că nu există faptă ilicită, iar motivarea deciziei sub acest aspect este contradictorie întrucât sunt indicate corect elementele ce atrag obligaţia de dezdăunare din perspectiva art.1073-1075 vechiul Cod civil, însă se reţine că fapta ilicită constă în imposibilitatea de executare de către debitorii pârâţi a obligaţiei de a transmite dreptul de proprietate în favoarea reclamanţilor. Susţin că această imposibilitate de executare nu este, prin ea însăşi, un fapt ilicit, neputând fi asociată ideii de vinovăţie, de neglijenţă sau imprudenţă întrucât în momentul înstrăinării terenului nu exista o cerere de validare a antecontractului, acţiunea în prestaţie tabulară fiind demarată de reclamanţi cu privire la cu totul alt teren decât cel în discuţie, cuprins în alt titlu de proprietate, reclamanţii fiind în culpă din acest motiv.

Instanţa de apel a reţinut greşit că antecontractul de vânzare cumpărare a fost analizat prin sentinţa nr.9412 din 14.07.2010 a Judecătoriei Cluj Napoca, întrucât în acel dosar a fost analizat doar consimţământul părţilor, nu şi preţul, ca element esenţial al oricărui contract de vânzare cumpărare. Arată că în sentinţa menţionată instanţa a reținut, în mod explicit, că nu a fost sesizată cu un capăt de cerere pentru verificarea preţului şi, potrivit principiului disponibilităţii, a verificat doar existenţa consimţământului promitentului vânzător.

Menționează recurenţii pârâţi că, în acest context, instanţa de apel trebuia să analizeze dacă dreptul de creanţă al reclamanţilor se naşte dintr-un act valid sub aspectul preţului. Aprecierea instanţei de apel potrivit căreia pârâţii nu au formulat cerere reconvenţională prin care să invoce preţul nereal şi neserios din antecontractul de vânzare cumpărare, după cum nu au invocat pe cale reconvenţională nici cauza ilicită şi imorală a aceluiaşi act, este greşită şi consideră că apărările cu privire la preţul derizoriu puteau fi formulate prin întâmpinare, raportat la verificarea dacă şi în ce măsură sunt îndeplinite cerinţele art.1073-1075 din vechiul Cod civil pentru antrenarea răspunderii prin echivalent. Susţin că, în speţă, preţul este derizoriu prin raportare la preţul pieţei, contrar dispoziţiilor art.1303 din vechiul Cod civil, şi nu rezultă că s-ar fi plătit efectiv.

De asemenea, apreciază că este greşit raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia reclamanţii nu au fost prejudiciaţi doar prin pierderea sumei de 700.000 ROL, ci cu pierderea însuşi a dreptului de proprietate. În acest sens, arată că izvorul pretenţiilor îl constituie antecontractul din 7.03.1994, act plasat în sfera obligaţiei de a face (de a încheia în viitor un contract de vânzare cumpărare) şi nu a obligaţiei de a da (de a transfera dreptul de proprietate), iar potrivit art.1075 din vechiul Cod civil, reclamanţii ar putea primi despăgubiri egale cu valoarea sumei ce a ieşit din patrimoniul acestora, creanţa putând fi cel mult indexată cu rata inflaţiei.

Învederează că este greşită raportarea valorii despăgubirilor la contravaloarea terenului întrucât terenul nu a fost niciodată în proprietatea reclamanţilor şi susţin că, în raport de preţul terenurilor similare situate în localitatea Floreşti, înstrăinate în perioade apropiate momentului introducerii cererii de chemare în judecată, valoarea terenului ar putea fi de cel mult 28.800 euro, fiind necesar a fi avută în vedere şi topografia terenului care contribuie la stabilirea valorii de piaţă.

Consideră că motivarea respingerii acestei măsuri potrivit căreia, prin încheierea din 9.06.2017, instanţa de fond a respins cererea reclamanţilor de efectuare a unei contraexpertize, iar aceştia nu au declarat apel, în mod expres, asupra acestei încheieri, este în contradicţie cu dispoziţiile art.466 alin.4 Cod procedură civilă, prin raportare la art.235 din acelaşi act normativ, precum şi cu art.477 alin.1 Cod procedură civilă, deoarece această încheiere nu este interlocutorie şi nu intră sub incidenţa art.234 alin.2 Cod procedură civilă.

Mai arată că hotărârea încalcă dispoziţiile art.479 alin.2 Cod procedură civilă având în vedere că proba a fost propusă în apel cu respectarea art.478 din acelaşi act normativ şi nesocoteşte Decizia RIL nr.9/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa de apel a apreciat greşit că proba nu este utilă soluţionării apelurilor întrucât unicul motiv al apelului reclamanţilor a fost cuantumul despăgubirilor stabilite prin expertiza efectuată la fondul cauzei, iar decizia de casare nr.1570/2019 îndruma instanţa ca, în măsura în care se va reţine că acţiunea nu este prescrisă, să procedeze la o soluţionare pe fond efectivă şi nu doar formală, astfel cum a procedat instanţa de rejudecare, fiind încălcate dispoziţiile art.501 alin.3 Cod procedură civilă.

