Jurisprudența ÎCCJ | Cameră preliminară. Contestație. Legalitatea administrării probelor de organele de urmărire penală. Cauză justificativă

Lipsa unei soluții distincte, a procurorului, asupra unei apărări care tinde la reținerea unei cauze justificative sau eventuala interpretare eronată a probelor care sunt esențiale în ceea ce privește condițiile de incidență a unei cauze justificative, deși sunt de natură să afecteze temeinicia acuzației formulate de Ministerul Public, în sensul art. 309 din Codul de procedură penală, nu conduc la trimiterea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale, dacă procurorul și-a exprimat fără echivoc opinia în legătură cu existența ilicitului penal și inexistența cauzei de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale.

În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. x/P/2019 din 20 septembrie 2021 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, privind pe inculpatul C, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 32 alin. (1) raportat la art. 189 alin. (1) lit. f) C.pen., lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C.pen., tulburarea liniştii şi ordinii publice, prevăzută de art. 371 C.pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C.pen., legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi s-a dispus începerea judecăţii.

Pentru a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, prin rechizitoriul nr. x/P/2019 din 20 septembrie 2021 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului K, de profesie avocat, pentru săvârșirea, în concurs real, a infracţiunilor de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 32 alin. (1) raportat la art. 189 alin. (1) lit. f) C.pen., lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C.pen. (parte civilă H), tulburarea liniștii şi ordinii publice, prevăzută de art. 371 C.pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C.pen..

A constatat că în actul de sesizare s-a reţinut, în esenţă, sub aspectul situaţiei de fapt, că, la data de 27 august 2019, în jurul orei 14.30, în timp ce se afla în curtea locuinței sale și ulterior pe trotuarul din fata locuinței, inculpatul C a apucat o teslă, iar cu marginea tăioasă a acesteia, în mod succesiv, le-a aplicat părților civile F, E, G și I lovituri în zona capului, provocându-le astfel leziuni traumatice de o mare intensitate.

Totodată, s-a mai reţinut în sarcina acestuia că, la data de 27 august 2019, în jurul orei 14.30, inculpatul a imobilizat-o pe partea civilă H și a tras-o în curtea locuinței sale unde a agresat-o, aplicându-i mai multe lovituri cu pumnul în zona feţei, provocându-i, astfel, leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 7-8 zile de îngrijiri medico-legale.

În sarcina inculpatului s-a mai reţinut că, în aceeaşi zi, în jurul orei 14.30, atât în curtea locuinței sale în timp ce porțile de acces erau deschise, cât și pe trotuarul din fața acesteia, a exercitat acte grave de violență împotriva părților civile H, G, F, I şi E, tulburând astfel liniştea şi ordinea publică.

S-a mai arătat că, prin cererea depusă la 25 octombrie 2021, inculpatul C a contestat rechizitoriul emis la 20 septembrie 2021 şi ordonanţele din 27 august 2019, 28 august 2019, 30 august 2019, 07 iulie 2020, 10 iulie 2020 şi 15 iulie 2021, apreciind că procurorul prezintă o realitate juridică nereală, incompletă şi scoasă din context în cuprinsul acestor acte procesuale, întocmind actele de cercetare cu încălcarea drepturilor ce îi sunt recunoscute de lege, atât în calitate de inculpat, cât şi de persoană vătămată.

Printre altele, inculpatul a susţinut că respingerea tuturor probelor solicitate a fi administrate în favoarea sa reprezintă o încălcare a dreptului la apărare, măsurile dispuse de procuror încălcând art. 8, art. 10, art. 83, art. 100 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.

