Jurisprudența ÎCCJ | Comercializarea unor produse contrafăcute. Criterii de calcul al despăgubirilor cuvenite titularului dreptului încălcat

Din cuprinsul dispozițiilor art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 rezultă că raportarea la redevenţele sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate în cazul acordării de către titular a autorizaţiei de a utiliza dreptul de proprietate încălcat [lit.b)] este prevăzută drept un criteriu de calcul alternativ faţă cel de la lit. a), care are în vedere consecinţele economice negative sau prejudiciul moral produs prin fapta de încălcare a unui drept de proprietate intelectuală.

Incontestabil, art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 relevă îndreptățirea titularului dreptului încălcat la repararea integrală a prejudiciului suferit, astfel încât nu poate fi exclusă opţiunea titularului pentru un mod de calcul ce permite atingerea acestui scop.

Cu toate acestea, deşi nu se poate impune titularului dreptului obligaţia de a calcula prejudiciul suferit pe temeiul art. 14 alin. (2) lit. a), nu se poate ignora nici faptul că modul de calcul forfetar prevăzut la lit. b) este admis, ca alternativă, doar „atunci când este cazul”.

Această sintagmă este explicată în preambulul Directivei nr.2004/48/CE referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, transpusă prin O.U.G. nr. 100/2005. Întrucât art. 14 din ordonanţă coincide în conţinut cu art. 13 din directivă, este relevant preambulul directivei, care explicitează scopul şi obiectul reglementării, pentru a determina intenţia legiuitorului român la edictarea actului normativ de transpunere, în condiţiile în care legiuitorul a păstrat ad litteram textul corespondent al directivei.

Potrivit considerentului (26) al directivei menționate, expresia „atunci când este cazul” se aplică, „de exemplu, în cazurile în care este dificil să se stabilească valoarea prejudiciului suferit în realitate”. În acelaşi timp, din considerentul (17) al acestei directive reiese că măsurile, procedurile și mijloacele de reparație prevăzute de aceasta ar trebui să fie stabilite în fiecare caz astfel încât să se țină seama în mod corespunzător de caracteristicile specifice ale acestui caz.

Aşadar, conform directivei, instanţa de judecată, în cuantificarea despăgubirilor cuvenite titularului dreptului încălcat, ar trebui să recurgă la acel mod de calcul ce corespunde caracteristicilor specifice ale fiecărui caz de încălcare în parte şi să arate motivele pentru care nu este posibilă repararea prejudiciului real suferit, fiind necesară evaluarea ipotetică a despăgubirilor cuvenite.

Or, modalitatea de stabilire a despăgubirilor prin aplicarea în mod direct a criteriului de calcul prevăzut la lit. b) – cu toate că au fost administrat probe, care conţineau elemente ce ar fi putut prefigura beneficiile realizate în mod injust de către pârâtă, aşadar, prejudiciul real suferit, decurgând din consecinţele economice negative produse prin fapta de încălcare a dreptului – este una contrară prevederilor art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 în măsura în care nu este justificată prin necesitatea unei evaluări ipotetice a prejudiciului, mai ales în prezenţa unor elemente certe ale prejudiciului real suferit de către titularul dreptului încălcat.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 337 din 16 februarie 2021

• obligarea pârâtei la încetarea oricărei activităţi, cum ar fi: folosirea, comercializarea, distribuirea, promovarea, orice alt act de utilizare în activitatea comercială, atât în cadrul comerţului tradiţional, cât şi online, în legătură cu produse din clasa 25 a semnelor care, datorită identităţii/similarităţii cu mărcile „Moncler”, întrucât îi încalcă drepturile exclusive ale reclamantei asupra acestora;
• obligarea pârâtei la furnizarea informaţiilor privind originea, cantităţile şi preţurile produselor livrate, primite sau comandate pentru produsele comercializate purtând semne identice/similare cu mărcile „Moncler”;
• obligarea pârâtei la retragerea de la comercializare a produselor purtând semne identice/similare cu mărcile „Moncler” şi la îndepărtarea acestor semne din cadrul spaţiilor comerciale ale acesteia (incluzând, dar fără a fi limitat la hypermarket-uri, puncte de vânzare tip „B. express” etc.) şi din alte surse de promovare online şi/sau offline;
• obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 euro (zece mii euro), reprezentând prejudiciul material şi moral estimat;
• obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, constând în taxa de timbru şi onorarii avocaţiale.

Pârâta B. SA a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie prin care a solicitat, pe cale de excepţie, respingerea capetelor 1, 2 şi 3 de cerere ca lipsite de obiect, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În subsidiar, în ipoteza în care instanţa ar admite cererea de chemare în judecată, a solicitat admiterea cererii de chemare în garanţie a C. SRL, în sensul de a obliga chemata în garanţie să plătească pârâtei suma la care ar fi obligată B. către reclamantă, sumă estimată la acest moment la valoarea de 10.000 Euro, cu obligarea chematei în garanţie la plata cheltuielilor de judecată.

A obligat pe pârâtă la încetarea folosirii, comercializării, distribuirii, promovării şi a oricărui alt act de utilizare în activitatea comercială, atât în cadrul comerţului tradiţional, cât şi online, în legătură cu produse din clasa 25 a semnelor identice sau similare cu mărcile „Moncler”, precum şi la retragerea de la comercializare a produselor purtând semne identice sau similare cu mărcile „Moncler” şi la îndepărtarea acestor semne din cadrul spaţiilor comerciale ale acesteia şi din alte surse de promovare online şi/sau offline, cu cheltuieli de judecată în sumă de 300 lei.

A respins capătul al doilea al cererii privind obligarea pârâtei la furnizarea informaţiilor privind originea, cantităţile şi preţurile produselor livrate sau comandate pentru produsele comercializate purtând semne identice sau similare mărcilor „Moncler”, precum şi cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor materiale şi morale, ca neîntemeiate.

– Instanţa de apel a apreciat în mod eronat că, în cauză, a intervenit diluţia mărcii „Moncler”, deoarece societăţile nu sunt concurente directe pe piaţă: în timp ce B. SA şi intervenienta vând produse diverse de calitate medie şi la preţuri accesibile, mărcile „Moncler” ale reclamantei se adresează unei categorii mult mai restrânse de produse încadrate în categorii superioare din punct de vedere al calităţii şi preţului; totodată, publicul ţintă este diferit, iar reţelele de comercializare sunt diferite.

Prin urmare, nu se poate reţine că, prin produsele vândute de către intervenientă către B. SA, ar fi fost în vreun fel afectat segmentul de piaţă pe care sunt distribuite produsele purtând mărcile reclamantei, fiind exclus ca publicul consumator de produse „Moncler” de o anumită calitate să le caute în magazine cu profilul celor aparţinând B. SA şi să fie indus în eroare. În acest sens, este edificator şi profitul minim obţinut de către intervenientă în urma vânzării produselor.