De asemenea, se mai critică faptul că instanţa de apel nu a analizat şi nu a motivat soluţia de respingere a apelului şi în raport de susţinerea reclamanţilor de a stabili ca valoare de circulaţie valoarea minimă din grila notarială.

Astfel, susţin recurenţii-pârâţi, deşi art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958, cât şi vechiul Cod civil, edictau regula potrivit căreia momentul de la care începe să curgă prescripţia este stabilit în mod obiectiv, anume data naşterii dreptului la acţiune, care, în speţă, este momentul în care bunul promis spre vânzare a ieşit din patrimoniul promitenților-vânzători (18.06.2006), instanţa de apel a apreciat greşit că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data la care s-a respins acţiunea în prestaţie tabulară, respectiv 18.11.2014, reţinând că acesta este momentul la care reclamanţii ar fi aflat, în mod cert, despre imposibilitatea executării în natură a obligaţiei principale, reglementare întâlnită în noul Cod civil.

Cu privire la acest aspect, instanţa de apel a constatat, în mod corect, că în cauză se aplică doar dispoziţiile Decretului nr.167/1958 şi nu cele ale noului Cod civil, iar prin raportare la obiectul cererii deduse judecăţii, astfel cum a fost stabilit prin decizia de casare nr.1570/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. x/117/2015, respectiv o cerere de obligare a succesorilor promitentului vânzător la executarea prin echivalent a obligaţiei asumate, iar nu o acţiune în rezoluțiune şi restituire a dublului preţului, a stabilit momentul de la care curge prescripţia unei atare acţiuni.

Astfel, luând act că executarea prin echivalent (indirectă) a obligaţiei reprezintă dreptul creditorului de a pretinde şi de a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării, a executării cu întârziere sau executării necorespunzătoare a obligaţiei asumate, a constatat că, în speţă, reclamanţii au încercat în justiţie executarea în natură a obligaţiei principale, prin promovarea acţiunii ce face obiectul dosarului nr. x/211/2006 al Judecătoriei Cluj-Napoca, însă, aşa cum s-a statuat cu autoritate de lucru judecat de către această instanţă, executarea în natură nu mai este posibilă, creditorului rămânându-i deschisă calea acţiunii în despăgubiri întemeiată pe art.1075 din vechiul Cod civil.

Concluzionând, Curtea a constatat că dreptul la acţiune al reclamanţilor în a pretinde executarea prin echivalent s-a născut la data de 18.11.2014 când, printr-o hotărâre  judecătorească, s-a statuat asupra imposibilităţii executării în natură a obligaţiei principale.

Raportat la aceste statuări, Înalta Curte reţine că apare ca fiind irelevant momentul la care reclamanţii şi-au notat în cartea funciară antecontractul (28.09.2007) sau momentul în care bunul promis spre vânzare a ieşit din patrimoniul promitenților-vânzători (18.06.2006), având importanţă faptul că până nu s-a stabilit în mod cert faptul că aceştia nu-şi pot executa în natură obligaţia principală, nu avea cum să se nască dreptul lor la acţiune pentru executarea prin echivalent a respectivei obligaţii, aşa cum în mod corect a apreciat instanţa de apel.

Sunt eronate susţinerile recurenţilor-pârâţi în sensul că motivarea instanţei este contradictorie, reţinând incidenţa vechiului Cod civil şi a Decretului nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, dar raportându-se la regulile cu caracter mixt instituite de art.2523 din noul Cod civil, care nu sunt aplicabile.

În realitate, aşa cum s-a arătat anterior, instanţa de apel a stabilit, în concret, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost stabilit definitiv de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr.1570/2019, care este momentul de la care curge termenul de prescripţie pentru acţiunea privind obligarea debitorilor la executarea prin echivalent a obligaţiei asumate de autorul lor de a le transmite reclamanţilor dreptul de proprietate asupra terenului litigios.

Or, aşa cum se constată din cuprinsul hotărârii atacate, instanţa de apel nu s-a raportat la dispoziţiile art.2523 Cod civil, potrivit căruia prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui, ci, la cele ale Decretului nr.167/1958, care la art.7 prevede că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită şi la art.8 statuează că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

În ceea ce priveşte susţinerea recurenţilor-pârâţi în sensul că soluţia de  respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune s-a dat cu încălcarea dispoziţiilor art.3, 7 şi 16 teza finală din Decretul nr.167/1958, deoarece cursul prescripţiei extinctive nu se întrerupe dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă, astfel cum s-a întâmplat cu acţiunea reclamanţilor prin care au solicitat validarea antecontractului de vânzare cumpărare încheiat la 7.03.1994 cu autorul pârâţilor, se reiterează opinia că momentul de la care începe să curgă dreptul la acţiunea în despăgubiri a reclamanţilor în raport de obiectul prezentei cereri este cel la care bunul a ieşit din patrimoniul promitentului vânzător (17.07.2006 – data încheierii contractului de vânzare cumpărare cu soţii F. şi data înscrierii în cartea funciară a noilor cumpărători – 18.07.2006) şi nu acela în care Judecătoria Cluj Napoca a respins acţiunea în prestaţie tabulară prin sentinţa nr.12035 din 18.11.2014.