Sub acest aspect, a arătat că a ales să nu facă apărări cu privire la săvârşirea sau nu a faptelor, întrucât le-a recunoscut, aşa cum rezultă din declaraţiile sale, singura apărare referindu-se la existenţa cazurilor justificative sau de neimputabilitate, situaţie care nu poate rezulta decât din contextul în care s-a petrecut incidentul. A susţinut că nu poate decât să presupună că atitudinea procurorului de a cenzura orice probă care ar putea lămuri contextul în care a săvârşit faptele, coroborat cu refuzul de a face timp de 2 ani orice demersuri pentru soluţionarea plângerii sale (cu privire la faptul că a fost victima infracţiunii de violare de domiciliu), nu reprezintă altceva decât modul preconceput în care acesta a efectuat cercetarea tuturor faptelor în dosarul nr. x/P/2019. A învederat că cenzurarea singurelor probe ce puteau fi utile pentru apărare nu reprezintă altceva decât cenzurarea dreptului său la apărare, întrucât procurorul, prin respingerea probelor propuse, nu i-a acordat posibilitatea să dovedească situaţia contrară acuzaţiilor ce i se aduc, respectiv existenţa cazurilor justificative şi de neimputabilitate. A arătat că procurorul nu a dorit să lămurească contextul în care au fost săvârşite faptele prin administrarea de probe din oficiu şi, mai mult, a căutat să evite orice referire la acest context.

Inculpatul a mai susţinut că, în lipsa administrării unor probe care să dovedească faptele celor care l-au agresat în propriul său domiciliu şi a contextului în care s-au săvârşit toate faptele ce fac obiectul dosarului de cercetare penală nr. x/P/2019, s-au întocmit acte de cercetare care au la bază probe nelegale. În opinia sa, elementele cheie în dezlegarea situaţiilor juridice de care depindea stabilirea vinovăţiei au fost stabilit. e)xclusiv de agresori, care au dat declaraţii mincinoase/pro causa, doar o mică parte din cele relatate de aceştia fiind confirmată de martori (doar săvârşirea de către inculpat a faptelor, aspect pe care l-a recunoscut). Cu toate acestea, respectivele declaraţii au fost singurele „probe” reţinute de către procuror în susţinerea acuzaţiei.

Or, în opinia inculpatului, procurorul era obligat să administreze probe şi cu privire la modul în care agresorii au pătruns în domiciliul său, de vreme ce acest aspect constituie un element cheie în stabilirea vinovăţiei tuturor participanţilor la evenimentul penalin. Cum nu a procedat în acest fel, dezlegarea de drept dată de procuror situaţiei factuale este greşită şi nelegală, soluţiile de clasare întemeindu-se eronat pe faptul că agresorii au acţionat în legitimă apărare, deşi această situaţie nu exista.

Inculpatul a reiterat criticile cu privire la modul în care procurorul a organizat imparţial, preconceput şi ilegal cercetarea în dosarul nr. x/P/2019, prin aceea că a refuzat să cerceteze faptele celor ce l-au agresat în propriul domiciliu şi a omis să administreze probe şi cu privire la contextul în care au fost săvârşite faptele, respectiv la existenţa cazurilor justificative şi de neimputabilitate, considerând, astfel, că actele de cercetare au fost întocmite cu încălcarea legii şi cu parţialitate. A subliniat că lipsa de interes pentru lămurirea întregului context în care s-a desfăşurat incidentul a condus la nesocotirea dispoziţiilor art. 100 C. proc. pen., punându-l în imposibilitate de a-şi dovedi nevinovăţia, aspect care este de natură să îi încalce dreptul la apărare recunoscut de prevederile art. 10 C. proc. pen. coroborat cu art. 5, art. 8, art. 100 C. proc. pen. şi cele ale C.E.D.O..

A opinat că refuzul de a cerceta faptele agresorilor săi şi de a administra probe cu privire la acestea face ca soluţiile de clasare propuse de procuror să fie nelegale, motiv pentru care ar trebui invalidate.

O altă critică a vizat greşita dispoziţie dată de procuror de efectuare a urmăririi penale şi punere în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, prin nereţinerea unuia din cazurile de împiedicare prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen. ce era incident în cauză. În acest sens, a reiterat susţinerile sale referitoare la faptul că procurorul a dat o dezlegare greşită situaţiei juridice, nesocotind probele evidente din dosar şi încălcând legea, întrucât a refuzat să ia în considerare prezumţiile ce operau în favoarea sa şi a ignorat împrejurările în care s-a petrecut altercaţia, faptele fiind scoase din context. În plus, a subliniat că procurorul a avut în vedere doar declaraţiile date pro-causa de către agresori, care, practic, şi-au stabilit singuri nevinovăţia. A mai arătat că, din lecturarea declaraţiilor grupului de agresori, se poate observa că procurorul i-a lăsat dea declaraţiile aşa cum au dorit, fără să le ceară lămuriri cu privire la faptele proprii, punând întrebări doar cu privire la activitatea inculpatului.

