Înalta Curte de Casație și Justiție a explicat, într-o decizie publicată în Monitorul Oficial nr. 210 din 3 martie 2022, de ce a respins, ca inadmisibilă, o sesizare prealabilă formulată de Curtea de Apel Oradea într-un dosar de furt de curent electric. Sesizarea se referea la regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei, sub aspectul revocării.
Concret, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost chemat să stabilească dacă este vorba despre regimul prevăzut de Codul penal din 1969, în cazul în care pedeapsa principală aplicată pentru o infracţiune comisă anterior datei de 1 februarie 2014 a fost stabilită potrivit Codului penal actual, iar modalitatea de executare a pedepsei a fost dispusă potrivit Codului penal din 1969, ca efect al aplicării legii penale mai favorabile pe instituţii autonome.
Potrivit sesizării, în dosarul aflat pe rolul Curții de Apel Oradea este vizat un inculpat care, în perioada septembrie 2014 – aprilie 2015, ar fi executat în locuințele a patru beneficiari instalații clandestine de racordare la rețeaua de electricitate sau pentru ocolirea echipamentelor de măsurare. Pe fond, inculpatul a fost condamnat la plata unei amenzi penale de 3900 de lei, sentință împotriva căreia Parchetul a declarat apel. Procurorii au cerut să se dispună revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei de un an de închisoare și adăugarea acesteia la pedeapsa rezultantă a amenzii penale aplicată în cauză.
În ședința din 18 octombrie 2021, Curtea de Apel Oradea, din oficiu, a pus în discuția părților și a procurorului sesizarea ÎCCJ în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile care vizează revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei. ”În speță, s-a reținut că problema de drept supusă dezbaterii a fundamentat soluția primei instanțe care, aplicând inculpatului (…) pedepsele principale ale amenzii penale potrivit noii legi pentru două infracțiuni comise anterior anului 2014, a considerat că nu se mai impunea revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei de un an aplicată prin sentința penală nr. (…) a Judecătoriei (…)”, se arată în sesizarea ÎCCJ.
S-a reținut că anterior pronunțării deciziei 265/2014 a Curții Constituționale, o mare parte a instanțelor au interpretat și aplicat dispozițiile codurilor penale pe instituții autonome, ajungându-se la soluții care făceau trimitere la prevederile ambelor coduri penale.
După pronunțarea deciziei mai sus menționate, această interpretare a aplicării principiului legii penale mai favorabile a devenit unitară, însă efectele hotărârilor pronunțate până la acea dată s-au produs potrivit dispozitivelor date. Dacă în privința efectelor care s-au produs până la acea dată nu sunt discuții, probleme apar atunci când se pun în discuție efectele continue ale hotărârilor judecătorești care se produc și în prezent.
Argumentele ÎCCJ pentru respingerea sesizării prealabile
Înalta Curte de Casație și Justiție a respins sesizarea prealabilă a Curții de Apel Oradea, ca inadmisibilă, stabilind că nu a fost îndeplinită condiția potrivit căreia chestiunea de drept supusă dezlegării să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluționare.
Problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut obiectul altor hotărâri prealabile, modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal fiind dezlegată atât prin Decizia nr. 13 din 6 mai 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (…), cât și prin Decizia nr. 12 din 7 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (….).
Prin Decizia nr. 13 din 6 mai 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a statuat că „în aplicarea dispozițiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale, în cazul pluralității de infracțiuni constând într-o infracțiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiționată a executării care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplinește condițiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii și, respectiv, o infracțiune săvârșită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea și executarea pedepsei, în urma revocării suspendării
condiționate, se realizează potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior”.
Totodată, prin Decizia nr. 12 din 7 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a stabilit că, „indiferent de felul pedepsei aplicate pentru infracțiunea săvârșită în cursul termenului de încercare, regimul suspendării condiționate a executării pedepsei aplicată în baza art. 81 din Codul penal din 1969, ca efect al aplicării legii penale mai favorabile, printr-o hotărâre pronunțată după 1 februarie 2014, se menține și după intrarea în vigoare a Codului penal actual, inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, fiind cel prevăzut de Codul penal din 1969”.
Potrivit ÎCCJ, cele două decizii oferă nu doar criteriile pe baza cărora instanța de trimitere poate identifica legea penală aplicabilă tratamentului sancționator al unei pluralități de infracțiuni de natura celei reținute prin încheierea de sesizare, ci însăși soluția acestei probleme de drept.