Aceste susţineri nu sunt fondate, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, momentul la care s-a născut dreptul la acţiune al reclamanţilor nu a fost momentul înstrăinării bunului de către succesorii promitentului vânzător unor terţi sau al intabulării dreptului de proprietate în cartea funciară în favoarea unor cumpărători, ci momentul în care s-a constatat că această înstrăinare este valabilă şi astfel transmiterea dreptului de proprietate către reclamanţi (în calitate de promitenți cumpărători) nu mai este posibilă.

Prin prisma acestor susţineri, în mod corect instanţele anterioare au apreciat că se impun cu autoritate de lucru judecat considerentele sentinţei civile nr.12035, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca la data de 18.11.2014, prin care, deşi s-a respins ca neîntemeiată, acţiunea formulată, extinsă şi precizată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii E. şi D., au fost inserate considerente decizorii, care, potrivit art.430 alin.2 şi art.431 alin.2 Cod procedură civilă se impun cu autoritate de lucru judecat şi în prezenta cauză.

Astfel, în prezenta speţă, instanţa observă faptul că, bunul promis spre vânzare reclamanţilor a fost înstrăinat de succesorii promitentului-vânzător prin contract autentic de vânzare-cumpărare, deci act cu titlu oneros, către numiţii F., în condiţiile în care reclamanţii nu au notat în cartea funciară antecontractul de vânzare-cumpărare… Aceste aspecte reies cu claritate din expertizele tehnice judiciare topografice şi de fapt au fost învederate şi de către reclamanţi prin ultima precizare de acţiune …. Or, în aceste condiţii, instanţa reiterează faptul că, nerespectarea obligaţiei de a nu înstrăina bunul promis poate da naştere, cel mult la dreptul reclamanţilor de a obţine despăgubiri, deoarece antecontractul de vânzare-cumpărare dă naştere la un drept de creanţă, una dintre părţi fiind obligată faţă de cealaltă parte să vândă în viitor un anumit bun. În cazul în care promitentul-vânzător nu-şi respectă obligaţia şi vinde lucrul unei terţe persoane, în această situaţie vânzarea încheiată este…valabilă, iar beneficiarul-cumpărător nu poate cere predarea lucrului, întrucât nu a devenit proprietar.”

Prin urmare, de abia la data de 18 .11.2014 s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru executarea în natură a obligaţiei (bunul fiind înstrăinat cu titlu oneros unor terțe persoane de bună credinţă) astfel încât în mod corect Curtea de Apel a constatat că dreptul la acţiune al reclamanţilor s-a născut la acea dată, iar cererea lor, înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 2.04.2015, a fost formulată înăuntrul termenului legal de prescripţie extinctivă, prevăzut de art.3 şi art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958.

În aceste condiţii nu putea fi reţinută incidenţa în cauză a cazului de întrerupere a prescripţiei extinctive reglementat de art.16 lit.b din Decretul nr.167/1958, întrucât, aşa cum în mod corect a reţinut curtea de apel, la momentul înregistrării acţiunii din dosarul nr.x /211/2006 nu exista şi nu curgea niciun termen de prescripţie al dreptului material la acţiune al reclamanţilor în a solicita executarea prin echivalent, astfel încât, nu se putea întrerupe un termen care nu curgea.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că instanţa de apel, în rejudecare, unind excepţia prescripţiei cu fondul pricinii, a încălcat dispoziţiile art.501 alin.1 şi 3 Cod procedură civilă, art.390 Cod procedură civilă şi art.6 paragraf 1 din CEDO, nerespectând îndrumările deciziei de casare nr.1570/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care era obligată să reevalueze cu prioritate prescripţia dreptului material la acţiune şi, în măsura în care va aprecia că acţiunea a fost formulată înăuntrul termenului de prescripţie, să analizeze pe fond cererea.

Examinând considerentele deciziei de casare anterior invocată se reține că, instanţa de control judiciar a constatat că în mod greşit fusese admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune deoarece, analizând excepţia din perspectiva clauzei inserate în antecontract care vizează rezoluțiunea şi restituirea dublului preţului, curtea de apel a schimbat cauza cererii de chemare în judecată, prin care s-a solicitat executarea prin echivalent a obligaţiei de vânzare a terenului ce a făcut obiectul antecontractului.