Totodată, a subliniat că procurorul a propus clasarea cauzei fără să cerceteze şi să audieze, în calitate de suspecţi/învinuiţi, persoanele acuzate de săvârşirea infracţiunilor de violare de domiciliu, lovirea sau alte violenţe şi ameninţare, ci s-a raportat doar la faptele de care inculpatul este acuzat.

De asemenea, inculpatul a criticat faptul că procurorul a apreciat diferit şi părtinitor concluziile rapoartelor de expertiză cu privire la părţile implicate în lupta care a avut loc în curtea domiciliului său, reţinând, contrar acestor concluzii, că leziunile suferite de inculpat au fost de mai mică importanţă decât cele suferite de „părţile civile”. A arătat că modul imparţial şi nelegal în care procurorul a apreciat concluziile specialistului a rezultat din soluţiile date, respectiv clasarea în cazul agresorilor săi şi punerea în mişcare a acţiunii penale în privinţa sa.

Întrucât faptele săvârşite de agresori nu au fost cercetate, inculpatul a apreciat că procurorul nu şi-a îndeplinit rolul activ în aflarea adevărului, astfel că nu a determinat dacă a acţionat în legitimă apărare ori dacă riposta sa a fost proporţională cu atacul, nu a ţinut seama de starea de tulburare în care se afla inculpatul sau de dinamica luptei şi de caracteristicile spaţiului în care aceasta a avut loc.

În concluzie, inculpatul a arătat că rechizitoriul şi ordonanţele au fost întocmite cu încălcarea legii şi a drepturilor sale, respectiv cu încălcarea art. 4, art. 5 şi art. 10 C. proc. pen., art. 16 alin. (1) lit. d), art. 43 alin. (1) lit. c), art. 81 alin. (1) lit. b) şi g, art. 82 lit. d), art. 99, art. 100, art. 103, art. 111, art. 115, art. 131, art. 305 alin. (3), art. 309 alin. (1), art. 311 C. proc. pen., art. 314 C. proc. pen., art. 316 C. proc. pen., motiv pentru care a solicitat îndepărtarea probelor nelegale, şi anume a declaraţiilor pro causa date de numiţii H, F, G, I şi E, L, întrucât, din cauza intereselor contrare, afirmaţiile acestora nu pot reprezenta adevărul.

Totodată, a solicitat să fie avute în vedere următoarele probe ce au fost excluse de procuror: planşele foto şi procesul verbal întocmit de echipa operativă de cercetare la faţa locului, certificatul său medico-legal şi declaraţiile martorului S. A mai solicitat aplicarea prezumţiilor prevăzute de lege în favoarea sa, ori de câte ori există urme de îndoială (art. 4 C. proc. pen. – prezumţia de nevinovăţie şi art. 18, 19 şi 26 C.pen. – cazurile justificative şi de neimputabilitate).

De asemenea, a solicitat ca procurorul să fie obligat să realizeze efectiv cercetarea faptelor agresorilor pentru infracţiunile de tentativă de omor, lovirea sau alte violenţe, violare de domiciliu, ameninţarea, respectiv să-i audieze în calitate de suspecţi pe numiţii H, F, G, I, E şi L, cu respectarea drepturilor inculpatului în calitate de persoană vătămată, iar obiectul acestor audieri să fie reprezentat de faptele săvârşite de aceştia.

Inculpatul a mai solicitat ca procurorul să fie obligat să administreze efectiv probe cu privire la faptele agresorilor şi contextul în care au avut loc, la obiectul contondent cu care i-a fost spart capul, la identificarea celorlalte persoane ce au participat la agresarea sa, la identificarea locului în care s-au săvârşit faptele şi la dinamica luptei, la succesiunea în care s-au comis faptele sale şi ale grupului de atacatori, la agresarea mamei sale S în propriul său domiciliu, toate aceste probe fiind necesare în apărare pentru dovedirea cazurilor justificative şi de neimputabilitate.