De asemenea, este relevant faptul că produsele vândute sub denumirea Jachetă DM S/XL MC001 aveau scris de producător pe ele denumirea „M KING” şi nu cea de „Moncler”, fiind practic imposibil de observat că aceste produse ar putea încălca drepturile de proprietate intelectuală ale altei persoane. Mai mult decât atât, intervenienta se ocupă de achiziţionarea şi vânzarea unor produse cu o valoare redusă, care se adresează cumpărătorilor cu venituri mici şi medii, neavând niciodată în portofoliu produse aparţinând unor mărci consacrate şi cu atât mai puţin produse aparţinând unor companii de top cum se pare că este societatea A. Dat fiind această situaţie, personalul societăţii este total nepregătit în materia produselor protejate de legislaţia în materia drepturilor de proprietate intelectuală, fapt ce a făcut imposibilă constatarea unor posibile similitudini între desenul existent pe jachetele vândute de intervenientă şi marca „Moncler”.

În ceea ce priveşte contravaloarea prejudiciului material, prin punerea în vânzare de către intervenientă prin intermediul B. SA a produselor nu a fost afectată imaginea mărcilor „Moncler”, întrucât riscul realizării vreunei asocieri între reţelele de distribuţie ale produselor şi magazinele A. SpA nu a fost susţinut cu niciun fel de mijloc de probă, iar riscul ca persoanele care au cumpărat geci din B. să considere că au cumpărat un produs autentic A. este foarte greu a fi reţinut.

Intervenienta nu a acţionat nici măcar din culpă (atitudinea psihică a celui care prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă, considerând fără temei că nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale, deşi putea şi trebuia să-l prevadă), întrucât nu a produs sau importat gecile în cauză, ci le-a achiziționat de pe piața internă. Intervenienta şi B. SA au acționat cu diligență şi totodată B. SA a scos produsele de la vânzare imediat ce a aflat despre existenţa unui posibil conflict cu mărcile.

De asemenea, lipsa oricărei intenţii sau a unei eventuale culpe a subscrisei rezultă şi din faptul că marca Moncler era total necunoscută intervenientei, deoarece se ocupă de achiziţionarea şi vânzarea unor produse care se adresează unor cumpărători cu venituri mici sau medii, care nu ar avea posibilităţile financiare de a achiziţiona produse Moncler. Totodată, nu se poate considera că produsele Moncler sunt notorii în România pentru că un număr foarte mic de persoane îşi poate permite să le achiziţioneze, lucru care transformă această marcă în una de lux, necunoscută pentru cumpărătorii cu venituri mici sau medii cărora se adresează intervenienta.

În ce priveşte existenţa prejudiciului ca element al răspunderii civile delictuale, reclamanta nu a prezentat nicio modalitate de calcul a daunelor materiale. Criteriul propus de către reclamantă, de stabilire a prejudiciului în raport de cuantumul unei remuneraţii pentru obţinerea unei licenţe, nu poate fi aplicat, cât timp intervenienta nu vinde produse aflate sub sfera de protecţie a drepturilor de proprietate intelectuală şi nici nu face parte din reţelele directe sau conexe de distribuire a unor asemenea produse, având alt public ţintă.

Cu privire la buna-credinţă, s-a subliniat faptul că în întreaga colaborare cu B. SA nu a mai existat un incident de această natură, astfel cum se poate observa şi din fotografiile existente pe CD-ul depus la prima instanţă, ale tuturor produselor prezentate spre achiziţie.

Chiar dacă în speţă directiva a fost transpusă printr-o lege naţională (OUG nr. 100/2005), aceasta poate fi invocată direct între particulari numai în măsura în care a fost corect transpusă prin legislaţia românească, neputându-se institui obligaţii în sarcina persoanelor private care să nu fi fost instituite prin legislaţia românească.

Nici prin obligaţia instanţelor naţionale de a interpreta legislaţia naţională conform directivelor UE nu se poate merge atât de departe încât să se impună unor particulari obligaţii care să nu fi fost transpuse.

Acest lucru rezultă din jurisprudenţa şi doctrina dreptului Uniunii Europene: „Construirea interpretării în spiritul directivei este limitat la caracteristicile esenţiale şi structurale ale directivei şi scopul valabilităţii sale. În absenta unei transpuneri conforme a directivei în legea naţională, interpretarea consistentă nu poate conduce la impunerea sau la extinderea obligaţiilor sau sancţiunilor aplicate particularilor. În consecinţă, statul membru care a încălcat obligaţia de implementare a directivei nu are dreptul de a aplica directiva în temeiul interpretării pro-directivă a legii naţionale, dacă ar conduce la impunerea sau extinderea obligaţiilor impuse particularilor” (cauzele CJUE C-456/98, C-74/95, C-80/96, C-192/94).

Or, exact aceeaşi este şi situaţia în prezenta cauză, deoarece prin aplicarea prioritară a directivei, instanţa de apel a impus B. obligaţii extinse faţă de cele prevăzute de legea română, respectiv obligaţia de a plăti daune-interese în cazul unei contrafaceri din culpă.

De asemenea, încălcarea de către instanţa de apel a art. 14 alin. 1 din OUG nr. 100/2005 rezultă şi din faptul că interpretarea conformă a dreptului naţional, realizată de instanţa de apel, nu este posibilă contra legii naţionale.

Acest lucru a fost reţinut de CJUE chiar în cauza Maribel citată de Curtea de Apel Bucureşti în cuprinsul deciziei recurate: „Desigur, acest principiu al interpretării conforme a dreptului naţional are anumite limite. Astfel, obligaţia instanţei naţionale de a se referi la conţinutul unei directive atunci când interpretează şi aplică normele relevante de drept intern este limitată de principiile generale de drept si nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului naţional”. Dealtfel, faptul că persoana responsabilă nu datorează daune-interese decât în situaţia în care a acţionat cu intenţie rezultă inclusiv din doctrină.

Or, în speţă nu ar fi vorba despre o carenţă a legii naţionale care ar fi înlăturată prin interpretarea ei de către instanţa de judecată conform directivei, instanţa de apel realizând o veritabilă interpretare contra OUG nr.100/2005, în condiţiile în care aceasta din urmă stabileşte fără echivoc faptul că persoana responsabilă nu datorează daune-interese decât dacă acţionează cu intenţie.

Prin urmare, directiva invocată nu ar putea fi aplicată cu prioritate de către instanţa de judecată, deoarece a decide astfel ar însemna a aplica o prevedere a dreptului Uniunii Europene, netranspusă corect de către legislaţia românească, în contra OUG nr. 100/2005 şi prin impunerea unor obligaţii suplimentare neprevăzute de legea naţională, lucru nepermis judecătorului naţional într-un litigiu între particulari.

