Jurisprudența ÎCCJ | Contract de asigurare. Modul de determinare a sumei asigurate. Interpretarea contractului potrivit dispozițiilor art. 1266 din Codul civil

O obligaţie esenţială cum este aceea privind valoarea la care se va plăti despăgubirea de asigurare nu poate fi înlocuită cu altă obligație mai puțin oneroasă pentru asigurător, invocată de asigurător după declanșarea litigiului judiciar. S-ar ajunge, astfel, la o modificare a clauzelor contractuale prin instituirea unei obligaţii pe care părţile nu au convenit-o prin înțelegerea transpusă în contractul de asigurare.

Reţinerea unei alte valori a sumei asigurate decât aceea pe care părțile au agreat-o, în absenţa unor stipulaţii contractuale care să o prevadă sau din care să rezulte, echivalează cu o modificare a contractului de asigurare în ceea ce priveşte elementele esenţiale ale acestuia sub aspectul obiectului obligaţiilor asumate, în afara voinţei părţilor şi cu încălcarea principiului consensualismului şi al libertăţii contractuale.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 691 din 23 martie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 7 august 2017, sub nr. x/3/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 1.947.494,62 lei, reprezentând echivalentul în lei a sumei de 426.558 euro la cursul euro/leu din 27 iulie 2017, cu titlu de diferenţă de despăgubire, cuvenită în baza poliţei de asigurare nr. 8000250004661 din 15 octombrie 2014.

Autoarea recursului a subliniat că instanţa de apel s-a referit la existenţa rubricii respective în decizia atacată, însă criticile din cererea de apel nu au vizat inexistenţa acestei rubrici, ci înţelesul şi efectele juridice atribuite acesteia.

Aceeaşi parte a criticat considerentul prin care s-a reţinut că asigurătorul are obligaţia de a verifica corecta evaluare a bunului asigurat.

În combaterea acestui considerent, recurenta-pârâtă a subliniat că instanţa de apel nu a indicat temeiurile de fapt şi de drept pe care şi-a fundamentat această concluzie.

În continuare, autoarea recursului a învederat că această concluzie a avut un rol determinat în soluţionarea pricinii. În acest sens, a arătat că, în măsura în care instanţa de apel ar fi reţinut culpa părţii adverse cu privire la formularea unei declaraţii neconforme adevărului, ar fi trebuit să dea eficienţă clauzei de decădere a asiguratului din dreptul de a încasa indemnizaţia de asigurare.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 13 alin. 4, art. 22 alin. 2 şi art. 330 C. proc. civ.

În concret, autoarea recursului a susţinut că instanţa de apel i-a respins cererea de efectuare a unei noi expertize cu motivarea că admiterea acestei cereri ar echivala cu admiterea apelului.

În combaterea acestui considerent, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel avea obligaţia de a administra toate probele apte să conducă la aflarea adevărului în cauză. Or, respingând o probă pe motivul evitării unei antepronunţări, instanţa a soluţionat apelul doar în baza probelor care susţineau poziţia intimatei-reclamante, având drept consecinţă încălcarea dreptului la apărare al apelantei-pârâte.

În plus, recurenta-pârâtă a subliniat că, prin respingerea cererii sale de administrare a probei cu expertiza, instanţa de apel s-a antepronunţat în favoarea intimatei-reclamante.

Astfel, neavând o probă care să determine cuantumul despăgubirilor pentru a aplica regula proporţionalităţii, reglementată de art. 2218 C. civ., instanţa de apel nu a mai putut aplica această regulă.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1266-1268 C. civ.

În concret, a arătat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit clauza aferentă rubricii din cuprinsul specificaţiei nr. 1 la poliţa de asigurare, apreciind că asigurătorul şi-a asumat obligaţia de a plăti despăgubirea la valoarea reală de înlocuire a bunului asigurat.

În dezacord cu instanţa de apel, recurenta-pârâtă a subliniat că suma asigurată era de trei ori mai mică decât valoarea anterior menţionată.

Totodată, a arătat că prima de asigurare a fost calculată prin raportare la suma asigurată, iar nu prin raportare la valoarea reală de înlocuire a bunului asigurat.

După evocarea raportului de expertiză administrat în cauză şi a regulilor de interpretare a contractelor, recurenta-pârâtă a învederat că intenţia reală a părţilor a fost aceea de a asigura bunurile în limita sumei de 1.589.200 euro, în funcţie de care au calculat şi cuantumul primelor de asigurare.

Ca atare, aceeaşi parte a subliniat că este greşită concluzia instanţei de apel, în sensul că asigurătorul şi-a asumat obligaţia de a plăti valoarea reală de înlocuire a bunului asigurat, în cuantum de 5.123.659 euro.

