Jurisprudența ÎCCJ | Uzurparea funcţiei. Inexistenţa tipicităţii. Instigare la lispire de libertate în mod ilegal. Instigare la lovire sau alte violenţe

1. Infracţiunea de uzurpare a funcţiei, reglementată în art. 300 C. pen., constă în fapta funcţionarului public care, în timpul serviciului, îndeplineşte un act ce nu intră în atribuţiile sale, dacă prin aceasta s-a produs una dintre urmările prevăzute în art. 297 C. pen. (o pagubă sau o vătămare a drepturilor ori a intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice) şi presupune uzurparea, de către subiectul activ, a atribuțiilor funcţiei exercitate de o altă persoană. În consecinţă, fapta primarului de a conduce microbuzul şcolar destinat transportului elevilor, în scopul de a asigura transportul preşedinţilor secţiilor de votare în vederea preluării materialelor electorale necesare în cadrul unui scrutin, nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de uzurpare a funcţiei prevăzută în art. 300 C. pen., în condiţiile în care atribuţiile funcţiei de şofer al microbuzului şcolar erau circumscrise la conducerea acestui autovehicul în scopul transportului elevilor.

2. Determinarea unor persoane să priveze de libertate pe autorul infacţiunii de ultraj prin ameninţare comisă în sediul unei instituţii întruneşte elemenetele de tipicitate ale instigării la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută în art. 47 raportat la art. 205 alin. (1) C. pen., în ipoteza în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 310 raportat la art. 293 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., referitoare la infracţiunea flagrantă, întrucât autorul infracţiunii de ultraj nu a fost privat de libertate imediat după săvârşirea infracţiunii, ci la un interval de 30 de minute în care a desfăşurat, în mod neîngrădit, diverse activităţi în sediul instituţiei şi în afara acestuia, nu a fost urmărit imediat după săvârşirea infracţiunii şi nu a fost surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune, fiind privat de libertate după revenirea în sediul instituţiei în scopul ridicării unor cereri înregistrate anterior. Determinarea autorilor infracţiunii prevăzute în art. 205 alin. (1) C. pen. la lovirea şi exercitarea de acte de violenţă asupra persoanei lipsite de libertate în mod ilegal, la momentul şi pe durata privării de libertate, întruneşte şi elemenetele de tipicitate ale instigării la infracţiunea distinctă prevăzută în art. 193 alin. (1) C. pen. 

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de instigare la vătămare corporală, prevăzută în art. 25 C. pen. anterior raportat la art. 181 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. raportat la art. 61 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4.000 lei amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană al cărei permis este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv, prevăzută în art. 335 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 61 alin. (2) şi (4) lit. c) C. pen., s-a constatat că amenda aplicată inculpatului corespunde unui număr de 100 zile-amendă, suma corespunzătoare unei zile-amendă fiind de 30 lei.

În baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a contopit pedeapsa aplicată inculpatului prin sentinţa penală anterior menţionată cu cea aplicată în cauză şi s-a aplicat acestuia pedeapsa cea mai grea, de 4.000 lei, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă, respectiv 1.000 lei, rezultând o pedeapsă de 5.000 lei amendă penală.

S-a constatat că inculpatul a achitat amenda penală în cuantum de 3.000 lei, astfel că s-a dedus din pedeapsa rezultantă suma achitată, inculpatul urmând a achita restul de amendă penală, în sumă de 2.000 lei, căreia îi corespund un număr de 100 zile-amendă, suma corespunzătoare unei zile-amendă fiind de 20 lei.

S-au înlăturat din sentinţa apelată, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., dispoziţiile referitoare la aplicarea art. 63 şi art. 64 C. pen., art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen. şi la achitarea inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute în art. 25 C. pen. anterior raportat la art. 189 alin. (2) C. pen. anterior, art. 300 C. pen. şi art. 25 C. pen. anterior raportat la art. 181 alin. (1) C. pen. anterior.

În baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. e) C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai mare, de 2 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din celelalte pedepse cu închisoarea, respectiv 10 luni închisoare, precum şi pedeapsa amenzii calculată potrivit art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen., respectiv 5.000 lei amendă penală, dispunându-se ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 4 luni închisoare şi 5.000 lei amendă penală.

În temeiul art. 45 alin. (5) C. pen. raportat art. 45 alin. (3) lit. a) şi art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

Împotriva deciziei nr. 303 din 10 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, Secţia penală şi pentru cauze cu minori a declarat recurs în casaţie, în termen legal, inculpatul A., prin apărători aleşi.

În motivarea căii de atac, apărarea a invocat cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în argumentarea căruia a susținut că infracţiunile de uzurpare a funcţiei, instigare la lipsire de libertate în mod ilegal şi instigare la lovire sau alte violenţe, pentru care a fost condamnat definitiv în apel, nu sunt prevăzute de legea penală.

Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute în art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 2 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o, în principiu, și a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute în art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, în principal, următoarele:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmărește să supună Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În fine, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.”

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține că, în principiu, sintagma „nu este prevăzută de legea penală”, circumscrisă cazului de casare invocat, privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casație, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna și exclusiv, la starea de fapt reţinută cu titlu definitiv în decizia instanței de apel, instanța supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reținute ori suportul lor probatoriu.

În contextul acestor argumente de principiu, examinând criticile concret formulate de recurentul inculpat A., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

1. Cu privire la infracţiunea de uzurpare a funcţiei:

Starea de fapt valorificată prin decizia recurată raportat la infracţiunea analizată constă, în esență, în aceea că, la data de 14 noiembrie 2014, inculpatul A. – care, în calitate de primar al comunei G., trebuia să asigure transportul preşedinţilor secţiilor de votare la aeroportul H. pentru a prelua buletinele de vot pentru scrutinul care trebuia să aibă loc a doua zi – a condus pe drumurile publice dintre comunele G. şi H. microbuzul, proprietatea şcolii din G.

 În acest sens, i-a solicitat lui I., angajat al primăriei G. în funcţia de conducător auto al autoturismului anterior menţionat, cheile acestei maşini, iar în faţa refuzului martorului de a i le preda, i-a amintit că este primarul comunei şi că el a adus autovehiculul de la Bucureşti.

Ulterior, a luat cheile de contact de la martorul I., fără să obţină acordul conducerii şcolii din G., şi a condus acest autovehicul pe drumurile publice, fără a avea ca sarcină, în calitatea sa de primar, conducerea autovehiculelor în scopul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.

Invocând incidența motivului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul A. a susținut că fapta reținută prin decizia recurată nu corespunde tiparului obiectiv al infracțiunii prevăzute în art. 300 C. pen.

În acest sens, susţinând că norma de incriminare este neclară sub aspectul persoanei a cărei funcţie este uzurpată, recurentul a arătat că, în cazul în care legea este interpretată în sensul că fapta vizează funcţia proprie a uzurpatorului, se impune a se constata că, în speţă, prin activitatea desfăşurată, el nu şi-a depăşit atribuţiile de serviciu, întrucât legile electorale instituie în sarcina primarului activitatea de distribuire a materialelor electorale. Ca urmare, fapta reţinută în sarcina sa nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de uzurpare a funcţiei, lipsind cerința ca activitatea desfăşurată să nu intre în atribuţiile de serviciu ale făptuitorului.

A mai arătat că fapta reţinută în sarcina sa nu corespunde tiparului obiectiv al infracţiunii prevăzute în art. 300 C. pen. nici în cazul interpretării normei ca vizând funcţia unui terţ, în speţă, a şoferului microbuzului şcolar, întrucât inculpatul nu a exercitat atribuţia de serviciu a acestuia, respectiv aceea de conducere a autovehiculului pentru transportul elevilor.