În măsura în care prevederile OUG nr. 100/2005 ar contraveni art. 13 din directivă, atunci A. ar putea cel mult solicita în faţa CJUE angajarea răspunderii statului român pentru încălcarea dreptului Uniunii Europene.

B. nu a negat în niciun moment că vinovăţia se apreciază in general prin raportare la atitudinea persoanei juridice (cum tendenţios a concluzionat instanţa de apel) şi nu neagă nici că instanţa de judecată trebuie să verifice daca în general persoana juridică B. a pus la punct un control din care să se conchidă că nu a acceptat încălcarea mărcilor Moncler.

Instanţa de apel, însă, nici măcar nu a făcut această verificare, ci a avut în vedere două prezumţii: marca Moncler este larg cunoscută pe piaţa românească/europeană; B. nu a răsturnat prezumţia cunoaşterii mărcii Moncler.

Concluzia la care a ajuns instanţa de apel în sensul cunoaşterii mărcii Moncler pe piaţa românească se bazează pe un raţionament nelegal, deoarece extrasele de presă şi facturile depuse la dosar nu pot face dovada unei largi cunoaşteri a mărcii Moncler pe piaţa românească, ci dovedesc tot simpla exploatare a acestei mărci.

Există nenumărate mărci înregistrate la OSIM în legătură cu care titularii ar putea să furnizeze facturi de vânzare a produselor pentru care sunt înregistrate mărcile şi câteva extrase de presă privind acele produse. Or, dacă am admite acest raţionament, ar însemna că marea majoritate a mărcilor înregistrate la OSIM să fie larg cunoscute publicului.

Pentru dovedirea unei largi cunoaşteri de către public a unei mărci este necesară tot depunerea unor sondaje de opinie din care să rezulte această cunoaştere, chiar dacă, astfel cum a arătat instanţa de apel, cunoaşterea largă ar fi un stadiu inferior notorietăţii.

Faptul că şi pentru cunoaşterea largă a unei mărci titularul trebuie să depună la dosar sondaje de opinie rezultă şi din practica judiciară.

O decizie din anul 2014 chiar a Curţii de Apel Bucureşti contrazice expres raţionamentul instanţei de apel, arătând că o cunoaştere largă de către public se dovedeşte prin sondaje de opinie, iar această cunoaştere nu echivalează cu notorietatea.

Prin urmare, în mod nelegal a apreciat instanţa de apel că marca Moncler ar fi fost larg cunoscută pe piaţa românească, şi, pe cale de consecinţă, cunoscută societăţii B., atâta vreme cât la dosarul cauzei nu s-a depus un probatoriu adecvat, cum ar fi sondaje de opinie, din care să rezulte această cunoaştere, ci doar 2-3 facturi care probează o relaţie comercială dintre reclamanţi şi un singur comerciant care are un singur magazin în Bucureşti, acestea fiind singurele dovezi ale exploatării mărcii în România. În consecinţă, nu se poate reţine că ar fi existat nici măcar o prezumţie judiciară cu privire la cunoaşterea mărcii Moncler pe piaţa din România.

Prin urmare, se impune casarea hotărârii pentru ca instanţa de apel să verifice dacă la dosarul cauzei există un probatoriu adecvat, care să demonstreze larga cunoaştere de către public a mărcii Moncler pe piaţa din România.

Construind întregul raţionament în sensul intenţiei indirecte a B. în legătură cu contrafacerea plecând de la concluzia nelegală arătată anterior, fără a verifica premisa, instanţa de apel a încălcat inclusiv art. 14 alin. 2 Cod civil, potrivit căruia buna-credinţă se prezumă, până la proba contrară.

Nici argumentul instanţei de apel conform căruia pârâta este un comerciant consacrat pe piaţă nu poate conduce la reţinerea intenţiei indirecte, fără a fi verificat în concret sistemul de protecţie pus în practică de B. Daca am admite un asemenea argument ar însemna ca toţi comercianţii consacraţi pe piaţă să acţioneze întotdeauna cu intenţie şi s-ar încălca din nou prevederile art. 14 alin. 2 Cod civil.

Or, din dovezile depuse la dosar rezultă tocmai că pârâta a pus în practică un sistem care care să excludă comercializarea unor mărfuri în privinţa cărora o verificare minimal avizată ar releva dacă sunt contrafăcute.

În cadrul activităţii de comercializare a produselor, B. solicită întotdeauna furnizorilor săi să garanteze că produsele livrate îndeplinesc condiţiile de comercializare şi că nu aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală ale terţilor. Acest lucru rezultă şi din Carta Etică a B. care prevede în art. 9.3 „Asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală ale celeilalte părţi precum şi ale terţilor”.

Pentru a realiza aceste obiective, pe lângă faptul că obligă pe furnizorii săi să garanteze respectarea drepturilor de proprietate intelectuală ale terţilor, pârâta îi obligă şi la îndeplinirea unor obligaţii strict încadrate privind etichetarea produselor furnizate, tocmai pentru a preîntâmpina încălcarea vreunor astfel de drepturi ale terţilor.

În acest sens, în Contractul de Furnizare încheiat cu Furnizorul, există anexă nr. 8A, denumită „Caiet de sarcini pentru furnizorii de textile”, în care, la pct. 7, se prevede că „Furnizorul se angajează să livreze mărfurile comandate […] respectând următoarele clauze: produsul va fi însoţit de o etichetă, care va prezenta următoarele elemente: denumirea produsului, marca de fabrică a producătorului sau denumirea acestuia, denumirea importatorului, producătorului sau distribuitorului, […] compoziţia fibroasă a ţesăturii […], măsura […]. Eticheta va fi ataşată produsului – agăţată, lipită sau stanţată, într-o manieră cât mai vizibilă pentru client şi de lungă durată pe tot parcursul vânzării”.

Aceste obligaţii sunt impuse de către B. tocmai cu scopul de a verifica, în momentul în care primeşte un produs nou de la furnizori, că acesta este în acord cu dispoziţiile legale, inclusiv cu privire la drepturile de proprietate intelectuală, lucru care rezultă din obligaţia de a preciza marca produsului pe eticheta respecivă.

În raport cu obligaţiile enunţate anterior, pârât a arătat că din toate imaginile pe care le-a prezentat reclamanta în Anexa 2 la cererea de chemare în judecată, imagini susceptibile de a reprezenta etichete ale produselor, singurul care corespunde obligaţiei asumate de C. prin contractul de furnizare este eticheta, care indică: o marcă înregistrată a produsului, distribuitorul, compoziţia şi măsura produsului. Nicio altă etichetă din cele prezentate de către A. nu conţine aceste elemente, de unde rezultă că aceasta era eticheta la care s-au raportat angajaţii B. în momentul în care au introdus produsul spre comercializare.