Autoarea recursului a mai arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 2204 C. civ. când a reţinut că orice declaraţie inexactă a asiguratului în legătură cu valoarea reală de înlocuire a bunului asigurat are drept consecinţă diminuarea despăgubirii în condiţiile acestui text de lege.

În concret, a subliniat că art. 2204 C. civ. vizează numai declaraţiile inexacte sau reticenţa asiguratului în legătură cu riscul asigurat, iar nu declaraţiile acestuia în legătură cu valoarea obiectului asigurării.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că a solicitat instanţei de apel să dea eficienţă dispoziţiilor art. 2218 C. civ. şi art. 8.1 din condiţiile generale, în sensul de a constata că asigurarea s-a încheiat pentru o sumă inferioară valorii reale de înlocuire a bunului asigurat şi să reducă despăgubirile corespunzător raportului dintre suma prevăzută în contract şi valoarea reală de înlocuire a bunului, adică să aplice regula proporţionalităţii.

În acest context, autoarea recursului a subliniat că, în loc să dea eficienţă dispoziţiilor anterior evocate, instanţa de apel a examinat în mod inutil culpa asigurătorului în privinţa obligaţiei de verificare a declaraţiilor date de asigurat.

Or, înainte de analizarea unei eventuale culpe a asigurătorului, se impunea aplicarea regulii proporţionalităţii în vederea determinării despăgubirilor datorate de asigurător.

În final, recurenta-pârâtă a conchis că, în ipoteza casării deciziei atacate, se impune repunerea părţilor în situaţia anterioară, conform art. 500 şi art. 723-724 C. proc. civ., sub forma obligării intimatei-reclamante la restituirea sumei de 2.011.024,62 lei, achitate cu ordinul de plată din 3 iunie 2019.

Conform art. 493 alin. 2-4 C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2021, conform art. 493 alin. 7 C. proc. civ., a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimată prin întâmpinare. Recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părților.

Recursul declarat de pârâtă este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În cadrul primului motiv de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea atacată conţine concluzia potrivit căreia polița de asigurare a fost încheiată pentru o sumă asigurată la valoarea de înlocuire de nou, fără a arăta temeiul de fapt și de drept pe care se bazează această concluzie.

Instanța supremă constată că, în cuprinsul deciziei atacate, se regăsesc analizate probele administrate care au condus la stabilirea situaţiei de fapt, precum și interpretarea clauzelor contractuale relevante, pe baza cărora s-a stabilit că părțile au convenit suma asigurată prin raportare la valoarea de înlocuire de nou a bunurilor asigurate.

Nu poate fi primită argumentația recurentei-pârâte potrivit căreia instanța de apel nu a răspuns criticii referitoare la înțelesul și efectele juridice pe care le implică bifa făcută în specificația nr. 1 la polița de asigurare. Această critică este infirmată de considerentul existent în cuprinsul deciziei atacate, prin care se arată că, potrivit specificației nr.1 la polița de incendiu și alte calamități, clădirile au fost asigurate la valoarea de înlocuire de nou, aceasta fiind rubrica bifată, ceea ce semnifică că aceasta a fost înțelegerea părților consfințită prin încheierea contractului de asigurare. Nu se poate considera, așa cum susține recurenta-pârâtă, că instanța de apel s-a limitat să rețină că mențiunea făcută în cuprinsul poliței de asigurare are doar sensul de „instrumentum”.

Instanța de recurs reţine că înscrisul constatator, în sensul desemnat prin sintagma instrumentum probationis, are tocmai menirea de a constata convenția părților și de a procura un mijloc de probă pentru cazul când ar trebui să se dovedească existența convenției în toate detaliile ei. Din această perspectivă, instanța de apel a analizat specificația nr. 1 din cuprinsul poliței de asigurare și a stabilit că prin contractul de asigurare părțile au înțeles să asigure bunurile pentru o sumă asigurată la valoarea de înlocuire de nou a acestora, valoare în raport de care s-au acordat despăgubirile. Prin urmare, instanța de apel a stabilit că înțelesul și efectele pe care le produce bifarea specificației nr. 1 din cuprinsul poliței de asigurare denotă înţelegerea părţilor, consfinţită prin încheierea contractului de asigurare.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenta a arătat că nu s-a indicat temeiul de fapt și de drept pe care se întemeiază argumentul că asigurătorul este cel care răspunde de corecta evaluare a bunului. Deși este real că instanța de apel nu a indicat nicio dispoziție legală sau contractuală care să stabilească în sarcina asigurătorului această răspundere, instanța de recurs apreciază că respectiva mențiune în cuprinsul motivării hotărârii este una fără importanţă în economia cauzei. Ceea ce prezintă relevanță vizează chestiunea dacă, în cauză, înțelegerea părților în privința sumei asigurate a fost pentru asigurarea bunurilor la valoarea de piaţă, inferioară valorii reale a bunurilor sau la valoarea de înlocuire de nou, valoare care, pentru bunurile asigurate reprezentate de clădiri-hale este echivalentă cu valoarea de reconstruire.