 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza, în vederea unei noi judecăți, curții de apel, care urma să reevalueze, prin prisma celor statuate în decizie, intervenirea prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în măsura în care va aprecia că acţiunea a fost formulată înăuntrul termenului de prescripţie, va trece la examinarea pe fond a cererii.

Ca atare, niciunde în cuprinsul deciziei de casare nu se impune instanţei învestită cu rejudecarea pricinii a examina excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în mod separat şi înainte de administrarea oricărei probe sau act de procedură.

Or, potrivit art.248 alin.4 Cod procedură civilă, excepțiile vor putea fi unite cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleași dovezi ca și pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluționarea fondului.

În speţă, asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune Tribunalul Cluj, Secţia civilă, s-a pronunţat în mod expres prin dispozitivul sentinţei civile nr.397/2017, în dosarul nr.x /117/2015, respingând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de către pârâţii E. şi D. prin întâmpinare.

Curtea de apel nu a fost învestită cu soluţionarea unei excepţii invocate independent de declararea căii de atac a apelului ci, aspectele privind greșita respingere a acestei excepţii de către instanţa de fond constituiau, în sine, un motiv de apel, care impunea analiza, pe fond, a cererii de apel a pârâţilor.

Ca atare, în mod corect, Curtea de Apel Cluj, constatând că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este invocată ca motiv de apel în apelul pârâţilor, a apreciat că este necesar a se pronunţa cu privire la aceasta odată cu soluţia dată asupra apelurilor, acesta fiind, de altfel, şi motivul pentru care soluţia asupra excepţiei nici nu se regăseşte în mod distinct în dispozitivul hotărârii, ci doar în considerentele prin care au fost reţinute motivele pentru care s-a reţinut că dreptul la acţiune al reclamanţilor nu a fost prescris.

Recurenţii pârâţi mai critică decizia ce face obiectul controlului judiciar în sensul că este dată cu încălcarea dispoziţiilor art.1073-1075 Cod civil (de la 1864), apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru executarea obligaţiilor prin echivalent, întrucât eventuala indemnizaţie ce s-ar cuveni creditorilor, care să înlocuiască valoarea ce a micşorat activul acestora, ar trebui să se raporteze  doar la suma de 700.000 ROL, ce urmează a fi indexată cu rata inflaţiei.

Prin antecontractul din data de 7.03.1994, promitentul vânzător, H., se obliga să vândă cumpărătorilor K. şi A., pentru preţul de 700.000 lei terenul în suprafaţă de 0,30 ha, din com. Floreşti. Potrivit acestui antecontract, posesia terenului a fost predată la data încheierii lui, vânzătorul s-a obligat să întocmească formele necesare pentru încheierea contractului în formă autentică de îndată ce va primi titlul de proprietate, iar în ipoteza în care în termen de 3 luni de la primirea titlului de proprietate vânzătorul nu face formele pentru redactarea în formă autentică a contractului, cumpărătorii au dreptul la rezilierea contractului, cu restituirea dublului sumei.

Prin sentinţa civilă nr.12035 din 18.11.2014 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/211/2006, intrată în puterea lucrului judecat, se reţine că prin expertize tehnice judiciare topografice s-a stabilit că terenul obiect al antecontractului din data de 7.03.1994 este cel înscris în TP 3253/2699/2005, fiind respinsă acţiunea în prestaţie tabulară formulată de reclamanţi, cu motivarea că obligaţia din antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 7.03.1994, între H., în prezent decedat, în calitate de promitent vânzător, şi numiţii A. şi K., în prezent decedat, nu mai poate fi executată în natură în sensul încheierii în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare, ca efect al faptului că, în cursul judecăţii, pârâţii au înstrăinat unor terţi acest teren prin contract de vânzare-cumpărare autentic, astfel încât, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri conform art.1075 Cod civil.

Prin decizia nr.1570 din 2.10.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aşa cum s-a arătat anterior, s-a stabilit că instanţa nu a fost învestită cu o acţiune în rezoluțiune şi restituire a dublului preţului, ci cu o cerere de obligare a succesorilor promitentului vânzător la executarea prin echivalent a obligaţiei asumate, prin plata unor despăgubiri echivalente cu valoarea terenului, ca urmare a imposibilităţii executării în natură a obligaţiei de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Prezenta instanţă de recurs, constată că reclamanţii au pierdut speranţa legitimă de a dobândi însuşi dreptul de proprietate asupra acestui teren având în vedere cele arătate anterior cât şi faptul că la data întocmirii antecontractului de vânzare cumpărare, reclamanţii au achitat întreg preţul stabilit cu vânzătorul terenului, care însă nu avea emis titlul de proprietate, acesta fiind de altfel motivul pentru care nu s-a putut întocmi în mod direct contractul de vânzare cumpărare, iar promitenții cumpărători au intrat de îndată în posesia terenului.