A mai solicitat ca cercetarea faptelor de care este acuzat să se facă in rem până se vor administra suficiente probe cu privire la existenţa sau nu a unuia din cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen., care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, să se invalideze soluţiile de clasare şi să se dispună începerea urmăririi penale împotriva suspecţilor H, F, G, I, E şi L pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă de omor, lovire sau alte violenţe, violare de domiciliu, ameninţare.

Analizând cererile și excepțiile formulate de către inculpatul C, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că acestea sunt neîntemeiate.

În acest sens, a reţinut că, în esenţă, criticile formulate de inculpatul C în procedura de cameră preliminară vizează faptul că procurorul nu a administrat probele solicitate şi care erau apte să demonstreze că a acţionat în legitimă apărare, că nu a cercetat în mod efectiv şi acţiunile ilicite ale părţilor civile şi contextul în care inculpatul a săvârşit faptele pentru care a fost trimis în judecată, condiţii în care dreptul la apărare i-a fost încălcat. De asemenea, a susţinut că în mod nelegal s-a dispus efectuarea urmăririi penale şi punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, procurorul reţinând în mod greşit că nu există niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen.. Totodată, inculpatul a arătat că procurorul a prezentat fapte scoase din contextul în care acestea s-au petrecut, astfel încât să nu se poată face o legătură între atacul la care a fost supus şi riposta pe care a fost nevoit să o dea grupului de agresori. A mai solicitat excluderea declaraţiilor date de părţile civile H, F, G, I şi E şi de martorul L, întrucât, din cauza intereselor contrare, afirmaţiile acestora nu corespund adevărului, formulând, de asemenea, critici împotriva soluţiilor de clasare dispuse prin rechizitoriu.

Judecătorul de cameră preliminară a constatat că toate aceste critici se circumscriu exclusiv unor apărări de fond şi excedează obiectului acestei proceduri.

În acest sens, raportându-se la dispoziţiile art. 342 C. proc. pen., care stabilesc obiectul procedurii camerei preliminare, judecătorul de la fond a arătat că, în această etapă, analiza probatoriului administrat în cursul urmăririi penale se face doar sub aspectul legalităţii administrării sale, fără a se putea aprecia asupra caracterului complet sau incomplet al cercetării penale ori asupra necesităţii administrării unor probe suplimentare, care n-au fost administrate în cursul urmăririi penale.

Prin urmare, s-a arătat că excedează competenţei judecătorului de cameră preliminară analiza modului în care organele de urmărire penală au apreciat asupra probelor administrate în cauză şi a aspectelor referitoare la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor ce fac obiectul cauzei, la vinovăţia persoanei trimise în judecată, la existenţa faptei sau a unor cauze justificative/de neimputabilitate, întrucât judecătorul de cameră preliminară nu poate analiza împrejurări ce ţin de fondul cauzei.

S-a subliniat că singurele aspecte care pot fi sancţionate de judecătorul de cameră preliminară în această procedură privesc neregularităţile actului de sesizare sau efectuarea actelor de urmărire penală ori administrarea probelor cu încălcarea dispoziţiilor legale. Aceasta deoarece procedura de cameră preliminară nu reprezintă un filtru al modului în care organele de urmărire penală au apreciat asupra necesității administrării unor mijloace de probă sau procedee probatorii, procurorul fiind singurul competent să stabilească ce probe se impun a fi administrate în cursul anchetei, fără ca acest aspect să poată fi cenzurat de către judecător în etapa de faţă.

Or, ceea ce inculpatul a invocat se referă tocmai la modalitatea în care procurorul a interpretat probatoriul și a stabilit situația de fapt, chestiuni care nu pot fi avute în vedere în această etapă procesuală. În mod evident, inculpatul va avea posibilitatea în faza publică a procesului să invoce aceste aspecte și să solicite readministrarea probelor din cursul urmăririi penale sau administrarea unor probe suplimentare, care să combată acuzațiile reținute în sarcina sa.

Sub acelaşi aspect, s-a subliniat că verificările realizate pe parcursul procedurii de cameră preliminară au în vedere doar respectarea dispoziţiilor legale cu prilejul administrării mijloacelor de probă în timpul anchetei penale, aspecte care, însă, nu au fost criticate, oportunitatea acestora fiind în competenţa exclusivă a procurorului, ca titular al acţiunii penale.