Prin urmare, oricare ar fi interpretarea dată prevederilor art. 300 C. pen., în cauză nu sunt îndeplinite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de uzurpare a funcţiei, nefiind uzurpată nici funcţia de primar și nici funcţia specifică a conducătorului microbuzului şcolar.

Fiind menită să asigure respectarea diviziunii competenţelor funcţionarilor publici şi, prin aceasta, buna funcţionare a unităţilor în care aceştia îşi desfăşoară activitatea, infracţiunea analizată sancţionează orice conduită a funcţionarului public prin care, în mod intenţionat, îşi depăşeşte atribuţiile de serviciu şi care are ca rezultat una dintre urmările specifice infracţiunii de abuz în serviciu.

Presupunând, prin urmare, îndeplinirea, de către un funcţionar public, în timpul serviciului, a unui act ce excedează atribuțiilor ce îi revin în virtutea funcţiei deținute, dispozițiile art. 300 C. pen. incriminează uzurparea, de către subiectul activ, a atribuțiilor funcţiei exercitate de o altă persoană.

Concluzia exprimată este susţinută şi de argumente de interpretare gramaticală, Dicţionarul explicativ al limbii române definind verbul „a uzurpa” – prin acţiunea de „a-și însuși în mod abuziv drepturi, demnități, bunuri care aparțin altuia.”

În contextul acestor consideraţii teoretice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că, ceea ce se reţine în concret, în sarcina recurentului inculpat A., sub aspectul infracțiunii prevăzute în art. 300 C. pen., este faptul că, la data de 14 noiembrie 2014, în calitate de primar al comunei G., fără a avea o astfel de atribuţie, a condus autovehiculul tip microbuz, aflat în proprietatea şcolii din localitate şi destinat transportului elevilor, pentru a asigura transportul preşedinţilor secţiilor de votare la aeroportul H., în vederea preluării materialelor electorale necesare pentru scrutinul care trebuia să aibă loc la data de 16 noiembrie 2014.

Fără a contesta această situaţie de fapt, recurentul inculpat critică subzistenţa elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii analizate, susţinând, sub un prim aspect, că, în condiţiile în care Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedinte­lui României (în forma în vigoare la data de 14 noiembrie 2014) stabilea în sarcina primarului atribuţia de distribuire a materialelor electorale, prin activitatea desfăşurată în speță, astfel cum a fost reţinută cu titlu definitiv prin decizia recurată, el nu şi-a depăşit atribuţiile de serviciu.

Aceste susţineri sunt nepertinente, întrucât se fundamentează pe o greşită apreciere a obiectului concret al acuzaţiei formulate în speță.

Recurentului inculpat nu i s-a imputat faptul distribuirii materialelor electorale, în urma preluării acestora, la data de referinţă, în condiţiile anterior descrise, ci aducerea la îndeplinire a acestei atribuţii, care îi incumba în virtutea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) şi art. 34 din Legea nr. 370/2004, prin conducerea, fără drept, a microbuzului destinat transportului elevilor aflat în proprietatea şcolii comunale, deși o atare atribuţie revenea martorului I.

În plus, aceleaşi susţineri pornesc de la premisa greşită că infracţiunea analizată ar putea implica și uzurparea propriei funcţii a subiectului activ, interpretare exclusă chiar de conţinutul obiectiv al infracţiunii, care sancţionează actele îndeplinite de funcţionarul public în afara competenţelor corespunzătoare funcţiei deţinute.

În al doilea rând, recurentul inculpat a susţinut că, în condiţiile în care fapta sa nu a constat în conducerea microbuzului şcolar în vederea transportării elevilor, atribuţie ce aparținea martorului I., nu se poate susţine că ar fi uzurpat funcţia acestuia din urmă, nefiind, prin urmare, îndeplinită condiţia de tipicitate obiectivă a infracţiunii analizate.

Susţinerile recurentului inculpat sub acest aspect sunt întemeiate.