În considerentele Deciziei nr. 12 din 7 mai 2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a arătat că „ Regimul suspendării condiționate a executării pedepsei prevăzut de art. 81—84 din Codul penal din 1969, inclusiv sub aspectul revocării, este cel prevăzut de Codul penal din 1969, chiar și atunci când suspendarea condiționată a executării pedepsei a fost dispusă după intrarea în vigoare a Codului penal actual, ca efect al aplicării legii penale mai favorabile. (…) O instituție juridică (în cauză suspendarea condiționată) nu își poate lua condițiile de aplicare dintr-o lege, iar regimul și efectele dintr-o altă lege”.
În acest context, a statua printr-o nouă hotărâre prealabilă asupra problematicii legii aplicabile unei pluralități de infracțiuni de tipul celei incidente în cauză înseamnă, practic, a relua, în termeni substanțial similari, dezlegarea deja dată problemei de drept printr-o decizie anterioară a instanței supreme, ceea ce contravine unei cerințe de admisibilitate expres prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.
Asigurarea caracterului obligatoriu al dezlegării date chestiunilor de drept asupra cărora instanța supremă a statuat în cadrul mecanismului hotărârii prealabile, expres consacrat de art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, presupune nu doar conformarea, pe viitor, la exigențele dispozitivului deciziei, ci și aplicarea corespunzătoare a întregului raționament juridic ce a precedat, în mod necesar, pronunțarea acesteia.
În ceea ce privește condiția referitoare la legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluționarea pe fond a cauzei se apreciază că nu este îndeplinită, întrucât aceasta nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept care să necesite o dezlegare din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în accepțiunea conferită acestui criteriu de jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Această condiție de admisibilitate a fost consacrată în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, și Decizia nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016), considerându-se că este admisibilă întrebarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile doar în cazul unei dificultăți reale de interpretare a textelor de lege, care este de natură a naște o îndoială rezonabilă asupra conținutului acestora.
Interpretarea urmărește cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia, așa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate. Intervenția Înaltei Curți în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă atunci când tinde la clarificarea înțelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, ale căror conținut ori succesiune în timp pot da naștere la dificultăți rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unitatea aplicării lor de către instanțele naționale.
Cu privire la problema a cărei dezlegare se solicită se constată că nu constituie o reală problemă de drept, generată de dificultăți de interpretare a normei de incriminare sau de opinii divergente exprimate în acest sens și argumentate din punct de vedere juridic. În speță, nu există dificultate în a aplica dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 13 din 6 mai 2015 și Decizia nr. 12 din 7 mai 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Împrejurarea că pedeapsa principală aplicată pentru o infracțiune comisă anterior datei de 1 februarie 2014 a fost stabilită potrivit Codului penal actual, iar modalitatea de executare a pedepsei a fost dispusă potrivit Codului penal din 1969, ca efect al aplicării legii penale mai favorabile pe instituții autonome, nu constituie un motiv pentru a da o altă interpretare dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, deoarece este vorba despre o instituție unică — suspendarea condiționată — în cazul căreia condițiile de aplicare, regimul și efectele sunt prevăzute de o singură lege.
Se constată că instanța de trimitere a urmărit de la Înalta Curte de Casație și Justiție o confirmare a soluției ce se prefigurează în cauza cu care a fost învestită, și nu o dezlegare a unei probleme de drept ce impune apelarea la mecanismul de asigurare a unei practici judiciare unitare, prin pronunțarea unei hotărâri prealabile obligatorii de la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru toate instanțele (…). Or, procedura pronunțării unei asemenea hotărâri este condiționată de existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea cauzei în care s-a dispus sesizarea, nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanța supremă rezolvarea în concret a speței în formula confirmării sau infirmării soluției ce se prefigurează în cauză.
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a pronunțat în mod constant, apreciind ca fiind inadmisibile acele sesizări ale instanței de trimitere în care adresarea întrebării prealabile avea ca scop obținerea unor clarificări suplimentare cu privire la interpretarea ori incidența unei decizii a Curții Constituționale sau când dispoziția legală invocată este clară și lipsită de orice echivoc în interpretare și aplicare.
DOCUMENT – Decizia 1 din 27 ianuarie 2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 210 din 3 martie 2022:
