Jurisprudența ÎCCJ | Renunţare la judecata căii de atac a apelului prin achiesarea la hotărârea instanţei de fond. Inadmisibilitatea căii de atac a recursului

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic: renunţare la judecata apelului, achiesare la hotărâre, principiul disponibilităţii, excepția inadmisibilității recursului       

Articole incidente: C. proc. civ., art. 9 alin. (3), art. 246 alin. (1), art. 247-248, art. 406, art. 463-464

Hotărârea judecătorească prin care se ia act de renunțarea la judecata apelului prin achiesare necondiționată nu este supusă niciunei căi de atac, întrucât actul necondiționat de achiesare conferă caracter definitiv hotărârii la care se achiesează prin simpla declarare în fața instanței, în condițiile reglementate de art. 463-464 C. proc. civ. Actul procesual al achiesării necondiționate la hotărârea atacată prin renunțarea la calea de atac nu poate fi confundat cu renunțarea la judecată, act procesual de dispoziție reglementat de dispozițiile art. 406 C. proc. civ., a cărui constatare este supusă verificării sub aspectul legalității, instanței ierarhic superioare, cu excepția renunțării la judecată făcută în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Întrucât un atare act de dispoziție nu poate fi contestat în fața instanței ierarhic superioare, hotărârea instanței de apel devenind definitivă prin simpla manifestare de voință a părții interesate în sensul acceptării soluției instanței de fond, manifestare de voință făcută în fața curții de apel prin reprezentant legal, recursul declarat împotriva acestei hotărâri este inadmisibil.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1008 din 14 aprilie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data de 4 mai 2018 sub nr. x/114/2017/a33, contestatorul A., în calitate de creditor în dosarul nr. x/114/2017 aflat pe rolul Tribunalului Buzău, având ca obiect insolvenţa debitoarei S.C. B. S.A., a formulat acţiune în anulare a hotărârii adunării generale a acţionarilor S.C. B. S.A. din data de 3 mai 2018, prin care a solicitat să se constate, în baza art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, nulitatea absolută a acestei hotărâri.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data de 4 mai 2018 sub nr. x/114/2017/a34, S.C. B. S.A. în insolvenţă, reprezentată legal prin administrator special, a formulat acţiune în anulare a hotărârii adunării generale a acţionarilor S.C. B. S.A. din data de 3 mai 2018, solicitând să se constate, în baza art.132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, nulitatea absolută a hotărârii adunării generale a acţionarilor.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data de 9 mai 2018 sub nr. x/114/2017/a36, contestatorul C., în calitate de acţionar al debitoarei S.C. B. S.A., având deschisă procedura insolvenţei în dosarul nr. x/114/2017 aflat pe rolul Tribunalului Buzău şi în contradictoriu cu aceasta, a formulat acţiune în anulare a hotărârii adunării generale ordinare a acţionarilor S.C. B. S.A. din data de 3 mai 2018, prin care a solicitat să se  constate, în baza art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, nulitatea absolută a hotărârii adunării generale a acţionarilor.

Prin încheierea de şedinţă din data de 20 iunie 2018, pronunţată în dosarul numărul x/114/2017/a34, în temeiul prevederilor art. 139 C. proc. civ., coroborat cu art. 111 alin. 6 din Legea nr. 85/2014, instanţa a admis excepţia conexării dosarului nr. x/114/2017/a34 la dosarul nr. x/114/2017/a33.

De asemenea, prin încheierea de şedinţă din data de 20 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/114/2017/a36, în temeiul prevederilor art. 139 C. proc. civ., coroborat cu art. 111 alin. 6 din Legea nr. 85/2014, instanţa a admis excepţia conexării dosarului nr. x/114/2017/a36 la dosarul nr. x/114/2017/a33.

Prin sentinţa nr. 510 din 28 decembrie 2018, Tribunalul Buzău, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al debitoarei S.C. B. S.A. a lui A., invocată de debitoare prin administrator special D. şi a anulat cererea ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A., invocată de debitoare prin administrator judiciar şi special, şi a respins cererea reclamantului A., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. A respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului C., invocată de debitoare prin administrator judiciar şi special, şi excepţia lipsei de interes a reclamantului C., invocată de debitoare prin administrator special. A admis cererea formulată de reclamantul C. în cauzele conexe, având ca obiect acţiune în anulare a hotărârii adunării generale a acţionarilor B. S.A. din data de 3.05.2018 şi a dispus anularea acestei hotărâri.