Pârâta nu neagă faptul că pe lângă menţiunea „M-King”, pe această etichetă apare şi un semn similar cu una din mărcile figurative ale reclamantei, însă orice persoană care se va uita la această etichetă, îşi va concentra atenţia asupra denumirii „M-King”, element dominant al acestei etichete, şi nu asupra figurii aflate superior acestei denumiri.

Prin urmare, rezultă că angajaţii B., în momentul în care au verificat eticheta produsului, au perceput cele două semne ca pe un tot şi şi-au îndreptat atenţia asupra denumirii „M-King”, şi nu asupra semnului figurativ în mod separat.

Obligaţia asumată de Furnizor prin Contract prevedea că eticheta va fi ataşată produsului într-o manieră cât mai vizibilă pentru client. Or, eticheta invocată de apelantă din interiorul produsului care purta într-adevăr denumirea Moncler nu era vizibilă.

Prin urmare, instanţa de apel trebuia să verifice dacă pe baza acestui sistem de protecţie al drepturilor de proprietate intelectuală un utilizator avizat ar fi putut, în toate cazurile, în urma unei verificări minimale, să observe că produsele sunt contrafăcute. Or, pârâta a pus în practică un astfel de sistem de protecţie tocmai pentru că orice produs introdus la raft conţinea o denumire a mărcii care urma a fi verificată de angajaţi ai B. iar dacă marca respectivă era reprodusă, în urma unei verificări minimal avizate, produsul nu urma a fi comercializat. Motivul pentru care jachetele reproducând marca Moncler au fost introduse la raft a fost reprezentat de faptul că furnizorul a prezentat produsul sub marca M-Kinq, marcă ce nu reproduce marca Moncler. Dacă jachetele ar fi fost furnizate sub marca Moncler sau sub o marcă similară, atunci sistemul pus în practică de către B., în urma unei verificări minimale ar fi putut împiedica comercializarea mărcilor contrafăcute.

Având în vedere toate aceste motive, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti pentru ca aceasta: să aprecieze dacă marca Moncler este larg cunoscută prin raportare la un probatoriu care să releve sau nu cunoaşterea mărcii (cum ar fi sondaje de opinie), cu exceptarea extraselor de presă şi a facturilor care nu dovedesc un astfel de fapt; să stabilească atitudinea subiectivă a B. cu respectarea art. 14 alin. 2 Cod civil, plecând de la prezumţia conform căreia B. a acţionat din culpă şi nu cu intenţie; să stabilească atitudinea subiectivă a B. după ce va verifica în concret şi nu iluzoriu dacă obligaţiile impuse de B. furnizorilor în legătură cu etichetarea produselor era de natură să excludă comercializarea unor mărfuri_în privinţa cărora o verificare minimală ar releva dacă sunt contrafăcute.

– Instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că reclamanta ar fi în drept să primească daune-interese prin fixarea unei sume forfetare, potrivit art. 14 alin. 2 lit. b) din OUG nr. 100/2005, în ciuda faptului că, potrivit înscrisurilor existente la dosar, era posibilă aplicarea art. 14 alin. 2 lit.a) din OUG nr. 100/2005.

Din acest text de lege rezultă că, deşi fixarea unei sume forfetare pe baza unor elemente cum ar fi valoarea unei licenţe este prevăzută alternativ de OUG nr. 100/2005, aceasta poate fi acordată, astfel cum spune textul, doar atunci când este cazul. Prin urmare, această modalitate de evaluare a prejudiciului a fost prevăzută de legiuitor, subsidiar, pentru situaţia în care evaluarea nu poate fi realizată în baza art. 14 alin. 2 lit. a) din OUG nr.100/2005.

Acest lucru poate fi foarte uşor explicat prin faptul că prima modalitate de evaluare a prejudiciului este mult mai exactă decât a doua.

Faptul că aplicarea lit. b) este subsidiară aplicării lit. a) din art. 14 alin.2 rezultă şi din jurisprudenţa CJUE (hotărârea din 17.03.2016 din cauza C-99/15, par. 19-20), interpretarea CJUE fiind în sensul că lit. b) este incidentă numai în situaţia în care daunele-interese nu pot fi stabilite în conformitate cu lit. a) sau acest lucru ar fi extrem de dificil.

Or, astfel cum rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei nu era deloc dificil pentru instanţa de apel să stabilească cu uşurinţă aceste daune pe baza lit. a), respectiv calculând beneficiul injust al pârâtei B.

Din înscrisurile existente la dosar rezultă numărul de produse vândute (122) care a şi fost avut în vedere de către instanţa de apel la pronunţarea hotărârii, beneficiul realizat de B. calculându-se prin scăderea din preţul de vânzare a preţului de achiziţie a produsului şi înmulţirea acestei sume cu numărul de produse (122).

Relevant pentru un astfel de mod de calcul al prejudiciului este şi considerentul (17) din Directiva 2004/48/CE care prevede că „măsurile, procedurile şi mijloacele de reparaţie prevăzute prin prezenta directivă ar trebui să fie stabilite în fiecare caz astfel încât să ţină seama în mod corespunzător de caracteristicile specifice ale acestui caz, în special de caracteristicile specifice fiecărui drept de proprietate intelectuală şi, atunci când este cazul, de caracterul intenţionat sau neintenţionat al infracţiunii săvârşite”.

Or această prevedere obliga instanţa de apel să ţină cont de atitudinea subiectivă a B. la momentul comercializării produselor chiar în determinarea daunelor-interese la care ar fi avut dreptul A. Instanţa de apel însă a ignorat în totalitate această prevedere stabilind daunele-interese la suma maximă solicitată de A. prin cererea de chemare în judecată (ca şi cum B. ar fi acţionat cu intenţie directă) pe baza unei simple declaraţii a reprezentantului reclamantei.

– În mod nelegal a fixat instanţa de apel despăgubirea reprezentând valoarea unei licenţe prin raportare la o declaraţie pe proprie răspundere a reprezentantului A., contestată de pârâta B..

Trebuie precizat că declaraţia reprezentantului A. a fost contestată de către pârâtă, fiind chiar specioasă concluzia instanţei de apel conform căreia aceasta ar reprezenta un fapt necontestat.

În acest sens, prin întâmpinarea la apelul A., B. a afirmat următoarele: „Declaraţia reprezentantului legal al A. nu poate fi avută în vedere de instanţa de apel la determinarea unui astfel de prejudiciu tocmai pentru că provine de la o persoană direct interesată de stabilirea unui prejudiciu cât mai mare. În plus, reprezentantul legal al apelantei precizează că daunele-interese ar fi de 12% din vânzări care ar reprezenta valoarea unei licenţe fără să ne arate în ce mod a determinat această valoare”.

Rezultă că, în primul rând, instanţa de apel a încălcat art. 255 alin. 2 Cod procedură civilă, apreciind că nu mai este necesară dovedirea unui fapt care a fost contestat de către B. în etapa apelului.

Nelegală este şi aplicarea art. 22 alin. 7 Cod procedură civilă indicat de instanţă potrivit căruia „ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă”.

Acest articol a fost aplicat în completarea unui fapt contestat, pe care instanţa nu trebuie să-l aibă în vedere, astfel cum s-a arătat anterior.

În al doilea rând, în mod nelegal a apreciat instanţa de apel că ar putea face aplicarea art. 22 alin. 7 Cod procedură civilă, deoarece nu ar fi fost posibilă administrarea unui probatoriu independent. Un astfel de probatoriu putea fi efectuat, profitul necuvenit putând fi determinat pe baza înscrisurilor existente la dosar şi chiar şi stabilirea unei sume forfetare ar fi fost posibilă prin prezentarea de către reclamantă a unor dovezi (contracte) care să arate valoarea unei licenţe şi care ar fi făcut posibilă stabilirea sumei forfetare chiar şi într-un procent din valoarea unei licenţe.

Instanţa de apel a ignorat, însă, în totalitate aceste posibilităţi de calculare a prejudiciului, preferând să statueze în echitate în temeiul art. 22 alin. 7 Cod procedură civilă şi pe baza unui înscris emanând de la reprezentantul reclamantei, nesusţinut de nicio probă şi care a fost contestat de către B. în faţa instanţei de apel.

Mai mult decât atât, „înscrisul” avut în vedere de instanţa de apel la stabilirea prejudiciului este o simplă declaraţie a părţii adverse, parte direct interesată de stabilirea unui prejudiciu cât mai mare în acest dosar, astfel încât nu putea fi avut în vedere de instanţă fără a fi coroborat cu alte probe existente la dosar. Legea nu stabileşte nici un fel de putere doveditoare a acestui „înscris”, dacă nu este însoţit de alte probe din dosar.

Prin această modalitate de stabilire a prejudiciului, instanţa a încălcat şi art. 264 Cod procedură civilă, întrucât instanţa nu a analizat probele administrate în ansamblul lor, ci şi-a bazat hotărârea doar pe un fapt contestat de B., cu încălcarea art. 255 alin. 2 Cod procedură civilă. De asemenea, instanţa a ignorat înscrisurile depuse de B. care făceau posibilă calcularea prejudiciului şi avea de asemenea posibilitatea să pună în vedere părţilor să depună alte dovezi în dovedirea prejudiciului, înainte să aprecieze că „nu era posibil un probatoriu independent”.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, trebuie precizat că, prin recursul principal declarat de intervenienta C. S.R.L., s-a solicitat în mod explicit casarea deciziei, rejudecarea cauzei și, pe cale de consecință, în principal, respingerea cererii de acordare a despăgubirilor în cuantum de 13.468 euro, iar, în subsidiar, diminuarea cuantumului despăgubirilor acordate.

Cu toate acestea, este necesar să se constate că finalitatea reală a recursului principal rezidă în casarea deciziei recurate sub aspectul cererii de chemare în garanţie formulate împotriva acestei interveniente de către pârâta B. SA, în sensul respingerii apelului provocat declarat de pârâtă, care a avut drept obiect soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în garanție.

Chiar dacă motivele de recurs conţin critici referitoare şi la raportul obligaţional vizat de cererea de chemare în judecată, eventualul caracter fondat al acestora nu ar putea conduce la o soluție asupra apelului principal declarat de reclamanta A. SpA, atât timp cât intervenienta nu este parte în raportul obligaţional principal, ci la rejudecarea apelului provocat, ținându-se cont inclusiv de susținerile intervenientei privind apelul principal, care interesează, în egală măsură, soluționarea cererii de chemare în garanție.

Pe de altă parte, recursul incident declarat de pârâta B. SA vizează modul de soluţionare chiar a apelului principal declarat de reclamanta A. SpA, a cărui admitere a condus la admiterea cererii reclamantei A. SpA de obligare a pârâtei B. la despăgubiri materiale în sumă de 13.468 euro.

Nu în ultimul rând, se observă că recursul principal, respectiv recursul incident, vizează aspecte diferite, cu o singură excepție, după cum se va arăta în analiza acestora, astfel încât criticile formulate urmează a fi evaluate separat.

În acest context, în pofida ordinii firești de soluționare pe care ar impune-o raportul dintre recursul principal și recursul incident, urmează ca recursul incident să fie analizat cu prioritate, dată fiind relaţia de dependenţă, pe de o parte, dintre apelul provocat și cel principal, iar, pe de altă parte, dintre cererea de chemare în garanţie şi cererea principală. Mai mult decât atât, eventuala admitere a recursului incident va conduce și la admiterea celui principal, întrucât rejudecarea apelului principal va atrage, în aceleași limite, rejudecarea apelului provocat.

În ceea ce priveşte recursul incident, Înalta Curte constată că pârâta B. SA a criticat soluţia instanţei de apel de obligare a sa la plata de despăgubiri materiale către reclamantă, atât sub aspectul temeiului juridic al unei asemenea obligaţii, cât şi în privinţa modului de cuantificare a despăgubirilor stabilite în sarcina sa.

Astfel, prin primul motiv de recurs, s-a reproşat instanţei de apel modul de interpretare a dispoziţiilor art. 14 alin. 1 din OUG nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, în sensul că dreptul de a pretinde despăgubiri este recunoscut doar în situaţia în care autorul încălcării unui drept de proprietate intelectuală a acţionat cu intenţie, nu şi din culpă.

Din perspectiva acestei critici, se observă că instanţa de apel, deşi, într-adevăr, a stabilit că nu numai faptele săvârşite cu intenţie, directă sau indirectă, ci şi faptele săvârşite din culpă, intră în domeniul de aplicare al normei în discuţie, atunci când a analizat în mod efectiv vinovăţia pârâtei, a concluzionat că aceasta a îmbrăcat forma intenţiei indirecte.

În aceste condiţii, cercetarea modului de interpretare a normei în legătură cu forma de vinovăţie a culpei prezintă interes doar în măsura în care este fondat cel de-al doilea motiv de recurs, ce vizează tocmai aprecierea instanţei de apel în sensul săvârşirii cu intenţie a faptei pârâtei, deoarece, în acest caz, s-ar pune problema dacă săvârşirea din culpă a faptei de încălcare legitimează acordarea de despăgubiri titularului mărcii încălcate.

Sub acest aspect, este de reţinut că instanţa de apel a pornit, în analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale, de la premisa că admiterea cererii de chemare în judecată în privinţa capătului de cerere privind contrafacerea mărcilor „Moncler” beneficiază de autoritate de lucru judecat, întrucât soluţia nu a fost apelată.