Pe cale de consecinţă, cu privire la motivul de recurs potrivit căruia nu există temei de drept care să justifice o indemnizaţie egală cu valoarea de circulaţie a bunului deoarece această valoare nu s-a regăsit în patrimoniul creditorilor, Înalta Curte constată că în mod corect s-a stabilit că această susţinere a pârâţilor este nefondată, în condiţiile în care reclamanţilor li se cuvine, sau li s-ar fi cuvenit dacă era posibilă executarea în natură, să li se transfere dreptul de proprietate asupra terenului obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare, ei pierzând însuşi dreptul de proprietate asupra acestui teren, în condiţiile în care preţul de 700.000 ROL achitat în anul 1994 reprezenta echivalentul valoric, la acel moment, al acestui drept de proprietate.

Această concluzie nu intră în conflict cu faptul că izvorul pretenţiilor îl constituie antecontractul din 7.03.1994, act plasat în sfera obligaţiei de a face (de a încheia în viitor un contract de vânzare cumpărare) câtă vreme nu s-a convenit încheierea oricărui contract, ci a unuia strict determinat prin care să se transfere dreptul de proprietate asupra unui imobil trecut deja în posesia promitentului cumpărător şi pentru care s-a plătit integral preţul la data întocmirii antecontractului.

În aceste condiţii, prin neîndeplinirea obligaţiei de a transfera dreptul de proprietate, potrivit art.1075 din vechiul Cod civil, reclamanţii sunt îndreptăţiţi a primi despăgubiri egale cu valoarea ce a ieşit din patrimoniul acestora, reprezentând contravaloarea bunului pentru care debitorii nu şi-au mai putut îndeplini obligaţia.

Faţă de perioada de timp scursă de la data întocmirii antecontractului – anul 1994 şi până în prezent, raportarea valorii despăgubirilor la suma de 700.000 ROL, indexată cu rata inflaţiei, în condiţiile unor fluctuaţii importante ale pieţei imobiliare, dar şi ale valorii monedei naţionale, care a suferit între timp o denominare, ar însemna privarea reclamanţilor de o sumă importantă de bani, achitată autorului pârâţilor, care la acel moment însemna preţul de circulaţie al terenului în litigiu şi ar conduce la o îmbogăţire fără justă cauză a pârâţilor, succesori ai promitentului vânzător.

Aspectele ţinând de modul de stabilire a contravalorii acestui teren în raport de preţul terenurilor similare situate în localitatea Floreşti, înstrăinate în perioade apropiate momentului introducerii cererii de chemare în judecată, care aşa cum susţin recurenţii-pârâţi, ar putea fi de cel mult 28.800 euro, ţin de modul de administrare şi interpretare a probatoriilor, nefiind invocată, în concret o critică de nelegalitate a deciziei atacate sub acest aspect.

Recurenţii-pârâţi mai pretind că reclamanţii nu au dovedit îndeplinirea condiţiilor pentru a fi angajată răspunderea promitenţilor-vânzători, în condiţiile art.1075 Cod civil întrucât au acţionat cu bună credinţă, deşi au înstrăinat terenul cu privire la care reclamanţii îşi raportează pretenţiile, întrucât, în momentul înstrăinării, reclamanţii nu au emis pretenţii cu privire la terenul înscris în TP 3253/2699/2005, inclus în tarlaua x, parcela x, aceştia precizând acţiunea în dosarul nr.x /211/2006 cu privire la acest teren de abia la data de 30.09.2014.

S-a constatat de către Curtea de apel Cluj că această critică este nefondată, în condiţiile în care, identificarea faptică şi scriptică a terenului a fost făcută în cadrul considerentelor sentinţei civile nr.12035/2014, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, stabilindu-se următoarele: „Conform menţiunilor din antecontract, terenul promis spre vânzare este situat în partea de hotar Şesul de Sus, la cărarea Pori).

În urma efectuării expertizelor tehnice judiciare topografice a rezultat că, terenul obiect al antecontractului de mai sus, nu se identifică în Titlul de proprietate nr. 3169/2179/2004, cum au arătat iniţial reclamanţii, ci acesta este înscris în Titlul de proprietate nr. 3253/2699/2005 în Tarla x Parcela x, iar sub aspectul identificării în cartea funciară, terenul în suprafaţă de 2880 mp este înscris în C.F. nr. x83 nr. cadastral x51, iniţial în favoarea pârâţilor, iar apoi, în data de 18.07.2006, în favoarea numiţilor F., cu titlu de cumpărare, ca bun comun, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. X. sub nr. 2754/2006, iar ulterior, în data de 25.06.2007, în favoarea numiţilor L. şi M., cu titlu de cumpărare, ca bun comun, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. Y. sub nr. 2636/2007.”