Față de considerentele arătate, criticile formulate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite.

 Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea prevederilor art. 13 alin. 4, art. 22 alin. 2 și art. 330 C. proc. civ., cu prilejul adoptării soluţiei de respingere a probei cu o nouă expertiză tehnică. În concret, se arată că instanța de apel a reținut un considerent eronat în motivarea măsurii dispuse, a încălcat dreptul la apărare al pârâtei și nu a respectat obligația de a administra toate probele care să conducă la aflarea adevărului.

Instanța de recurs reține că dreptul la apărare este un principiu de drept constituțional, consacrat de art. 24 din Constituție, potrivit căruia dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului. În vederea asigurării respectării dreptului la apărare, prin art. 13 alin. 3 C. proc. civ. este dezvoltat conținutul dreptului părții la apărare în cadrul procesului civil, una din componentele acestuia fiind reprezentată de posibilitatea părților de a propune probe.

Respectarea dreptului la apărare în cadrul procesului civil implică asigurarea respectării dreptului de a propune probe, iar nu și posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise.

Respingerea probei privind efectuarea unei noi expertize în faza procesuală a apelului nu aduce nicio atingere dreptului la apărare, câtă vreme nu se poate reține care sunt viciile de legalitate care afectează măsura adoptată de instanța de apel și vătămarea legitimă cu caracter procesual suferită de parte. Aprecierea asupra pertinenței, concludenței şi utilităţii probei propuse se constituie într-un aspect care ține de temeinicia hotărârii adoptate, fiind incompatibilă cu examenul de legalitate specific recursului.

A mai susținut recurenta că, prin respingerea probei propuse, instanța de apel s-a antepronunțat. Cu alte cuvinte, recurenta invocă împrejurarea că prin respingerea probei cu o nouă expertiză, judecătorii care au alcătuit completul de apel și-au exprimat opinia în legătură cu pricina pe care au judecat-o, înainte de a se fi ajuns la deliberare și la pronunțare, situație care poate fi încadrată în cazul de incompatibilitate relativă prevăzut de art. 42 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ. Instanţa de recurs reţine că respingerea probei nu semnifică orientarea instanței spre o anumită soluție finală. Dacă, totuși, partea consideră că judecătorii și-au exprimat părerea, în cadrul ședinței de judecată, în legătură cu soluția finală, în timp ce litigiul era pendente, ar fi avut posibilitatea de a recurge, în anumite condiții, la mijloacele procedurale prin intermediul cărora să invoce neregularitățile săvârșite de instanța de apel, în vederea remedierii situației ivite. În lipsa efectuării acestor demersuri, pârâta nu poate invoca aceste neregularități de procedură direct în recurs.

Prin respingerea probei cu expertiza propusă de pârâtă nu se poate considera că instanța de apel a încălcat principiul aflării adevărului, întrucât evaluarea asupra utilității probei ține de resortul instanței devolutive, care are o marjă de apreciere în legătură cu stabilirea situației de fapt. Instanța de apel a respins proba cu expertiza propusă de pârâtă, apreciind că argumentele decisive ale părții nu sunt în mod direct și necesar legate de necesitatea demonstrării valorii bunului în variantele propuse, ci exprimau nemulțumiri care presupun analiza propriu-zisă a apelului.

Pentru aceste considerente, motivul invocat, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., este nefondat.

Subsumat cazului de nelegalitate prevăzut de art.488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., pârâta a invocat mai multe critici de nelegalitate.

Într-o primă critică, recurenta a invocat încălcarea art. 1266-1268 C. civ., decurgând din interpretarea și efectele pe care le generează bifarea rubricii din specificația nr.1 din cuprinsul poliței de asigurare. Recurenta susține că instanța de apel a încălcat regulile de interpretare a contractului cuprinse în reglementarea art. 1266-1268 C. civ., întrucât nu a ținut cont de nicio regulă atunci când a stabilit că părțile s-au înțeles ca asigurătorul să-și asume obligația de a plăti despăgubirea la valoarea de înlocuire de nou a bunurilor asigurate. Recurenta a invocat faptul că bifarea rubricii în specificația nr.1 la poliță se constituie într-o simplă declarație făcută de intimata-reclamantă, iar despăgubirile ar trebui calculate în raport de suma efectiv asigurată, care, în opinia sa, este de trei ori mai mică decât valoarea de înlocuire de nou.