Pârâta nu a contestat această apreciere în recurs, astfel încât nu constituie obiect al învestirii instanţei de control judiciar premisa reţinută de către instanţa de apel şi nici constatarea conform căreia încălcarea drepturilor asupra unei mărci constituie o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie, care a cauzat un prejudiciu cert titularului mărcii.

În schimb, pârâta a criticat, prin cel de-al doilea motiv de recurs, forma de vinovăţie reţinută de către instanţa de apel, cea a intenţiei indirecte, care presupune, conform art. 16 alin. 2 Cod civil, că „autorul prevede rezultatul faptei sale şi (…) deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat”.

Recurenta a arătat că nu a negat niciun moment că vinovăţia se raportează la atitudinea persoanei juridice şi nici faptul că instanţa trebuie să verifice dacă în general persoana juridică B. a pus la punct un mecanism de control din care să se conchidă că nu a acceptat încălcarea mărcilor „Moncler”.

Instanţa de apel nu a verificat, însă, în mod efectiv acest lucru, ci s-a bazat pe prezumţia unei largi cunoaşteri a mărcilor „Moncler” pe piaţa românească, care nu ar fi fost răsturnată de către recurenta-pârâtă, cu toate că prezumţia a fost formulată nelegal, pe temeiul unor probe ce nu aveau aptitudinea de demonstra faptul pretins, rezultând, astfel, că raţionamentul juridic prin care s-a ajuns la concluzia intenţiei indirecte este unul nelegal.

Recurenta a arătat, totodată, că din dovezile de la dosar rezultă că, în termenii în care chiar instanţa de apel a conceput condiţia profesionistului diligent, a pus în practică un sistem care să excludă comercializarea unor mărfuri în privinţa cărora o verificare minimal avizată ar fi relevat fără putinţă de tăgadă dacă sunt contrafăcute.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentei nu sunt fondate.

Din considerentele deciziei recurate rezultă, într-adevăr, că s-a formulat aprecierea unei largi cunoaşteri a mărcilor „Moncler”, fără a atinge stadiul notorietăţii, în rândurile publicului vizat.

Această apreciere se regăseşte, însă, în partea de analiză a argumentelor pârâtei referitoare la riscul de confuzie între produsul original şi cel contrafăcut şi, chiar dacă este menţionată şi în evaluarea formei de vinovăţie, nu se poate considera, dat fiind modul în care este integrată în context, că a avut o pondere decisivă în conturarea concluziei intenţiei indirecte.

Astfel, enunţând condiţia profesionistului diligent – necombătută de către recurentă, potrivit celor arătate anterior -, ce trebuie să se asigure că nu recepţionează şi oferă spre vânzare mărfuri care încălcă drepturi de proprietate intelectuală, instanţa de apel a apreciat că „intimata ca profesionist (mai ales de provenienţă franceză) nu ar putea să se apere cu succes invocând necunoaşterea unei mărci înregistrate (cu atât mai puţin a mărcilor „Moncler”, cunoscute pe piaţa franceză, românească şi europeană, în general)”.

Ceea ce s-a reproşat societăţii B. a fost, aşadar, lipsa unui sistem de verificare operaţional şi eficient de prevenire a încălcării drepturilor asupra mărcii în toate cazurile, în privinţa oricărei mărci protejate în România prin înregistrare, şi nu numai în cazul unei mărci care ar beneficia de o largă cunoaştere în rândurile publicului vizat.

Existenţa unei mărci puternic distinctive a reprezentat, în raţionamentul instanţei, doar un argument suplimentar pentru înlăturarea apărărilor pârâtei, nefiind considerentul decisiv pentru care instanţa de apel a reţinut absenţa unui mecanism eficient de control al mărfurilor.

Instanţa a constatat în mod tranşant faptul că sistemul de verificare invocat de către pârâtă nu a permis prevenirea încălcării drepturilor asupra unei mărci înregistrate, iar considerentele care enunţă, într-adevăr, o prezumţie de cunoaştere a mărcii se referă la o marcă înregistrată, a cărei necunoaştere nu poate fi invocată cu succes de către un profesionist, şi nu la o marcă larg cunoscută de către publicul ţintă, astfel cum se pretinde prin motivele de recurs.

În aceste condiţii, este lipsită de utilitate cercetarea aptitudinii mijloacelor de probă la care s-a raportat instanţa de apel de a fundamenta aprecierea unei largi cunoaşteri pe piaţa românească a mărcilor „Moncler”. Chiar dacă, în urma unei asemenea analize, s-ar înlătura concluzia distinctivităţii pronunţate a mărcilor „Moncler”, dobândite prin utilizare, ar rămâne neatinsă aprecierea referitoare la prezumţia de cunoaştere a unei mărci protejate în România ca urmare a înregistrării, ce nu a fost criticată ca atare prin motivele de recurs.

Înalta Curte constată, totodată, că nu au temei susţinerile recurentei potrivit cărora instanţa de apel nu ar fi verificat în mod efectiv sistemul de control pus în practică, cu toate că acesta, potrivit dovezilor de la dosar, relevă îndeplinirea condiţiei enunţate de către instanţă, în sensul că permite unui utilizator avizat să observe că produsele sunt contrafăcute.

În primul rând, instanţa de apel s-a raportat chiar la apărările pârâtei, referitoare la verificările lucrătorilor persoane fizice ce recepţionează marfa în magazin şi o amplasează la raft, acesta fiind contextul în care a apreciat că este vorba despre un „sistem nesigur de recepţie şi de comercializare, care nu asigură, practic, protecţia împotriva oferirii unor mărfuri contrafăcute printr-un sistem propriu, intern de verificare”.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a verificat chiar sistemul de control invocat şi descris de către recurenta – pârâtă, considerând că acesta este unul necorespunzător, care nu a putut preveni încălcarea unei mărci înregistrate şi reproşându-i absenţa unui control care să nu se rezume la verificarea de către lucrătorii care recepţionează marfa şi o plasează la raft a conformităţii datelor de pe eticheta ataşată produsului.

În al doilea rând, susţinerile recurentei referitoare la modul în care au fost etichetate produsele în legătură cu care s-a constatat utilizarea de către pârâtă a mărcilor „Moncler” fără consimţământul titularului dreptului, reclamanta din cauză, tind la repunerea în discuţie a situaţiei de fapt, stabilite pe baza probelor administrate.

Instanţa de apel a reţinut că, în afară de eticheta M-King, pe care este plasat semnul grafic care contraface mărcile figurative şi combinate „Moncler”, există o etichetă interioară ce conţine chiar denumirea „Moncler”. S-a subliniat faptul că existenţa riscului de confuzie între mărcile „Moncler” şi semnele utilizate de către pârâtă, stabilită cu autoritate de lucru judecat prin admiterea în prima instanţă a cererii în contrafacere, rezultă şi din identitatea denumirii „Moncler” cu marca verbală protejată aparţinând reclamantei.