Or, câtă vreme identificarea terenului rezulta din însuşi antecontractul de vânzare cumpărare ce a stat la baza prezentei acţiuni, vecinătăţile acestuia fiind stabilite în concret în cadrul acestuia (terenul promis spre vânzare este situat în partea de hotar Şesul de Sus, la cărarea Porii) instanţa de recurs observă că pârâţii, înstrăinând bunul litigios pe parcursul litigiului anterior, deşi aveau posibilitatea de a identifica în concret terenul şi cunoşteau obligaţia asumată de autorul lor, nu se mai pot prevala de existenţa bunei credinţe. De altfel, aspectul bunei credinţe nu se impune a fi analizat în cauza de faţă ca o critică de nelegalitate a hotărârii atacate care are ca obiect executarea prin echivalent a unei obligaţii, în condiţiile în care nu reprezintă o condiţie în aplicarea art. 1075 din vechiul Cod civil, chestiunea prezentând relevanţă în litigiul în care s-a statuat asupra imposibilităţii de executare în natură a obligaţiei.

Ca atare, în condiţiile în care bunul era identificabil prin chiar antecontractul încheiat în anul 1994 dintre reclamanţi şi autorul pârâţilor, vor fi înlăturate şi susţinerile potrivit cărora riscurile imposibilităţii de executare a promisiunii de vânzare cumpărare trebuie suportate exclusiv de către creditori, întrucât aceştia şi-ar fi precizat acţiunea în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/211/2006, cu privire la terenul ce face obiectul antecontractului, la mult timp după ce terenul a ieşit din proprietatea promitenților-vânzători.

În consecinţă, vor fi înlăturate susţinerile recurenţilor-pârâţi în sensul că nu există faptă ilicită, motivarea deciziei sub acest aspect nefiind contradictorie, curtea de apel reţinând în concret că pârâţii se fac vinovaţi de neexecutarea culpabilă de către debitorii apelanţi a obligaţiei de a transfera valabil proprietatea (tabulară) asupra imobilului obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare.

 Imposibilitatea de executare ce atrage obligaţia de dezdăunare din perspectiva art.1073-1075 Cod civil, chiar dacă nu este, prin ea însăşi, un fapt ilicit, neputând fi asociată de plano ideii de vinovăţie, de neglijenţă sau imprudenţă, nu intră în contradicţie cu constatarea, în speţă a culpei pârâţilor, care a fost apreciată în concret de către instanţele anterioare, raportat la actele şi lucrările dosarului şi după interpretarea probelor administrate.

Susţinerile în sensul că bunul nu a fost niciodată în patrimoniul autorului lor, promitentul-vânzător H., întrucât acesta nu a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate după defuncta J., căreia i-a aparţinut bunul, ci recurenţii au făcut demersuri în acest sens, în temeiul Legii nr.1/2000 vizează critici de netemeinicie ce tind la schimbarea situaţiei de fapt deja stabilită de instanţele de fond ce nu mai poate fi criticată în această cale extraordinară de atac.

Referitor la aspectele privind neseriozitatea preţului, recurenţii-pârâţi arată că acest aspect nu a fost analizat prin sentinţa nr.9412/2010 a Judecătoriei Cluj Napoca care a arătat, în mod explicit, că nu a fost sesizată cu un capăt de cerere pentru verificarea preţului şi, potrivit principiului disponibilităţii, a analizat doar existenţa consimţământului promitentului vânzător şi că, instanţa de apel trebuia să analizeze dacă dreptul de creanţă al reclamanţilor se naşte dintr-un act valid sub aspectul preţului, aprecierea potrivit căreia pârâţii nu au formulat cerere reconvenţională prin care să invoce preţul nereal şi neserios din antecontractul de vânzare cumpărare, precum şi cauza ilicită şi imorală a aceluiaşi act, fiind greşită, întrucât aceste apărări puteau fi formulate prin întâmpinare.

Curtea de Apel Cluj a fost învestită prin cererea de apel cu critica referitoare la omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra unei apărări de fond a pârâţilor, formulată prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond, prin care s-a invocat neseriozitatea preţului din antecontractul de vânzare-cumpărare, în condiţiile art.1303 vechiul Cod civil, respectiv, art.948 vechiul Cod civil.

Instanţa de apel a arătat că în antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la 07.03.1994 preţul convenit de părţi a fost de 700.000 lei vechi, iar prin expertiza tehnică judiciară întocmită de expert ing. Q. în dosarul nr. x/117/2015 al Tribunalului Cluj s-a stabilit că, la nivelul anului 1994, terenul în litigiu, în suprafaţă de 2880 mp, avea o valoare de 760.230 lei vechi, concluzionând că preţul stabilit în antecontract nu era nereal şi neserios, fiind foarte apropiat de valoarea terenului la nivelul anului 1994.

În această modalitate a suplinit împrejurarea că instanţa de fond nu a expus în mod exhaustiv în considerentele sentinţei sale argumentele pentru care a înlăturat această apărare a pârâţilor, arătând că aceasta nu este de natură să atragă nelegalitatea şi pe cale de consecinţă anularea sau schimbarea sentinţei, care se poate constata doar când instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra unei cereri cu care a fost legal învestită, iar nu a unei simple apărări a unei părţi, cum este cazul în speţa de faţă.