În ceea ce priveşte faptul că în mod nelegal s-ar fi dispus efectuarea urmăririi penale şi punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului, ca urmare a împrejurării că în mod greşit procurorul a reţinut că nu există niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen., judecătorul a constatat, de asemenea, că nici această critică nu se circumscrie obiectului procedurii de cameră preliminară, ci reprezintă o apărare care tinde la pronunţarea unei soluţii de achitare, conform art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a)-d C. proc. pen., soluţie care în mod evident nu poate fi dispusă decât în faza de judecată, după efectuarea cercetării judecătoreşti.

Tot sub acest aspect, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că în cadrul procedurii de faţă nu se poate pune în discuţie temeinicia soluţiei de trimitere în judecată, ci doar legalitatea sesizării instanţei. Or, din această perspectivă, în mod evident, nu se poate aprecia asupra incidenţei unuia dintre cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, întrucât o astfel de chestiune este exterioară noţiunii de legalitate a sesizării instanţei, vizând de fapt temeinicia soluţiei de trimitere în judecată.

Referitor la solicitarea de excludere a declaraţiilor date de părţile civile H, F, G, I şi E şi de martorul L, judecătorul a constatat că şi aceasta se circumscrie mai degrabă unor apărări de fond, întrucât tinde să combată fiabilitatea acestor mijloace de probă și forța lor probantă (se susţine că declaraţiile respective nu ar corespunde adevărului), nefiind aşadar chestiuni ce țin de legalitatea administrării acestor probe în adevăratul sens al cuvântului.

În privinţa criticilor vizând soluţiile de clasare dispuse prin rechizitoriu, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că acestea fac obiectul dosarului nr. x/2/2021, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, conform art. 340-341 C. proc. pen., iar nu al prezentei proceduri.

În altă ordine de idei, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că sesizarea instanţei s-a realizat prin rechizitoriu, conform art. 329 C. proc. pen., fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege în privinţa întocmirii lui. Astfel, s-a observat că rechizitoriul cuprinde toate menţiunile obligatorii prevăzute de art. 328 C. proc. pen. referitoare la faptele reţinute în sarcina inculpatului, încadrarea juridică, la profilul moral şi de personalitate al inculpatului, la actele de urmărire penală efectuate, la trimiterea în judecată şi cheltuielile judiciare, fiind totodată verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de procurorul ierarhic superior.

Deopotrivă, s-a apreciat că infracțiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată au fost descrise în mod corespunzător şi suficient de clar, aşa încât inculpatul să înţeleagă faptele de care este acuzat. Astfel, s-a constatat că descrierea situației factuale este amplă, iar rechizitoriul conţine suficiente elemente care să permită atât instanţei de judecată, cât şi părţilor, să determine, fără dificultăţi, în ce constă pretinsa activitate infracţională imputată în concret inculpatului. În plus, situaţia de fapt a fost prezentată prin raportare la probele care fundamentează acuzațiile, nefiind sub nicio formă vorba de o simplă enunţare a elementului material prevăzut în conţinutul legal al infracţiunilor reţinute. Ca urmare, s-a considerat că rechizitoriul îndeplineşte toate standardele de claritate, iar inculpatul are, fără putinţă de tăgadă, posibilitatea de a cunoaşte faptele care îi sunt imputate şi de a formula apărări, dreptul la apărare şi la un proces echitabil nefiind încălcat.

Totodată, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că mijloacele de probă au fost administrate în cursul urmăririi penale cu respectarea principiului legalităţii şi loialităţii, astfel încât nu se impune aplicarea sancţiunii excluderii vreunei probe.

Judecătorul de cameră preliminară a mai constatat că instanţa competentă din punct de vedere personal, material şi teritorial să soluţioneze în fond prezenta cauză este Curtea de Apel București, raportat la dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. d) şi art. 41 alin. (1) lit. a) C. proc. pen..

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat contestaţie inculpatul C, învederând că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 342 şi art. 345 alin. (3) C. proc. pen., întrucât judecătorul de cameră preliminară a omis să îi soluţioneze cererile.

În acest sens, reiterând aspectele invocate în memoriul conţinând cererile şi excepţiile ridicate în faţa judecătorului de cameră preliminară de la fond, a susţinut, în esenţă, că se impunea constatarea nulităţii actelor de cercetare penală dispuse cu încălcarea legii şi a drepturilor sale (în special ordonanţa de începere a urmăririi penale, ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale şi rechizitoriul), întrucât procurorul a refuzat să administreze probe şi în favoarea sa, deşi acestea erau necesare pentru aflarea adevărului în cauză.

Procedând într-o asemenea manieră, procurorul a ignorat contextul în care s-au săvârşit faptele şi a întemeiat trimiterea în judecată exclusiv pe declaraţiile date de persoanele care l-au agresat în propriul domiciliu, cu toate că existau şi alte probe (planşele foto şi procesul verbal de cercetare la faţa locului, certificatul medico-legal, declaraţiile martorei S) pe baza cărora trebuia să constate că este incident cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. (legitima apărare), în prezenţa căruia acţiunile pe care le-a comis nu pot fi reţinute ca fiind infracţiuni.

A apreciat că, dat fiind modul incomplet, imparţial şi nelegal în care s-a realizat de către procuror cercetarea faptelor, şi anume prin neadministrarea unor probe cu privire la acţiunile agresorilor săi ce au constituit atacul la care a ripostat, dreptul său la apărare, care este garantat de normele procesual penale, a fost încălcat.

Analizând contestația formulată în cauză, prin prisma criticilor invocate și prin raportare la dispozițiile art. 347 și art. 425¹ C. proc. pen., Înalta Curte, Completul de 2 judecători, constată următoarele:

Verificând încheierea atacată prin raportare la criticile formulate de inculpatul C cu privire la omisiunea judecătorului primei instanţe de a se pronunţa asupra cererilor sale, se constată că acestea nu pot fi primite, o atare omisiune fiind inexistentă, în condiţiile în care judecătorul de cameră preliminară de la fond, după ce a prezentat, pe scurt, acuzaţiile aduse prin actul de sesizare şi cererile şi excepţiile invocate, le-a analizat, expunând succint argumentele avute în vedere la respingerea acestora, la constatarea legalităţii sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală cu consecinţa dispunerii începerii judecăţii în cauză şi reţinând, în esenţă, că nu se impune admiterea cererilor întrucât aspectele invocate constituie apărări de fond, care excedează examinării în această procedură.

Pe fondul contestaţiei, aşa cum, în mod corect, s-a reţinut şi în încheierea atacată, potrivit art. 342 C. proc. pen., obiectul procedurii în cameră preliminară îl constituie verificarea competenţei, a legalităţii sesizării instanţei, precum şi a legalităţii administrării probelor şi efectuării actelor de către organele de urmărire penală, analiză care se realizează doar din perspectiva cazurilor de nulitate prevăzute de art. 281 – art. 282 C. proc. pen. şi a condiţiilor de incidenţă a acestora.

Procedura camerei preliminare stabilește dacă urmărirea penală și rechizitoriul sunt apte să declanșeze faza de judecată în condițiile unei proceduri echitabile ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecății, care sunt actele asupra cărora va purta cercetarea judecătorească, pe care părțile și ceilalți participanți își vor putea întemeia susținerile ori pe care trebuie să le combată.

Deopotrivă, din coroborarea art. 345 alin. (2) şi 3 C. proc. pen. şi art. 346 alin. (2), 3 şi 4 C. proc. pen., rezultă că, în această etapă, judecătorul de cameră preliminară analizează regularitatea rechizitoriului, ca act de sesizare, verificând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 328 C. proc. pen. privind conţinutul său, inclusiv sub aspectul descrierii faptelor pentru a se putea stabili obiectul şi limitele judecăţii, dar şi al existenţei controlului efectuat de către procurorul ierarhic superior asupra legalității şi temeiniciei acuzației formulate.