În cauză, s-a stabilit cu titlu definitiv că autovehiculul tip microbuz, folosit de inculpat la data de 14 noiembrie 2014, se afla, la data critică, în proprietatea şcolii din localitatea G., fiind certificat să efectueze pentru unitatea şcolară deţinătoare transport rutier în cont propriu şi/sau de persoane în trafic naţional şi/sau internaţional.

Persoana desemnată să conducă acest autovehicul era numitul I., angajat al Primăriei comunei G. în funcţia de „şofer microbuz şcolar”, care, potrivit fişei postului, avea ca atribuţii de serviciu conducerea vehiculului în scopul transportului de elevi.

Cum uzurparea funcţiei presupune exercitarea atribuțiilor de serviciu decurgând din aceasta de către o altă persoană decât deţinătorul respectivei funcţii, producându-se, astfel, rezultatul vătămător prevăzut în art. 297 C. pen., rezultă că, în speță, exercitarea de către inculpatul A. a atribuţiilor stabilite în sarcina martorului I. şi, prin aceasta, uzurparea funcţiei celui din urmă în condiţiile art. 300 C. pen., ar fi presupus conducerea, de către inculpat, a microbuzului şcolar în scopul transportului de elevi.

Ceea ce individualiza, așadar, atribuțiile șoferului I. era nu simpla conducere a autovehiculului proprietatea școlii – activitate ce nu este rezervată, de altfel, funcționarilor publici – ci destinația obiectivă a acestei activități reglementate de lege, respectiv transportul elevilor în condițiile stabilite de conducerea unității de învățământ. Numai eventuala exercitare, de către inculpatul A., a atribuțiilor de serviciu astfel configurate s-ar fi putut circumscrie conținutului tipic obiectiv al infracțiunii prevăzute în art. 300 C. pen., în măsura în care s-ar fi produs, desigur, una din urmările alternativ prevăzute în art. 297 C. pen.

Or, activitatea concret reţinută în sarcina inculpatului A. a constat, așa cum s-a arătat în precedent, în conducerea, fără drept, a microbuzului şcolar, în vederea transportării de materiale electorale, iar nu în scopul transportului de elevi. Manipularea fizică a vehiculului fără acordul reprezentanților unității școlare ori cu încălcarea normelor ce disciplinează conducerea autovehiculelor pe drumurile publice nu este de natură a plasa activitatea astfel desfășurată în sfera normei de incriminare prevăzute în art. 300 C. pen., ci a altor dispoziții de drept penal, care au făcut, de altfel, obiect de analiză în speță, fără a fi criticate ulterior în recurs în casație.

În consecinţă, activitatea de conducere ilegală a autovehiculului, fără a se exercita însă, astfel, atribuţiile stabilite în sarcina şoferului microbuzului şcolar, în limitele şi specificul lor concret, nu se circumscrie conținutului tipic obiectiv al infracțiunii prevăzute în art. 300 C. pen., lipsind cerința îndeplinirii unui act ce nu intră în sfera atribuțiilor subiectului activ al infracțiunii.

În planul dreptului procesual, o atare constatare are ca efect lipsa de temei a acțiunii penale și incidența impedimentului prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, admiţând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va dispune achitarea sa, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., sub aspectul săvârșirii infracţiunii prevăzute în art. 300 C. pen.

2. Cu privire la infracțiunea de instigare la lipsire de libertate în mod ilegal:

Starea de fapt valorificată prin decizia recurată cu privire la această infracţiune constă, în esență, în aceea că, la data de 28 iunie 2012, în jurul orelor 11.00, persoana vătămată Î. a mers la sediul Primăriei G., unde dorea ca, în calitate de preşedinte al Obştei Composesorat G., să depună nişte cereri.

În sediul primăriei, persoana vătămată Î. s-a întâlnit cu inculpatul A., primar al comunei G., iar între cei doi a avut loc o discuţie contradictorie, în cadrul căreia şi-au adresat reciproc reproşuri, persoana vătămată adresându-i inculpatului ameninţări cu moartea.