În acest context au fost înlăturate apărările pârâtei referitoare la mecanismul de control, care puneau accentul pe verificarea etichetei ataşate produsului, pe care se afla sintagma M-King, şi justificau neverificarea etichetei interioare ce conţinea denumirea „Moncler”.

În condiţiile în care aprecierea instanţei de apel, în sensul că mecanismul de control pus în practică de către pârâtă este unul ineficient în privinţa prevenirii încălcării drepturilor asupra unei mărci înregistrate, a fost formulată tocmai în legătură cu eticheta interioară, se constată că susţinerile din recurs reprezintă o reiterare a apărărilor cercetate şi înlăturate în apel, cu finalitatea reaprecierii concluziei acceptării de către pârâtă a posibilităţii producerii unei încălcări, prin sistemul de control practicat.

Or, reaprecierea situaţiei de fapt, pe baza probelor administrate, aşadar, a temeiniciei deciziei recurate, nu este compatibilă cu atribuţiile acestei instanţe de control judiciar, circumscrise exclusiv verificării legalităţii hotărârii de apel, prin prisma cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art.488 alin. 1 Cod procedură civilă.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat motivul de recurs referitor la raţionamentul juridic pe temeiul căruia şi-a fundamentat instanţa de apel concluzia formei de vinovăţie a intenţiei indirecte în săvârşirea faptei de contrafacere.

Dată fiind această soluţie, pentru motivele arătate în debutul considerentelor, este lipsită de interes cercetarea primului motiv de recurs, privind modul de interpretare a dispoziţiilor art. 14 alin. 1 din OUG nr.100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială.

Înalta Curte constată, însă, că sunt fondate motivele de recurs referitoare la modul de interpretare şi de aplicare a prevederilor art. 14 alin. 2 din OUG nr. 100/2005, în ceea ce priveşte calculul despăgubirilor cuvenite reclamantei cu titlu de daune materiale şi stabilite în sarcina pârâtei B.

Potrivit acestei norme, „La stabilirea daunelor-interese instanţa judecătorească va lua în considerare: a) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecinţele economice negative, în special, pierderea câştigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat şi, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat; sau b) cu titlu de alternativă, atunci când este cazul, fixarea unei sume forfetare pentru daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi cel puţin suma redevenţelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizaţia de a utiliza dreptul de proprietate în cauză.”

Instanţa de apel a calculat despăgubirile de 13.468 euro prin aplicarea celei de-a doua teze a normei, prin raportare la redevenţele sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate în cazul acordării de către titular a autorizaţiei de a utiliza dreptul de proprietate în cauză.

Prin motivele de recurs întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art.488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, dar şi pe cel de la pct. 5, în privinţa încălcării unei norme de drept procesual, s-a contestat acest mod de calcul, susţinându-se, pe de o parte, caracterul său subsidiar în raport cu cel de la lit.a) din acelaşi art. 14 alin. 2, iar, pe de altă parte, aplicarea greşită a legii procesuale.

După cum se observă din norma citată, raportarea la redevenţele sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate în cazul acordării de către titular a autorizaţiei de a utiliza dreptul de proprietate în cauză este prevăzută drept un criteriu de calcul alternativ faţă cel de la lit. a), care are în vedere consecinţele economice negative sau prejudiciul moral produs prin fapta de încălcare a unui drept de proprietate intelectuală.

Incontestabil, art. 14 alin. 2 din OUG nr. 100/2005 relevă îndreptățirea titularului dreptului încălcat la repararea integrală a prejudiciului suferit, astfel încât nu poate fi exclusă opţiunea titularului pentru un mod de calcul ce permite atingerea acestui scop.

Cu toate acestea, deşi nu se poate impune titularului dreptului obligaţia de a calcula prejudiciul suferit pe temeiul art. 14 alin. 2 lit. a), nu se poate ignora nici faptul că modul de calcul forfetar prevăzut la lit. b) este admis, ca alternativă, doar „atunci când este cazul”.

Această sintagmă este explicată în preambulul Directivei nr.2004/48/CE referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, ce a fost transpusă prin OUG nr. 100/2005. Întrucât art. 14 din ordonanţă coincide în conţinut cu art. 13 din directivă, este relevant preambulul directivei, care explicitează scopul şi obiectul reglementării, pentru a determina intenţia legiuitorului român la edictarea actului normativ de transpunere, în condiţiile în care legiuitorul a păstrat ad litteram textul corespondent al directivei.

Potrivit considerentului (26) al directivei menționate, expresia „atunci când este cazul” se aplică, „de exemplu, în cazurile în care este dificil să se stabilească valoarea prejudiciului suferit în realitate”.

În acelaşi timp, din considerentul (17) al acestei directive reiese că măsurile, procedurile și mijloacele de reparație prevăzute de aceasta ar trebui să fie stabilite în fiecare caz astfel încât să se țină seama în mod corespunzător de caracteristicile specifice ale acestui caz.

Aşadar, conform directivei, instanţa de judecată, în cuantificarea despăgubirilor cuvenite titularului dreptului încălcat, ar trebui să recurgă la acel mod de calcul ce corespunde caracteristicilor specifice ale fiecărui caz de încălcare în parte şi să arate motivele pentru care nu este posibilă repararea prejudiciului real suferit, fiind necesară evaluarea ipotetică a despăgubirilor cuvenite.

Se observă că instanţa de apel în prezenta cauză a aplicat în mod direct criteriul de calcul prevăzut la lit. b), cu toate că, astfel cum s-a arătat în mod corect prin motivele de recurs, s-au administrat probe, inclusiv expertiză contabilă, ce conţin elemente ce ar putea prefigura beneficii realizate în mod injust de către pârâtă, aşadar, prejudiciul real suferit, decurgând din consecinţele economice negative produse prin fapta de încălcare a dreptului şi, mai mult decât atât, fără ca instanţa să arate argumentele pentru care este cazul în speţă să se acorde cu titlu de daune-interese o sumă forfetară pe baza redevențelor sau a sumelor care ar fi fost datorate în ipoteza autorizării folosirii semnului protejat prin dreptul de proprietate intelectuală.

Or, o asemenea modalitate de stabilire a despăgubirilor este contrară prevederilor art. 14 alin. 2 din OUG nr. 100/2005 în măsura în care nu este justificată prin necesitatea unei evaluări ipotetice a prejudiciului, mai ales în prezenţa unor elemente certe ale prejudiciului real suferit de către titularul dreptului încălcat.

Cu privire la criteriul de calcul aplicat în mod efectiv anume cel de la lit. b) al art. 14 alin. 2 din ordonanță, se reține că instanța de apel a considerat că declarația dată pe proprie răspundere de către reprezentantul societății reclamante, din care ar rezulta redevența uzuală de 12% din valoarea produsului plus taxa de marketing de 4%, constituie un „fapt necontestat” în sensul art. 255 alin. 2 Cod procedură civilă și, fiind vorba despre o politică comercială a reclamantei, nici nu era posibilă administrarea unui probatoriu independent.