Prin sentinţa nr. 22 din 17 ianuarie 2019, Tribunalul Buzău, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a reclamantului A. pentru S.C. B. S.A., invocată de această societate, prin D. A anulat cererea formulată de A., în calitate de administrator al S.C. B. S.A., ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant. A respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes a reclamantului C. în formularea cererii. A respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilității cererii, invocată de S.C. B. S.A., prin D. A respins ca neîntemeiată cererea de completare a sentinţei nr. 510 din 28 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. x/114/2017/a33, formulată de reclamantul C. în cadrul cererii formulate de A., în calitate de administrator special al debitoarei S.C. B. S.A. şi C., în calitate de acţionar al debitoarei.

Prin  decizia nr. 320 din 26 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploiești, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a luat act de renunţarea la cererea de intervenție accesorie de către E. și de faptul că noul administrator judiciar al S.C. B. S.A . – F. Filiala Bucureşti S.P.R.L., nu îşi însușește apelul formulat de către fostul administrator judiciar G. S.P.R.L., şi a respins acest apel declarat împotriva încheierii din data de 21 noiembrie 2018 şi a sentinţei civile nr. 510 din data de 28 decembrie 2018, ambele pronunţate de Tribunalul Buzău, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Instanța a luat act de renunțarea actualului administrator special E. la judecata apelului principal promovat de către S.C. B. S.A., prin fostul administrator special D., împotriva sentinţei nr. 510 din data de 28 decembrie 2018, pronunţate de Tribunalul Buzău, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi de achiesarea acestei apelante la sentinţa primei instanţe.

În acest sens, recurentul consideră că, raportat la situaţia de fapt prezentată, la actele şi lucrările dosarului, la gradul de complexitate al cauzei şi implicaţiile asupra atâtor participanţi, durata procesului, instanţa de apel în mod nelegal a luat act de renunţarea actualului administrator special E. la apelul declarat de debitoarea B. S.A. prin administratorul special de la acel moment – D., apreciind ca fiind îndeplinite condiţiile impuse de art. 464 alin. 2 C. proc. civ., asupra cărora s-a pronunţat, însă, trunchiat, omiţând că administratorul societăţii este un mandatar al acţionarilor, astfel încât, în baza aceloraşi dispoziţii legale invocate, acesta nu putea acţiona decât în baza unei procuri speciale.

În consecinţă, potrivit recurentului, instanţa de apel nu putea lua act de achiesarea la hotărârea primei instanțe şi de renunţarea la apelul promovat anterior de debitoare, cu atât mai mult cu cât acţionarul majoritar al debitoarei, S.C. H. S.R.L., prin reprezentantul convenţional, a arătat, în şedinţă publică, că nu este de acord cu renunţarea la apel şi nu a acordat un mandat în acest sens administratorului B. S.A. Ca atare, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 464 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., recurentul menționează şi că natura raporturilor juridice dintre administratorul special şi, după caz, debitorul supus procedurii insolvenţei sau acţionarii săi este specifică mandatului, însuşi legiuitorul, prin alin. 1 al art. 18 din legea insolvenţei (art. 56 alin. 2 din Legea nr. 85/2014), făcând referire la mandatul administratorului special.

Potrivit recurentului, în speţă, conform dispoziţiilor Legii nr. 85/2014, administratorul special reprezintă interesele debitoarei și ale acţionarilor în procedură, acesta nu acționează în nume propriu și nu poate manifesta în justiţie acte de voinţă proprii. Administratorul special nu poate face acte juridice în afara voinței societare, și cu atât mai puţin acte ce depăşesc sfera intereselor debitoarei şi ale acţionarilor pentru care nu numai acţionarii l-au mandatat, ci însuşi legiuitorul, acestea fiind lovite de nulitate absolută.

În cauză, potrivit recurentului, manifestarea de voinţă a actualului administrator special E. este proprie acestuia, și nu debitoarei și acţionarilor, fiind contrară intereselor acestora și dispoziţiilor Legii nr. 85/2014.

Recurentul afirmă, de asemenea, că la acel moment, nu erau înscrise la O.R.C. menţiunile privind schimbarea administratorului special al S.C. B. S.A, procesul – verbal al A.G.E.A. din 10.06.2019 nefiind opozabil terţilor, nici nu producea efecte la acel moment, astfel încât instanţa de apel nu putea lua act de faptul că debitoarea este reprezentată prin E..

Pe de altă parte, recurentul invocă faptul că numirea lui E. s-a realizat cu fraudarea legii şi în baza unui act nul, hotărârea A.G.E.A. de numire a acestuia fiind contestată în dosarul asociat al0l, iar în dosarul asociat al02 este înregistrată cererea de suspendare a executării hotărârii A.G.E.A. din 10.06.2019 în temeiul art. 133 Legea nr. 31/1990, în raport de care în acest dosar s-a solicitat în apel amânarea cauzei/amânarea pronunţării până după soluţionarea cererii de suspendare a executării hotărârii A.G.E.A., asupra căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii, intimata arată că, judecând cauza care a făcut obiectul dosarului asociat a33, curtea de apel, în baza art. 463 C. proc. civ., a luat act de renunţarea actualului administrator special E. la judecata apelului principal promovat de S.C. B. S.A., prin fostul administrator special – D. şi de achiesarea la hotărârea primei instanţe.

Întrucât în cauză nu a fost făcută o renunţare la judecată în temeiul art. 406 alin. (5) C. proc. civ., ci o achiesare la hotărârea fondului, iar art. 463 C. proc. civ. nu prevede calea de atac a recursului, intimata apreciază ca fiind inadmisibil recursul declarat.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes a recurentului în formularea prezentului recurs, intimata arată că recurentul reprezintă o altă parte decât cea care a declarat apelul originar şi pentru care s-a renunţat la apel, respectiv s-a achiesat la hotărârea fondului.

Astfel, renunţarea la apel şi achiesarea s-au făcut în numele societăţii comerciale B. S.A., în timp ce recurentul, criticând renunţarea la judecată, exprimă interesele S.C. H. S.R.L. – societate în faliment, care nu a avut calitatea de apelant.

Raportat la dispoziţiile art. 248 alin. 1 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție va analiza excepţia inadmisibilității recursului declarat de recurentul D., excepție invocată prin întâmpinare de către intimata B. S.A.- societate în insolvență, excepţie ce urmează a fi admisă, pentru următoarele considerente:           

Unul dintre principiile fundamentale ale drepului procesual civil român este principiul disponibilității, definit ca prerogativă conferită persoanelor fizice sau juridice de către legea procesuală, de a sesiza o autoritate judiciară, de a dispune de obiectul procesului sau de a valorifica ori nu mijloacele de apărare instituite de lege. Principiul disponibilității include și prerogativa părților de a exercita sau nu căile de atac prevăzute de lege, de a renunța la judecata procesului sau la însuși dreptul pretins ori de a renunța la judecata căii de atac deja declarate. În procesul civil, mecanismul procesual prin intermediul căruia principiul disponibilității devine efectiv este reprezentat de ansamblul actelor procesuale prin intermediul cărora părțile interesate îți manifestă dreptul de dispoziție, astfel cum rezultă din norma inclusă în articolul 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește renunțarea părții interesate la exercitarea drepturilor sale, legiuitorul român face o distincție clară între renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată, renunțarea la însuși dreptul pretins și, respectiv, renunțarea la exercitarea căilor de atac. Această distincție este enunțată cu titlul general în dispozițiile art. 9 alin. 3 C. proc. civ., astfel: „În condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege”.