În procedura de cameră preliminară nu este permisă analizarea probelor sub aspectul temeiniciei sau a reflectării lor în încadrarea juridică dată faptelor, aceste aspecte ţinând de faza cercetării judecătorești. Se observă, aşadar, că în procedura de cameră preliminară pot fi remediate doar încălcări ale legii privind desfășurarea urmăririi penale, iar și nu chestiuni care decurg strict din temeinicia acuzației pe care procurorul le-a cunoscut, dar a apreciat că nu sunt incidente în cauză. De altfel, modul de administrare a probatoriului în faza de urmărire penală nu conduce la concluzia că apărările persoanei acuzate au fost ignorate ori că probele propuse de aceasta au fost respinse în integralitate.

În acest context, având în vedere competența judecătorului de cameră preliminară, se reține că apărările formulate în calea de atac împotriva încheierii prin care s-au respins cererile și excepțiile și s-a dispus începerea cercetării judecătorești ce tind la examinarea existenței sau inexistenței conținutului infracțiunii, a vinovăției ori a temeiniciei probelor şi interpretării dată de procuror faptelor și actelor de la dosar cu referire la același conținut al infracțiunilor excedează analizei în prezenta procedură. În egală măsură, evaluarea procurorului cu privire la inexistența unei cauze justificative poate fi cenzurată doar în cadrul cercetării judecătorești și nu cade în competența judecătorului de cameră preliminară. Lipsa unei soluții distincte, a procurorului, asupra unei apărări care tinde la reținerea unei cauze justificative sau eventuala interpretare eronată a probelor care sunt esențiale în ceea ce privește condițiile de incidență a unei cauze justificative, deși sunt de natură să afecteze temeinicia acuzației formulate de Ministerul Public, în sensul art. 309 C. proc. pen., nu conduc la trimiterea cauzei la Parchet pentru refacerea urmăririi penale, dacă procurorul și-a exprimat fără echivoc opinia în legătură cu existența ilicitului penal și inexistența cauzei de împiedicare a puneri în mișcare a acțiunii penale. Obligațiile care decurg pentru acuzare din perspectiva art. 309 C. proc. pen. (constatarea existenţei probelor din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi a inexistenţei vreunuia dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) C. proc. pen.) sunt respectate atunci când procurorul analizează probatoriul în scopul prevăzut de textul de lege, astfel încât probele apărării să nu fie ignorate. Obligația prevăzută de art. 309 C. proc. pen. este respectată indiferent dacă interpretarea probelor de către acuzare ajunge la aceeași concluzie sau la o concluzie diferită de cea a apărării cu privire la existența cazurilor prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen..

Concluzia urmăririi penale nu poate fi impusă, însă, cu autoritate de lucru judecat instanței de judecată în cercetarea judecătorească. Valoarea elementelor de probatoriu și rolul acestora în soluția asupra vinovăției pot fi discutate doar în cadrul cercetării judecătoreşti. Valoarea probelor este stabilit. d)e judecători doar după administrarea nemijlocită şi după ce acuzarea şi apărarea au avut posibilitatea să adreseze întrebări martorilor şi inculpaţilor. Susţinerile legate de caracterul incomplet al urmăririi penale având în vedere respingerea unor probe, de neconcordanţa între starea de fapt expusă şi conţinutul real al probelor, de interpretarea eronată dată materialului probator nu pot fi analizate în prezenta contestație, întrucât, atâta timp cât procurorul a analizat probele, concluzia la care ajunge rechizitoriul cu privire la vinovăție excedează controlului ce se efectuează în procedura de cameră preliminară, iar verificarea temeiniciei acestei concluzii aparține cercetării judecătorești.

În plus, apărările referitoare la reținerea selectivă doar a unora dintre probe, deși situația juridică ce stă la baza acuzației presupune un material probator mai numeros, nu pot fi analizate în cursul procedurii de cameră preliminară dacă există deja o soluție a procurorului (dacă procurorul s-a pronunțat asupra acestora). Aspectele de previzibilitate a interpretării elementelor constitutive ale infracțiunii în situații juridice identice sunt date de procedura penală în competența cercetării judecătorești și a completului de judecată, nefăcând obiectul procedurii de cameră preliminară.

În consecință, Înalta Curte – completul de 2 judecători de cameră preliminară a respins contestația formulată de inculpat sub acest aspect.