Susținerile recurentei pe aceste aspecte, din ultimul motiv de recurs, sunt fondate.

Aplicarea dispozițiilor art. 255 alin. 2 Cod procedură civilă, cu consecința că instanța va putea decide, ținând seama de circumstanțele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea faptului considerat necontestat, presupune ca atitudinea părții adverse față de faptul în discuție să fie una neechivocă, în sensul ca susținerile sale referitoare la acel fapt să concorde pe deplin cu cele ale părții care l-a invocat. Simpla tăcere a părții în privinţa afirmațiilor întemeiate pe acel fapt nu are semnificația necontestării acestuia din urmă.

În același timp, chiar dacă susținerile părților cu interese adverse ar coincide, instanța trebuie să cerceteze dacă, prin necontestarea faptului ce reprezintă obiect al probei, nu se încalcă regulile referitoare la admisibilitatea probelor.

Or, se constată, în cauză, că pârâta B. nu a făcut nicio referire în cursul judecății în primă instanță la declarația dată pe proprie răspundere de către reprezentantul societății reclamante și, mai mult decât atât, nici nu avea obligația de a adopta o poziție procesuală, dat fiind momentul la care reclamanta a precizat câtimea pretențiilor, prin modul de calcul indicat în declarația pe proprie răspundere.

Pârâta a depus întâmpinare, în termenul legal, raportându-se la motivarea cererii de chemare în judecată, care conținea o sumă de bani estimativă a despăgubirilor pretinse, fără vreo referire la vreunul dintre criteriile de calcul din art. 14 alin. 2 al OUG nr. 100/2005. Mai mult decât atât, prin întâmpinare, pârâta a subliniat tocmai absența vreunui criteriu de calcul în cererea de chemare în judecată și a arătat că despăgubirile ar trebui calculate în raport de prevederile art. 14 alin. 2 lit. a) din ordonanță, indicând și elementele pe care le-a considerat a fi pertinente și utile pentru o asemenea evaluare a despăgubirilor.

Pe de altă parte, faptul în discuție tinde să releve nu numai o practică comercială a societății reclamante, dar și un element al unor acte de cesiune a drepturilor asupra mărcii, respectiv prețul cesiunii.

Drept urmare, prin invocarea faptului respectiv, reclamanta tindea, în realitate, la dovedirea unor acte juridice, ceea ce presupunea depunerea de către reclamantă, căreia îi revenea sarcina probei, de contracte de cesiune din care să reiasă redevențele aplicate de către titularului dreptului cedat.

În aceste circumstanțe, nu se poate considera că lipsa vreunei referiri a pârâtei în cursul judecății în primă instanță la redevențele pretins practicate de către reclamantă are valoarea unui fapt necontestat, reclamanta având obligația de a dovedi, prin depunerea de contracte de cesiune și în termenii art. 14 alin. 2 lit. b) din OUG nr. 100/2005, redevenţele sau valoarea drepturilor datorate în situațiile în care se acordă autorizaţia de a utiliza dreptul la marcă.

În consecință, ținând cont și de faptul că era posibilă administrarea unui probatoriu independent, respectiv prin actele juridice menționate anterior, totodată, de împrejurarea că, prin întâmpinarea la apelul principal, pârâta a arătat în mod explicit faptul că declarația reprezentantului legal al reclamantei nu poate fi avută în vedere la determinarea prejudiciului, Înalta Curte va admite motivele de recurs referitoare la cuantificarea prejudiciului în raport de dispozițiile art. 14 alin. 2 din OUG nr. 100/2005.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul pârâtei B. S.A. este fondat şi îl va admite ca atare, iar pe cale de consecinţă, în aplicarea art. 497 Cod procedură civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi curţi de apel, pentru rejudecarea apelului principal declarat de reclamantă.

În ceea ce privește recursul principal declarat de chemata în garanţie S.C. C. S.R.L., Înalta Curte reține că una dintre criticile formulate a vizat aplicarea greșită a criteriului propus de către reclamantă, de stabilire a prejudiciului în raport de cuantumul unei remuneraţii pentru obţinerea unei licenţe.

În aceste condiții, față de admiterea recursului incident tocmai în considerarea modalității de cuantificare a prejudiciului pe temeiul art. 14 alin.2 din OUG nr. 100/2005, Înalta Curte va admite și recursul principal, urmând ca rejudecarea cauzei la curtea de apel să vizeze și apelul provocat.

Celelalte critici formulate de către recurenta – intervenientă nu pot fi, însă, primite.

Susținerile referitoare la riscul de confuzie produs prin utilizarea de către pârâta B. a mărcilor reclamantei, precum și la diluția mărcii, tind să repună în discuție aspecte ce reprezintă lucru dezlegat, în condițiile în care, după cum s-a arătat în analiza motivelor de recurs ale pârâtei B., instanţa de apel a pornit, în analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale, de la premisa că admiterea cererii de chemare în judecată în privinţa capătului de cerere privind contrafacerea mărcilor „Moncler” beneficiază de autoritate de lucru judecat, întrucât soluţia nu a fost apelată.

Or, constatarea cu autoritate de lucru judecat a existenței faptelor de contrafacere implică o dezlegare și asupra existenței riscului de confuzie, instanța de apel intervenind în această analiză, inclusiv prin considerentele vizând diluția mărcii, doar pentru a stabili dacă este vorba despre o confuzie directă sau indirectă, astfel încât eventuala infirmare a unui risc de confuzie indirectă nu ar avea alt efect decât cel al reținerii celeilalte forme de confuzie.

În ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor răspunderii în persoana recurentei, se constată că toate susținerile acesteia se raportează la cerințele răspunderii civile delictuale.

Or, cererea de chemare în garanție a fost fundamentată pe răspunderea civilă contractuală, respectiv pe clauzele contractului de furnizare încheiat între pârâtă și intervenientă, context în care instanța de apel a reținut că obligația contractuală de despăgubire asumată față de pârâtă este independentă de orice culpă, apreciere ce nu a fost contestată în recurs.

Drept urmare, se constată că susținerile vizând întrunirea condițiilor răspunderii civile în persoana intervenientei nu pot fi primite.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că este inadmisibil.

Astfel, prin Decizia nr. 3/2020 pronunțată într-un recurs în interesul legii, Înalta Curte a statuat, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă, că „motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă.”

Drept urmare, nefiind vorba despre OUG nr. 100/2005 critică de nelegalitate, ci una de netemeinicie, Înalta Curte va înlătura susținerile recurentei și pe acest aspect.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte a admis recursul principal, a casat decizia recurată și a trimis cauza aceleiași curți de apel, pentru rejudecarea și a apelului provocat.