După acest moment, persoana vătămată a intrat în biroul martorei J., care îndeplinea funcţia de referent agricol în cadrul Primăriei comunei G., pentru a înregistra cererile care determinaseră venirea sa la sediul primăriei. În timpul discuţiei cu martora J., persoana vătămată Î. a scos din geanta în care avea cererile aduse pentru înregistrare şi un capsator de hârtie pe care l-a arătat funcţionarelor din birou, întrebând dacă acel obiect se poate numi pistol.

Persoana vătămată a stat în biroul martorei J. aproximativ 10 minute, timp în care s-a comportat civilizat, după care a părăsit sediul primăriei, deplasându-se la o farmacie din zonă.

După aproximativ 30 minute, persoana vătămată a revenit la sediul primăriei şi s-a deplasat în biroul martorei J., de unde a ridicat cererile înregistrate.

După ce a părăsit biroul martorei anterior menţionată, persoana vătămată a căzut pe scările de acces dintre parterul şi etajul 1 al clădirii, iar în momentul în care a ajuns la capătul scărilor, a fost înconjurată de inculpaţii B., C., D., E. şi F., care, la îndemnul inculpatului A., au lovit-o în mod repetat, după care au târât-o din holul primăriei (unde se afla şi sediul poliţiei) în clădirea ce se construia în spatele sediului primăriei.

În acest interval de timp, la ora 11.50, inculpatul A. a apelat numărul de urgenţă 112, susţinând că persoana vătămată îl ameninţă cu moartea având un pistol, telefon pe care l-a dat întrucât martora K., secretara comunei G., i-a spus că, dacă nu sună el la poliţie, o va face ea.

În clădirea aflată în construcţie, unde a fost dusă persoana vătămată, inculpaţii B., C., D., E. şi F. au continuat să o lovească pe aceasta cu pumnii şi picioarele, pe toată suprafaţa corpului.

După ce inculpatul A. a apelat la numărul 112, au fost anunţaţi lucrătorii de poliţie – martorii L., M. şi N. pentru a se deplasa la faţa locului şi a interveni la presupusul ultraj. Aceştia au sosit la faţa locului după aproximativ 10-15 minute şi, fiind îndrumaţi de cetăţenii care erau în zonă, au pătruns în clădirea aflată în construcţie din spatele sediului primăriei.

În interiorul clădirii, cei trei lucrători de poliţie i-au găsit pe inculpaţii B., C., D., E. şi F. aflaţi în jurul persoanei vătămate, care se afla imobilizată la sol şi cu mâinile la spate, neavând posibilitatea de a se mişca după propria voinţă. Inculpaţii B., C., D., E. şi F. le-au spus organelor de poliţie că persoana vătămată avea asupra sa un pistol cu care l-a ameninţat pe primar, inculpatul A. şi le-au cerut să o deposedeze de armă.

În timp ce lucrătorii de poliţie o încătuşau pe persoana vătămată, pentru a o scoate din clădire, inculpaţii B. şi C. au lovit-o pe aceasta cu picioarele în zona toracelui şi a capului.

După ce martorii L., M. şi N. au dus persoana vătămată în sediul poliţiei, au descătuşat-o şi au efectuat un control corporal asupra acesteia, în urma căruia au constatat că nu avea nicio armă asupra sa. Pentru că aceasta acuza dureri şi susţinea că a fost lovită de inculpaţi, martorii au chemat ambulanţa.

Invocând incidența motivului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul A. a susținut că fapta astfel descrisă nu corespunde tiparului obiectiv al infracţiunii de instigare la lipsire de libertate în mod ilegal, întrucât nu este îndeplinită condiţia privind caracterul nelegal al privării de libertate a persoanei vătămate Î. şi, pe cale de consecinţă, nici al instigării la aceasta.

În acest sens, a arătat că, fiind determinată de săvârşirea, de către Î., a infracţiunii de ultraj împotriva sa, privarea de libertate a persoanei vătămate nu a avut caracter ilegal, ea având ca scop pre­darea ultragiatorului către organele de poliţie.