Acesta a fost motivul pentru care instanţa de apel a ţinut să precizeze că pârâţii nu au formulat o cerere reconvenţională prin care să invoce preţul nereal şi neserios din antecontractul de vânzare-cumpărare, ceea ce nu a echivalat cu necercetarea apărărilor pârâţilor sub acest aspect, aşa cum s-a arătat mai sus.

În ceea ce priveşte concluzia curţii de apel în sensul că pârâţii nu au invocat pe cale reconvenţională cauza ilicită şi imorală a antecontractului de vânzare-cumpărare, ci doar în apel, Înalta Curte constată că sub acest aspect au fost în mod corect aplicate dispoziţiile art.478 alin.3 Cod procedură civilă, potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

Referirea la faptul că pârâţii au promovat şi o acţiune pentru constatarea nulităţii absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare, pentru lipsa consimţământului valabil al părţii ce se obligă prin raportare la art.948 Cod civil, acţiune respinsă prin sentinţa civilă nr.9412/2010 a Judecătoriei Cluj-Napoca, rămasă definitivă şi irevocabilă, nu are nicio relevanţă asupra dezlegării instanţei de apel asupra apărărilor formulate de pârâţi în cadrul prezentului litigiu.

Instanţa de apel a luat act că neseriozitatea preţului nu a fost analizată întrucât a fost invocată după închiderea dezbaterilor, deci asupra acestui aspect nu s-a raportat la autoritatea de lucru judecat a vreunei sentinţe anterioare, ci doar a punctat că s-a stabilit anterior, cu putere de lucru judecat că antecontractul a fost semnat de către defunctul H., că terenul în cauză a fost folosit de către pârâţi şi că nu poate fi reţinută lipsa consimţământului valabil al părţii ce s-a obligat prin antecontract.

Prin urmare, vor fi respinse criticile recurenţilor pârâţi având în vedere că instanţa de apel a arătat în cuprinsul deciziei atacate care sunt argumentele pentru care această apărare a pârâţilor a fost înlăturată, constatând că preţul a fost stabilit în concordanţă cu dispoziţiile art.1303 Cod civil, iar conform antecontractului semnat şi însuşit de autorul pârâţilor, preţul s-ar fi plătit efectiv.

2. Referitor la recursul declarat de reclamanţi se constată că aceştia au invocat dispoziţiile art.488 pct.5, 6 şi 8 Cod procedură civilă arătând că instanţa de apel i-a privat de dreptul legal şi procedural de a-şi dovedi pretenţiile, fiind încălcat dreptul acestora la un proces echitabil, prin respingerea cererii de a efectua o nouă expertiză în apel cu motivarea că, prin încheierea din 9.06.2017, instanţa de fond a respins cererea reclamanţilor de efectuare a unei contraexpertize, iar aceştia nu au declarat apel, în mod expres, asupra acestei încheieri.

Apreciază că această soluţie este în contradicţie cu dispoziţiile art.466 alin.4 Cod procedură civilă, prin raportare la art.235 din acelaşi act normativ, precum şi cu art.477 alin.1 Cod procedură civilă, deoarece această încheiere nu este interlocutorie şi nu intră sub incidenţa art.234 alin.2 Cod procedură civilă şi că hotărârea încalcă dispoziţiile art.479 alin.2 Cod procedură civilă având în vedere că proba a fost propusă în apel cu respectarea art.478 din acelaşi act normativ şi nesocoteşte Decizia RIL nr.9/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Referitor la această solicitare de efectuare a unui nou raport de expertiză tehnică judiciară sau o nouă contraexpertiză, cu aceleaşi obiective ca cele din expertiza iniţială, Curtea a respins cererea formulată de reclamanţi având în vedere că în faţa Tribunalului Cluj reprezentanta reclamanţilor a solicitat, în probaţiune, efectuarea unei contraexpertize şi tribunalul a respins această solicitare prin încheierea din 9.06.2017, prin apelul formulat de reclamanţi  fiind criticată doar sentinţa civilă nr.397/2017 a Tribunalului Cluj şi nefiind declarat în mod expres apel împotriva încheierii din 9.06.2017.

Ca atare, instanţa nu s-a raportat în respingerea cererii reclamanţilor la faptul că încheierea în discuţie ar fi o încheiere interlocutorie, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art.234, dar şi art.235 Cod procedură civilă, potrivit cărora sunt încheieri interlocutorii acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluționează excepții procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase.

Motivul invocat de instanţă a fost acela că această încheiere preparatorie trebuia atacată în mod expres prin cererea de apel, lucru pe care nu l-a constatat în concret din studierea cererii dedusă judecăţii.

De altfel, solicitarea reclamanţilor de încuviinţare a probei cu contraexpertiză a fost adresată instanţei de apel şi în primul ciclu procesual, fiind respinsă de Curtea de Apel Cluj, cu putere de lucru judecat, prin încheierea de şedinţă din data de 22.02.2018, motivaţia fiind că: „actele din dosar sunt suficiente pentru soluţionarea apelului”, deci apreciindu-se că proba nu este pertinentă şi utilă cauzei.

Prin decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat doar asupra aspectelor cu care a fost învestită şi nicidecum a celor care, nefiind criticate, au intrat în puterea de lucru judecat provizorie, astfel cum este consfințită de art.430 alin.4 Cod procedură civilă.

În condiţiile în care decizia nr.1570 din 2.10.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a statuat în mod expres asupra obligativităţii administrării probei în discuţie care fusese deja respinsă de instanţa de apel, nu se poate aprecia că au fost încălcate dispoziţiile art.501 alin.3 Cod procedură civilă.

Respingerea probei solicitate nu intră în contradicţie cu dispoziţiile art.479 alin.2 Cod procedură civilă potrivit cărora instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art.478 alin.2, câtă vreme acestea nu instituie o obligaţie de administrare a probelor propuse în apel cu respectarea art.478 Cod procedură civilă, ci reprezintă o facultate, o posibilitate de administrare, supusă filtrului propriu al instanţei de judecată prin raportare la specificul speţei şi la actele şi lucrările dosarului.

De asemenea, prin Decizia RIL nr.9/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și, în consecință, s-a stabilit că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.470, art.478 alin.2 și a art.479 alin.2 din Codul de procedură civilă, prin raportare la art.254 alin.1 și 2 din Codul de procedură civilă, în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea.

Această decizie, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, nu are legătură cu problema de drept dedusă judecăţii, care nu a vizat respingerea probei cu expertiză solicitată pentru motivele ce au fost în dezbatere cu ocazia dezlegărilor obligatorii date asupra problemei de drept de completul învestit cu soluţionarea recursului în interesul legii.

De altfel, chiar dacă sub o primă motivare cererea de efectuare a unei noi expertize a fost respinsă deoarece încheierea prin care instanţa de fond s-a pronunţat asupra ei nu a constituit un motiv de apel, aceasta nu a produs o vătămare părţii deoarece, reapreciind probatoriul, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, instanţa de apel a constatat totodată că aceasta este şi lipsită de utilitate.

Pe de altă parte, recurenţii susţin că instanţa de apel a apreciat greşit că proba nu este utilă soluţionării apelurilor întrucât unicul motiv al apelului reclamanţilor a fost cuantumul despăgubirilor stabilite prin expertiza efectuată la fondul cauzei, iar decizia de casare nr.1570/2019 îndruma instanţa ca, în măsura în care se va reţine că acţiunea nu este prescrisă, să procedeze la o soluţionare pe fond a pricinii.

Prin acest motiv de recurs se invocă, în esenţă, aprecierea greşită a utilităţii probei solicitate, aspect ce reprezintă o chestiune de netemeinicie, care excedează controlului de legalitate pe care îl poate exercita instanţa de recurs,  simpla nemulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de modalitatea în care o instanţă de fond a apreciat asupra oportunităţii administrării unei probe, fără a aduce critici de nelegalitate, nefiind suficientă pentru casarea acesteia.

Referitor la incidenţa motivului de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.6 Cod procedură civilă, recurenţii critică faptul că instanţa de apel nu a analizat şi nu a motivat soluţia de respingere a apelului şi în raport de susţinerea reclamanţilor de a stabili ca valoare de circulaţie valoarea minimă din grila notarială.

Curtea de apel a considerat că împrejurarea că într-un alt dosar, având ca obiect un teren învecinat, s-a stabilit o valoarea mai mare decât cea a terenului litigios, în nici un caz nu poate servi ca argument legal pentru combaterea criteriilor de evaluare avute în vedere de expertul F., care a efectuat expertiza de evaluare în dosarul de fond şi care a ţinut seama la facerea acestei evaluări de metoda comparaţiei de piaţă, de normativele în vigoare privitoare la criteriile de evaluare şi, pe cale de consecinţă, a constatat că în mod corect au fost stabilite despăgubirile de către instanţa de fond.

În practica judiciară, inclusiv din perspectiva hotărârilor CEDO, s-a arătat în mod constant că nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanța să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcție de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raționament unic.

Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia. Înlăturarea unei apărări contrare situației de fapt reținute nu presupune respingerea fiecărui argument în parte, dacă acesta nu corespunde situației reținute.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a motivat judicios, în fapt și în drept, soluţia pronunţată înlăturând susținerile reclamanţilor, neputându-se reproșa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de recurs.

Faţă de considerentele anterior arătate, observând că nu pot fi primite niciuna din criticile recurenţilor, nefiind incidente în cauză dispoziţiile art.488 Cod procedură civilă, făcând aplicarea dispoziţiilor art.496 Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii B., C. şi A.  şi de pârâţii E. şi D. împotriva deciziei nr.80/2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă.

Notă: Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat prin art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011.