Instanţa de recurs constată că disputa dintre părți este generată de determinarea sumei asigurate, recurenta-pârâtă susținând că modul în care se stabilește nivelul despăgubirii este guvernat de regula proporționalității, întrucât în cauză valoarea de asigurare în sumă de 1.589.200 euro nu este valoarea reală de înlocuire de nou a bunurilor asigurate, aşa cum pretinde intimata-reclamantă.

Documentul principal prin care se constată contractul de asigurare este polița de asigurare. Potrivit art. 2.201 C. civ., în poliţa de asigurare trebuie indicate datele de identificare ale părţilor contractante şi ale beneficiarului prin indicarea numelui ori denumirii, a domiciliului ori sediului, după cum este o persoană fizică sau juridică, obiectul asigurării, riscurile ce se asigură, momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului, primele de asigurare şi suma asigurată.

Suma asigurată reprezintă suma maximă în limita căreia asigurătorul este obligat să plătească indemnizația de asigurare la ivirea cazului asigurat.

În cauză, potrivit mențiunilor din cuprinsul poliței de asigurare suma asigurată este în cuantum de 1.589.200 euro, sumă care reprezintă, potrivit specificației din polița de asigurare, valoarea de înlocuire de nou a bunurilor asigurate.

Recurenta-pârâtă a motivat că interpretarea instanței de apel în legătură cu specificația nr.1 din cuprinsul poliței de asigurare în care s-a menționat că suma de 1.589.200 euro reprezintă valoarea de înlocuire de nou nu corespunde voinței reale a părților. Susține că interpretarea este consecința faptului că instanța de apel a dat eficiență, în mod absurd, declarației intimatei-pârâte cu privire la suma asigurată, iar această declarație este greșită din punct de vedere matematic și ignoră realitatea.

Instanța de recurs notează, cu titlu prealabil, că, prin operaţiunea de interpretare a unei convenţii, nu se poate ajunge la o modificare sau o completare a conţinutului drepturilor şi obligaţiilor asumate de părţile contractate, ci se urmăreşte doar determinarea şi identificarea voinţei reale.

Principala regulă de interpretare a contractelor o reprezintă voința concordantă a părților, potrivit prevederilor art. 1266 C. civ., ceea ce presupune că interpretarea contractului trebuie să pornească de la acordul real al voințelor părților. Pentru a se identifica voința reală a părților se pot lua în considerare atât elemente intrinseci, cât și elemente extrinseci care ar putea servi la înțelegerea voinței reale a părților. Din această perspectivă, recurenta-pârâtă nu a invocat aspecte de nelegalitate care să conducă la concluzia că prin interpretarea efectuată de instanța de apel s-a denaturat voința reală a părților la încheierea contractului de asigurare în privința sumei asigurate. Susținerea că mențiunea referitoare la suma asigurată este greșită din punct de vedere matematic nu este justificată prin argumente legale pertinente. Așa cum au reținut și instanțele de fond, se constată că, în cauză, există o coerență între documentaţia întocmită în procedura precontractuală de informare și cele consemnate în polița de asigurare în legătură cu asigurarea bunurilor la valoarea de nou, respectiv valoarea de reconstruire a halelor asigurate. Așadar, există o concordanță între documentele precontractuale și cele consemnate în contractul de asigurare, în sensul că suma asigurată reprezintă valoarea de înlocuire de nou, respectiv de reconstrucție a bunurilor asigurate.

Este lipsită de suport legal critica prin care recurenta susține că valoarea bunurilor asigurate este alta decât aceea care a fost specificată atât în documentele precontractuale, cât și în contractul de asigurare. Dacă părţile ar fi înţeles să stabilească suma asigurată la valoarea de piaţă ar fi marcat rubrica existentă în poliţa de asigurare cu această menţiune.

O obligaţie esenţială cum este aceea privind valoarea la care se va plăti despăgubirea de asigurare nu poate fi înlocuită cu altă obligație mai puțin oneroasă pentru asigurător, invocată de asigurător după declanșarea litigiului judiciar. S-ar ajunge, astfel, la o modificare a clauzelor contractuale prin instituirea unei obligaţii pe care părţile nu au convenit-o prin înțelegerea transpusă în contractul de asigurare. Forţa obligatorie a contractului şi implicit obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă în executarea convenţiei trebuie raportate la obligaţiile şi drepturile real convenite de către părţi.