A mai arătat că, deși privarea de libertate a persoanei vătămate nu a survenit la momentul săvârşirii infracţiunii de ultraj, ci la aproximativ 30 de minute de la acest moment, aceasta are caracter legal, întrucât, raportat la datele particulare ale cauzei, intervalul de timp anterior menţionat se încadrează în noţiunea de „imediat după săvârşire” prevăzută în art. 293 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., care justifică, în condiţiile art. 310 C. proc. pen., luarea unei astfel de măsuri, atât în cazul infracţiunii flagrante, cât şi a celei cvasi-flagrante.

Una dintre situaţiile care legitimează privarea de libertate a persoanei este cea prevăzută în art. 310 C. proc. pen., referitoare la dreptul oricărei persoane de a prinde făptuitorul în cazul săvârşirii unei infracţiuni flagrante. În această ipoteză, deși prin prinderea făptuitorului se realizează, în fapt, privarea sa de libertate de către o terță persoană, iar nu de către organele judiciare îndreptățite, cel care îl prinde pe făptuitor nu va fi tras la răspundere penală pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, cu condiția să îl predea de îndată organelor de urmărire penală.

Art. 293 alin. (1) C. proc. pen. defineşte infracţiunea flagrantă tipică (propriu-zisă), ca fiind infracţiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire.

Descoperirea infracțiunii în momentul săvârșirii înseamnă prinderea făptuitorului în timpul și la locul săvârșirii faptei. Noțiunea imediat după săvârșire se referă la un moment de timp cât mai apropiat de cel al săvârșirii infracţiunii.

Alin. (2) al aceluiaşi text de lege defineşte infracţiunea cvasi-flagrantă sau flagrantă prin asimilare ca fiind infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de organele de ordine publică și de siguranță națională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune.

În aceste coordonate, evaluând susţinerile recurentului inculpat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că, într-adevăr, privarea de libertate a făptuitorului are caracter legal, în condiţiile art. 310 C. proc. pen., şi în cazul în care ea intervine „imediat după săvârşirea” infracţiunii, conform art. 293 alin. (1) teza finală C. proc. pen. sau în ipoteza asimilată prevăzută în art. 293 alin. (2) C. proc. pen.

Legea nu defineşte, însă, noţiunea „imediat după săvârşirea” faptei, astfel că stabilirea momentului până la care, după consumare, infracţiunea îşi păstrează caracterul flagrant, în condiţiile prevăzute în art. 293 alin. (1) teza finală C. proc. pen. sau art. 293 alin. (2) C. proc. pen., se face de către organele judiciare, în raport de datele concrete ale speţei.

În acest context, pornind de la definiţia dată de Dicţionarul explicativ al limbii române termenului „imediat” – „care se produce fără întârziere, nemijlocit”, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că noţiunea supusă analizei se raportează la momentul nemijlocit al comiterii faptei și vizează intervalul de timp proxim săvârşirii acesteia, necesar exclusiv prinderii făptuitorului – în cazul prevăzut în art. 293 alin. (1) teza finală C. proc. pen. – respectiv, urmăririi făptuitorului de organele de ordine publică și de siguranță națională, de persoana vătămată etc., constatării că acesta prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau surprinderii sale aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune, în cazul prevăzut în art. 293 alin. (2) C. proc. pen.

Noţiunea „imediat după săvârşirea faptei” presupune, prin urmare, o desfăşurare neîntreruptă în timp între momentul săvârşirii acțiunii ilicite şi momentul prinderii făptuitorului, care exclude posibilitatea interpunerii, între cele două repere temporale, a oricăror acte sau fapte străine acestora.