Din enumerarea actelor procesuale de dispoziție făcută de norma generală inclusă în art. 9 alin. 3 C. proc. civ. rezultă că acestea pot fi acte de desesizare – renunțarea la judecată și la dreptul pretins, acte de achiesare – achiesarea la hotărârea pronunțată prin renunțarea la declararea căii de atac sau renunțarea la însăși calea de atac deja declarată, respectiv, acte de tranzacționare – tranzacția judiciară. Dată fiind natura juridică distinctă a acestor trei categorii de acte procesuale de dispoziție, regimul juridic al acestora este de asemenea diferit, fiecare categorie beneficiind de o reglementare proprie în cadrul Codului de procedură civilă.

Sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că legiuitorul român a înțeles să reglementeze renunțarea la judecată în art. 406-407 C. proc. civ., renunțarea la însuși dreptul pretins în art. 408 C. proc. civ. şi achiesarea la hotărârea pronunțată în art. 463-464 C. proc. civ., făcând o distincție clară între regimul juridic aplicabil fiecărui act procesual de dispoziție în parte. Această diferență de regim juridic aplicabil, inclusiv sub aspectul posibilității exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești ce constată astfel de acte procesuale de dispoziție, este dată, între altele, de condiționarea acestor acte de voința celorlalte părți implicate în proces. Astfel, dacă pentru renunțarea la judecată după primul termen de judecată este necesar acordul părții adverse, conform art. 406 C. proc. civ., pentru achiesarea la hotărârea pronunțată sau retragerea căii de atac, un atare acord nu este necesar în ipoteza în care achiesarea este necondiționată, întrucât reprezintă o acceptare ca validă a unei situații procesuale nefavorabile de către partea care a pierdut procesul, renunțând la dreptul de a mai utiliza căile de atac prevăzute de lege. Reflexia procesuală a acestei condiționări este posibilitatea de a contesta hotărârea prin care se constată un atare act procedural de dispoziție.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu toate actele procesuale de dispoziție pot fi verificate de către instanța ierarhic superioară, întrucât produc efecte definitive încă de la întocmirea lor, neputând fi cenzurate din punct de vedere al legalității acestora. Un atare act de dispoziție este achiesarea necondiționată la hotărârea pronunțată, instituție juridică reglementată de dispozițiile art. 463-464 C. proc. civ. Hotărârea judecătorească prin care se ia act de renunțare la judecata apelului prin achiesare necondiționată – cazul în speță – nu mai este supusă niciunei căi de atac, întrucât actul necondiționat de achiesare conferă caracter definitiv hotărârii la care se achiesează prin simpla declarare în fața instanței, în condițiile reglementate de art. 463-464 C. proc. civ. Actul procesual al achiesării necondiționate la hotărârea atacată prin renunțarea la calea de atac nu poate fi confundat cu renunțarea la judecată, act procesual de dispoziție reglementat de dispozițiile art. 406 C. proc. civ., a cărui constatare este supusă verificării sub aspectul legalității, instanței ierarhic superioare, cu excepția renunțării la judecată făcută în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte de Casație și  Justiție reține că în speță, instanța de apel a luat act de renunțarea la judecata căii de atac a apelului prin achiesare, făcută de către apelanta-debitoare B. S.A. prin administrator special E., această dispoziție a instanței fiind atacată prin prezentul recurs de către recurentul D., în calitate de administrator special al H. S.R.L., recursul cuprinzând critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 punctele 5, 6 și 8 C. proc. civ., cu privire la legalitatea actului de renunțare la calea de atac a apelului.

Întrucât un atare act de dispoziție nu poate fi contestat în fața instanței ierarhic superioare, potrivit argumentelor arătate în precedent, hotărârea instanței de apel devenind definitivă prin simpla manifestare de voință a părții interesate în sensul acceptării soluției instanței de fond, manifestare de voință făcută în fața curții de apel prin reprezentant legal, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 246 alin. 1, raportat la art. 247 și art. 248 C. proc. civ., văzând și dispozițiile art. 463 și art. 464 C. proc. civ., precum și principiul disponibilității ce guvernează procesul civil, a admis excepția inadmisibilității prezentului recurs și, în consecință, a respins recursul declarat ca inadmisibil.

Având în vedere dispozițiile art. 248 alin. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu se mai impune analizarea excepției lipsei de interes invocată de pârâta B. S.A. prin întâmpinare.