Jurisprudența ÎCCJ | Acțiune în anularea hotărârii arbitrale. Condiții de admisibilitate în raport cu natura juridică a normelor care reglementează prescripția extinctivă

Potrivit dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C.proc.civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată prin acțiune în anulare dacă încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii.

În materia prescripției au caracter imperativ doar dispozițiile prin care se reglementează caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al unei acțiuni, cele privind durata minimă sau maximă a termenelor, urmând distincțiile din art. 2.515 alin. (4) C.civ., ca și cele care vizează durata termenelor de prescripție, momentul de la care începe să curgă și cauzele de suspendare ori de întrerupere a cursului, dar doar în cazul drepturilor la acțiune de care părțile nu pot să dispună și al acțiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare și cele supuse legislației privind protecția consumatorului.

Astfel, în cazul în care raporturile dintre părți se fundamentează pe un contract de prestări servicii, părțile pot dispune de dreptul la acțiune, regulile privind cauzele de întrerupere având caracter supletiv, de ordine privată, iar nu imperativ, respectiv de ordine publică.

Ca atare, pretinsa lor încălcare în arbitraj nu poate fi cenzurată în controlul judecătoresc, limitat de art. 608 alin. (1) lit. h) C.proc.civ. doar la ipoteza în care hotărârea arbitrală ar încălca ordinea publică, bunele moravuri ori dispozițiile imperative ale legii.

Această hotărâre arbitrală a fost atacată pe calea acțiunii în anulare de către petenta S.C. A. S.R.L., în reorganizare, reprezentată de administrator special C. și administrator judiciar D. S.P.R.L., iar prin sentința civilă nr. 11/10.02.2020, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, a respins acțiunea în anulare ca neîntemeiată și a obligat petenta la plata către intimată a sumei de 5.625,43 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, S.C. A. S.R.L., în reorganizare, reprezentată de administrator special C. și de administrator judiciar D. S.P.R.L., a declarat recurs, solicitând casarea ei, anularea sentinței arbitrale și trimiterea cauzei la instanța arbitrală, ca excepția prescripției să fie unită cu fondul și în vederea pronunțării pe cererile și excepțiile invocate.

În motivare, după ce a prezentat amplu situația de fapt și raporturile derulate între părți, recurenta a susținut că, în vederea recunoașterii creanței izvorâte din factura fiscală nr. 2058/02.12.2014, s-a adresat Tribunalului Vâlcea la 15.01.2015, care și-a declinat competența în favoarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, unde s-a format dosarul nr. x/2015, în care a fost pronunțată sentința arbitrală nr. 35/30.05.2019, prin care s-a constatat perimată cererea de arbitrare.

A arătat că prin introducerea cererii care a făcut obiect al dosarului arbitral nr. x/2015 finalizat prin hotărârea de perimare, cursul prescripției a fost întrerupt, dar și că, în raport cu prima sentință arbitrală, a învestit din nou Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României cu o cerere de arbitrare, care a făcut obiect al dosarului nr. x/2019, în care, reținând lipsa incidenței vreunui caz de întrerupere a cursului prescripției, a fost pronunțată sentința arbitrală nr. 52/19.07.2019, prin care excepția prescripției extinctive a fost admisă.

Recurenta a precizat că, deși a promovat noua acțiune în termenul de 6 luni, reglementat de art. 2.539 alin. (2) C.civ., arbitrul unic nu a examinat complet și corect ambele componente ale cazului de întrerupere invocat și ar fi fost necesară unirea excepției cu fondul și evaluarea temeiniciei pretențiilor, pentru a se putea aprecia incidența efectului întreruptiv al primei cereri, deoarece acesta se produce doar condiționat de admiterea celei de-a doua acțiuni.

În aceste condiții, a arătat că a atacat hotărârea arbitrală pe calea acțiunii în anulare, invocând motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C.proc.civ., care are în vedere pronunțarea ei cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii, însă curtea de apel a apreciat că demersul său nu poate fi primit, reținând că prevederile legale care reglementează prescripția nu au caracter imperativ, ci sunt ordine privată.