Raportat la aceste aspecte de principiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că, în speţă, recurentul inculpat A. a susţinut că privarea de libertate a persoanei vătămate Î. la aproximativ 30 de minute după săvârşirea infracţiunii de ultraj era justificată în condiţiile art. 310 C. proc. pen., întrucât ar fi survenit „imediat după comiterea” ultrajului, făcând, astfel, incidente dispoziţiile art. 293 alin. (1) teza finală C. proc. pen. sau art. 293 alin. (2) C. proc. pen.

Contrar acestor susțineri, datele factuale ale cauzei, stabilite cu titlu definitiv prin decizia recurată, relevă că, ulterior săvârşirii infracţiunii de ultraj, persoana vătămată Î. a desfăşurat, în mod neîngrădit, diverse activităţi (depunerea de cereri) în sediul instituţiei în care a săvârşit fapta, dar şi în afara acestuia, pentru o durată de circa 30 de minute, lipsirea sa de libertate intervenind abia după ce, revenită în sediul primăriei, a ridicat cererile anterior depuse.

S-a reținut, de asemenea, în mod definitiv, că privarea de libertate a persoanei vătămate la 30 de minute de la momentul săvârşirii faptei de ultraj a intervenit spontan, nefiind rezultatul urmăririi victimei (după comiterea ultrajului) de către recurentul inculpat ori ceilalţi angajaţi ai primăriei, în vederea prezentării sale organelor de anchetă. Anunţarea organelor de cercetare penală cu privire la săvârşirea, de către Î., a faptei menționate, a fost făcută de recurentul inculpat abia după privarea acestuia de libertate.

În contextul acestor rețineri factuale ce nu pot fi cenzurate în recurs în casație, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că privarea de libertate a persoanei vătămate Î., în condiţiile anterior descrise, a avut caracter ilegal, deoarece nu s-a realizat în condiţiile stării de flagranţă propriu-zisă, prevăzută în art. 293 alin. (1) teza finală C. proc. pen., de vreme ce între săvârşirea faptei de ultraj şi cea a lipsirii de libertate a persoanei vătămate s-a interpus un interval de aproximativ 30 de minute, în care victima a desfăşurat, nestingherită, diverse activităţi în cadrul primăriei şi în afara acesteia.

Or, nefiind destinat prinderii persoanei vătămate Î., intervalul de 30 de minute scurs între momentul săvârşirii ultrajului și cel în care s-a produs lipsirea sa de libertate nu se circumscrie noţiunii de „imediat după comitere”, care caracterizează infracţiunea flagrantă tipică.

Deopotrivă, privarea de libertate a persoanei vătămate Î., în condiţiile arătate, nu se circumscrie nici stării de cvasi-flagranţă prevăzută în art. 293 alin. (2) C. proc. pen., întrucât, imediat după săvârşirea ultrajului, aceasta nu a fost urmărită de organele de anchetă, lucru, de altfel, imposibil, în condiţiile în care sesizarea poliţiei s-a făcut abia după lipsirea sa de libertate. În plus, aşa cum s-a arătat anterior, persoana vătămată nu a fost urmărită nici de recurentul inculpat (victima ultrajului) sau de ceilalţi angajaţi ai primăriei şi nici nu s-a aflat în vreuna din celelalte ipoteze prevăzute de norma procesual penală menționată.

Revenirea persoanei vătămate, la sediul primăriei, după un interval de 30 de minute de la ameninţarea adresată recurentului, în scopul exclusiv al ridicării cererilor înregistrate anterior, în cursul aceleiaşi zile, nu se circumscrie ipotezei surprinderii ei, aproape de locul comiterii infracțiunii, cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a o presupune participant la infracțiune, prevăzută în teza finală a art. 293 alin. (2) C. proc. pen., subzistenţa acestei ipoteze fiind condiţionată, implicit, şi de proximitatea momentului surprinderii de cel al săvârşirii faptei, exigenţă neîndeplinită în cauză.