Reţinerea unei alte valori a sumei asigurate decât aceea pe care părțile au agreat-o, în absenţa unor stipulaţii contractuale care să o prevadă sau din care să rezulte, echivalează cu o modificare a contractului de asigurare în ceea ce priveşte elementele esenţiale ale acestuia, sub aspectul obiectului obligaţiilor asumate, în afara voinţei părţilor şi cu încălcarea principiului consensualismului şi al libertăţii contractuale. Stipulația la care se referă specificația din polița de asigurare referitoare la valoarea asigurată este clară, nefiind necesară recurgerea la regulile de interpretare prevăzute de art.1268 C. civ. referitoare la clauzele îndoielnice, fiind fără echivoc faptul că nu s-a avut în vedere o altă întindere a obligației de plată a despăgubirii decât aceea specificată în polița de asigurare în raport de care s-a plătit prima de asigurare.

Regula proporționalității pe care urmărește să o impună recurenta nu este aplicabilă în cauză, pentru că nu există ipoteza unei subasigurări a bunurilor, respectiv o asigurare a acestora la o valoare mai mică decât valoarea lor reală. Totodată, instanța de recurs reține că regula proporționalității ar fi prezentat importanță pentru asigurător în cazul distrugerii parțiale a bunurilor asigurate, pentru că, doar în această situație, indemnizația de asigurare reprezintă aceeași parte din daună pe care o reprezintă suma asigurată față de valoarea de asigurare. În cazul în care bunurile sunt distruse în întregul lor, situație care se regăsește în cauza de față, asigurătorul suportă integral paguba, în limita sumei asigurate.

În cauză, despăgubirea s-a stabilit prin raportare la criteriile impuse de art. 2217 C. civ., respectiv s-a avut în vedere starea bunului la momentul producerii riscului asigurat, fără a se depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată.

Recurenta se referă la o neconcordanță între suma asigurată și prima de asigurare, susținând că intimata-reclamantă a solicitat sume de trei ori mai mari decât suma asigurată. O atare argumentație este străină de ceea ce a solicitat reclamanta prin cererea de chemare în judecată, dar și de ceea ce s-a acordat cu titlu de despăgubiri prin hotărârea instanţei de fond. În raport de argumentele invocate, instanța de recurs reține că acestea nu pot fi integrate cazului de nelegalitate referitor la aplicarea greșită a regulii de interpretare sistematică prevăzute de art. 1267 C. civ.

Faţă de considerentele reţinute mai sus, este nefondată şi critica referitoare încălcarea art. 2218 C. civ.

Dispoziţiile art. 2218 C. civ. reglementează situaţia în care contractul de asigurare s-a încheiat pentru o sumă asigurată care este inferioară valorii bunului, caz în care despăgubirea cuvenită se reduce corespunzător raportului dintre suma prevăzută în contract şi valoarea bunului. Situația premisă pe care se întemeiază critica, aceea că valoarea de înlocuire a bunurilor este mai mare decât valoarea menţionată în polița de asigurare reprezintă o chestiune de fapt, care a făcut obiectul cenzurii instanțelor devolutive, fiind infirmată în urma evaluării probatoriului administrat.

Nu poate fi primită nici critica prin care se invocă aplicarea greșită a prevederilor art. 2204 C. civ., derivând din împrejurarea că asiguratul a dat declarații inexacte în legătură cu valoarea obiectului asigurării.

 Prin critica prezentată, recurenta tinde la o reevaluare a elementelor de fapt prin reaprecierea probatoriului administrat, în sensul invocat de recurentă, cu repercusiuni asupra modificării înțelegerii părților, în sensul că suma asigurată reprezintă valoarea de piață a bunurilor asigurate în raport de care s-ar diminua suma acordată cu titlu de despăgubire.

Recursul este o cale extraordinară de atac în reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, nu şi de netemeinicie. Aşa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. 3 C. proc. civ., scopul recursului este acela de examinare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aprecierea probelor şi stabilirea elementelor de fapt ale cauzei constituie atributul exclusiv al instanţelor devolutive, aceste aspecte, de netemeinicie, neputând face obiectul căii de atac a recursului.

  Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.

Potrivit art. 453 alin. 1 C. proc. civ., partea care pierde procesul este obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată. În consecinţă, constată că cererea intimatei, de obligare a recurentei la plata de cheltuieli constând în onorariu avocat, dovedite în condiţiile art. 452 C. proc. civ., cu factura fiscală şi extras de cont este fondată şi, în consecinţă, a fost admisă.