În opinia autoarei recursului, o atare statuare are semnificația că o hotărâre arbitrală prin care a fost admisă excepția de prescripție nu poate să fie desființată în condițiile art. 608 C.proc.civ., apreciind o atare dezlegare ca fiind greșită, întrucât părțile nu au derogat de la normele generale ale prescripției. Mai mult, a susținut că părțile nici nu ar fi putut să deroge de la prevederile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C.proc.civ., așa încât acestea nu au caracter dispozitiv.

O altă critică adusă sentinței recurate vizează înlăturarea argumentelor care erau prezentate, în combaterea dispoziției instanței arbitrale, de obligare a S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de arbitrare.

Analizând actele dosarului și sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 C.proc.civ., „prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (…)”.

Procedura arbitrală a început la 05.04.2019, prin înregistrarea dosarului nr. x/2019 la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de la lângă Camera de Comerț și Industrie a României; în considerarea acestei date, normele aplicabile acțiunii în anulare și recursului de față sunt cele ale Codului de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018.

Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Circumscris primului motiv de recurs invocat, autoarea căii de atac de față a arătat că hotărârea atacată încalcă principiul contradictorialității, întrucât intimata nu a susținut că aspectele invocate nu s-ar încadra în motivele prevăzute de art. 608 C.proc.civ., iar curtea de apel, deși a respins acțiunea în anulare ca neîntemeiată, a examinat-o prin prisma cerințelor de admisibilitate, fără să pună în dezbaterea părților încadrarea sau neîncadrarea criticilor expuse în ipoteza art. 608 C.proc.civ., încălcând astfel prevederile art. 14 C.proc.civ. Recurenta a afirmat nu numai că nu a putut pune concluzii asupra caracterului imperativ ori dispozitiv al normelor care reglementează în prezent prescripția, ci și că nu i s-a acordat această posibilitate.

Din examinarea conținutului întâmpinării pe care S.C. B. S.A. a prezentat-o, rezultă că intimata nu a susținut că aspectele invocate în acțiunea în anulare nu s-ar încadra în ipoteza prevăzută de art. 608 alin. (1) lit. h) C.proc.civ. și nu a prezentat instanței judecătorești argumentul – pe care acesta l-a reținut, însă – că în regimul noului Cod civil normele care reglementează prescripția nu mai au caracter imperativ, ci sunt de ordine privată.

Acesta este considerentul fundamental pe care curtea de apel și-a întemeiat sentința, iar recurenta consideră că lipsa dezbaterilor asupra măsurii în care criticile sale se încadrau în ipoteza art. 608 C.proc.civ. reflectă o încălcare a prevederilor art. 14 C.proc.civ., deoarece nu i s-ar fi acordat posibilitatea de a pune concluzii asupra caracterului imperativ ori dispozitiv al normelor care reglementează în prezent prescripția.

Susținerile recurentei nu sunt fondate.

Potrivit art. 608 alin. (1) lit. h) C.proc.civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată prin acțiune în anulare dacă încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii.

Prin urmare, fiind învestită cu o acțiune în anulare fundamentată pe ipoteza indicată anterior, curtea de apel era obligată să verifice măsura în care dispozițiile legale pretins încălcate de către instanța arbitrală au caracter imperativ. O atare evaluare era cuprinsă în raționamentul pe care prima instanță era chemată să-l facă la deliberare, iar aceasta nu implica obligația ei de a asigura, în prealabil, dezbateri contradictorii. Înalta Curte subliniază că nimic nu a împiedicat părțile, așa cum în mod nefondat afirmă recurenta, să pună concluzii asupra naturii imperative ori dispozitive a normelor pretins încălcate prin hotărârea arbitrală, cu atât mai mult cu cât au fost reprezentate de avocați care, în considerarea apărării calificate pe care se presupune că o acordă, au libertatea de a alege conduita pe care o consideră cea mai potrivită protejării intereselor lor.

Înalta Curte reamintește însă că, în limita în care a fost susținut de parte, art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. permite atacarea unei hotărâri atunci când cuprinde numai motive străine de natura cauzei; utilizarea acestui adverb în conținutul legii relevă că nu inserarea oricărui considerent (pretins străin de natura pricinii) este de natură să justifice casarea unei hotărâri judecătorești, ci, dimpotrivă, că o asemenea hotărâre poate fi reformată când nu cuprinde decât motive străine de cauză, deci atunci când este, practic, nemotivată.

Distinct de aceasta, împrejurarea că nicio parte nu a invocat dispozițiile art. 2.515 alin. (3) și (5) C.civ. nu poate fundamenta concluzia că sentința curții de apel întemeiată pe aceste prevederi ar conține considerente străine de natura cauzei – căci determinarea naturii unei pricini nu este condiționată de atitudinea procesuală a părților. Mai mult, afirmației recurentei îi lipsește și cerința adecvării, de vreme ce dispozițiile în discuție sunt înglobate în Cartea a VI-a a noului Cod civil, care reglementează prescripția extinctivă, dezbătută în speță.

Subsumat ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., titularul recursului a apreciat că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 2.537,  art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C.civ. și a art. 608 alin. (1) lit. h) C.proc.civ.

Pretențiile recurentei sunt fundamentate pe un contract de prestări servicii pe care părțile l-au încheiat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil; ca atare, prescripția este guvernată de dispozițiile acestui Cod.

Elementul de noutate față de reglementarea anterioară derivă din schimbarea paradigmei legiuitorului asupra prescripției, căreia în prezent i se neagă, în regulă, natura imperativă, fiind așadar reglementată prin norme de ordine privată.

Afirmația recurentei, în sensul că modalitatea în care curtea de apel a statuat asupra acțiunii sale în anulare are semnificația că o hotărâre arbitrală de admitere a excepției de prescripție nu poate să fie desființată în condițiile art. 608 C.proc.civ., este corectă, însă doar în parte – pentru că, după cum se va arăta în cele ce succed, ea poate fi atacată, însă numai dacă au fost încălcate normele legale imperative.

Tot în acest context, recurenta a apreciat că, întrucât părțile nu au derogat de la normele generale ale prescripției, dispozițiile pretins încălcate în arbitraj nu au caracter dispozitiv, ci imperativ.

Semnificația faptului că prescripția extinctivă este reglementată prin lege, așa cum proclamă art. 2.515 alin. (1) C.civ., constă în aceea că, ori de câte ori părțile interesate nu au stabilit pe cale convențională reguli aplicabile regimului juridic al prescripției, urmează a se aplica regimul instituit de lege.

De aceea, normele care reglementează prescripția nu au caracter imperativ, așa cum în mod eronat consideră recurenta, ci dimpotrivă, supletiv.

Venind să întărească o atare concluzie, prevederile art. 2.515 alin. (3) C.civ. permit părților ca, în limitele și condițiile prevăzute de lege și prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripție sau cursul ei, prin fixarea începutului acesteia sau prin modificarea cauzelor de suspendare ori de întrerupere. Derogări de acest gen nu sunt permise, potrivit art. 2.515 alin. (5) C.civ., în cazul drepturilor la acțiune de care părțile nu pot să dispună și nici acțiunilor derivate din contractele de adeziune, asigurare și cele supuse legislației privind protecția consumatorului.

Totodată, în conformitate cu art. 2.515 alin. (2) C.civ., este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acțiune ar fi declarată imprescriptibilă, deși aceasta este prescriptibilă, sau invers, o acțiune declarată de lege imprescriptibilă, ar fi declarată prescriptibilă.

În considerarea sancțiunii nulității absolute, pe care art. 2.515 alin. (6) C.civ. o instituie în ipoteza inserării unor clauze contrare, Înalta Curte impune părților concluzia că în materia prescripției au caracter imperativ doar dispozițiile prin care se reglementează caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al unei acțiuni, cele privind durata minimă sau maximă a termenelor, urmând distincțiile din art. 2.515 alin. (4) C.civ., ca și cele care vizează durata termenelor de prescripție, momentul de la care începe să curgă și cauzele de suspendare ori de întrerupere a cursului, dar doar în cazul drepturilor la acțiune de care părțile nu pot să dispună și al acțiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare și cele supuse legislației privind protecția consumatorului.

În celelalte cazuri, între care se regăsește și cel care a generat litigiul de față, întrucât contractul care fundamentează raporturile dintre părți nu este de adeziune, de asigurare și nici nu este supus legislației privind protecția consumatorului, iar părțile pot dispune de dreptul la acțiune, regulile privind cauzele de întrerupere au caracter supletiv, de ordine privată, iar nu imperativ, respectiv de ordine publică.

Ca atare, pretinsa lor încălcare în arbitraj nu poate fi cenzurată în controlul judecătoresc, limitat de art. 608 alin. (1) lit. h) C.proc.civ., doar la ipoteza în care hotărârea arbitrală ar încălca ordinea publică, bunele moravuri ori dispozițiile imperative ale legii.

Pe temeiul considerentelor expuse anterior, susținerea recurentei, potrivit căreia părțile nici nu ar fi putut să deroge de la prevederile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C.proc.civ., contravine dispozițiilor art. 2.515 alin. (3) C.civ., evocate mai sus, așa încât se cuvine înlăturată.

De altă parte, potrivit art. 608 alin. (1) lit. g) C.proc.civ., hotărârea arbitrală poate fi atacată cu acțiune în anulare dacă nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul pronunțării ori nu este semnată de arbitri.

Întemeindu-se pe această ipoteză, recurenta supune cenzurii instanțelor de judecată dispoziția arbitrului unic de obligare a sa la plata cheltuielilor de arbitrare, invocând faptul că intimata a prezentat dovada efectuării acestor cheltuieli în mod tardiv, după reținerea cauzei în pronunțare, cu pretinsa nesocotire a art. 394 alin. (3) C.proc.civ., care prevede că „După închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă”.

Însă dispoziția cuprinsă în art. 608 alin. (1) lit. g) C.proc.civ. nu îngăduie atacarea unei hotărâri arbitrale pe calea acțiunii în anulare decât dacă nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul pronunțării ori nu este semnată de arbitri.

Dintre omisiunile la care se referă textul, recurenta invocă lipsa motivării, însă Înalta Curte subliniază că art. 608 alin. (1) lit. g) C.proc.civ. are în vedere lipsa oricăror considerente, care fac ca hotărârea arbitrală să fie nemotivată. Or, sentința arbitrală cuprinde, așa cum a reținut și curtea de apel, motivarea arbitrului unic sub aspectul cheltuielilor acordate. În acest context, nemulțumirea părții ori aprecierea sa, în sensul că motivarea ar fi insuficientă, nu constituie argumente valide care să justifice desființarea hotărârii arbitrale.

Distinct de acest aspect, dispozițiile art. 394 C.proc.civ. sunt cuprinse în Secțiunea a 3-a (Dezbaterea în fond a procesului) a Capitolului II (Judecata) din Titlul I (Procedura în fața primei instanțe) a Cărții a II-a (Procedura contencioasă) a Codului de procedură civilă, așa încât ele conțin norme aplicabile proceselor care se derulează în fața justiției statale, nu a celei private.

Este util de menționat că, recunoscând jurisdicția alternativă a arbitrajului, legea a îngăduit, în art. 544 alin. (2) C.proc.civ., ca părțile să fie primele care să poată stabili, prin convenția arbitrală sau ulterior, normele de procedură pe care tribunalul arbitral să le urmeze; dacă asemenea reguli nu au fost agreate, art. 544 alin. (3) C.proc.civ. a permis chiar tribunalului arbitral să stabilească procedura de urmat, „așa cum va socoti mai potrivit”. Iar dacă nici tribunalul arbitral nu a stabilit asemenea norme, devin incidente dispozițiile Cărții a IV-a a Codului de procedură civilă (Despre arbitraj), iar nu și celelalte ale Codului, sub rezerva existenței unor norme de trimitere, cum este cazul art. 575.

Așadar, în condițiile în care legea le-a recunoscut posibilitatea, iar părțile au considerat oportun să se adreseze jurisdicției alternative, investind o încredere mai mare în arbitri, ele nu pot supune controlului judecătoresc orice nemulțumire legată de hotărârea pronunțată de instanța arbitrală, deoarece acțiunea în anulare, deși are un regim juridic similar unei căi de atac, poate fi exercitată doar în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 608 C.proc.civ.

În considerarea celor prezentate anterior, sentința primei instanțe este legală, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.

Cum recurenta a pierdut procesul, Înalta Curte a obligat-o, în baza art. 453 alin. (1) C.proc.civ., să plătească intimatei cheltuielile de judecată, micșorând însă, în condițiile art. 451 alin. (2) C.proc.civ. nivelul onorariului de avocat, întrucât este vădit disproporționat în raport cu complexitatea și circumstanțele cauzei; astfel, a obligat-o pe recurentă să suporte doar suma de 6.000 lei, cu acest titlu.