În consecinţă, în raport cu argumentele prezentate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conchide că lipsirea de libertate a persoanei vătămate Î. a avut caracter ilegal, deoarece nu s-a realizat în condiţiile stării de flagranţă prevăzută în art. 293 alin. (1) teza finală sau de cvasi-flagranţă prevăzută în art. 293 alin. (2) C. proc. pen. Pe cale de consecință, fapta reținută în sarcina recurentului sub forma de participație a instigării realizează toate cerințele de conținut obiectiv prevăzute de lege, criticile formulate sub acest aspect fiind nefondate.

3. Cu privire la infracțiunea de instigare la lovire sau alte violenţe:

Invocând incidența motivului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul A. a susținut că fapta concretă reţinută în sarcina sa prin decizia recurată, astfel cum a fost descrisă în paragraful destinat analizei în drept a infracţiunii de instigare la lovire sau alte violenţe, nu îndeplineşte elementele de tipicitate prevăzute de lege, întrucât, pe de o parte, constă într-o inacţiune, care nu poate constitui o formă de instigare, iar pe de altă parte, se circumscrie unei instigări implicite la lovirile şi violențele inerente lipsirii de libertate a persoanei vătămate şi care, prin urmare, sunt absorbite în conținutul infracţiunii prevăzute în art. 205 alin. (1) C. pen.

Criticile recurentului inculpat sunt neîntemeiate.

Starea de fapt valorificată prin decizia recurată cu privire la această infracţiune, comună celei reținute cu privire la instigare la lipsire de libertate în mod ilegal, este cea redată detaliat anterior, la pct. 2 din prezentele considerente.

Datele factuale reţinute de instanţa de apel sub aspectul infracţiunii de referinţă vizează lovirea persoanei vătămate, în mod repetat, de către inculpaţii B., C., D., E. şi F., la îndemnul inculpatului A., imediat după ce aceasta a căzut pe scările primăriei (la revenirea ei în sediul instituţiei), urmată de agresiunile suferite de Î. după imobilizarea şi îndepărtarea sa prin târâre din holul primăriei (unde se afla şi sediul poliţiei) în clădirea ce se construia în spatele sediului primăriei şi până la prezentarea organelor de poliție.

Fără a contesta, în mod expres, existența unei atare configurări factuale a infracţiunii analizate şi raportându-se strict la argumentele expuse în decizia recurată în paragrafele rezervate analizei în drept a infracţiunii, recurentul inculpat A. a susţinut că acestea conduc la concluzia condamnării sale exclusiv pentru atitudinea pasivă adoptată faţă de suferinţele persoanei vătămate pe durata privării sale de libertate, instanţa de apel apreciind că, prin instigarea celorlalţi inculpaţi la săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, ar fi instigat, implicit, şi la săvârşirea infracţiunii de lovire sau  alte violenţe.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că o atare poziție a recurentului reflectă valorificarea limitată și selectivă a considerentelor deciziei nr. 303 din 10 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin accentuarea numai a chestiunilor factuale sintetic reţinute, la analiza în drept a faptei, cu ignorarea totală a ansamblului argumentelor factuale pe care s-a sprijinit, în substanță, hotărârea instanței de apel.

Relevante, în acest sens, sunt atât aspectele detaliate în decizia penală recurată, redate la pct. 2 al prezentei hotărâri, în care instanţa de apel a prezentat situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv, cât şi cele expuse în aceeaşi hotărâre, în care a fost evaluat materialul probator ce susţine situaţia de fapt şi argumentele pentru care soluția de achitare dispusă de prima instanţă este greşită, iar apărările inculpaţilor – nesusținute. O atare argumentație relevă neechivoc concordanța dintre acuzația concretă adusă inculpatului și tiparul legal al incriminării prevăzute în art. 47 C. pen. raportat la art. 193 alin. (1) C. pen.

În acest context, descrierea în drept a infracţiunii analizate (respectiv, acţiunea inculpatului A. de a-i determina pe coinculpații B., C., D., E. şi F. să-l lipsească de libertate pe Î., pentru un interval de timp de circa 20-25 de minute, timp în care acesta din urmă a fost agresat şi a suferit leziuni) şi aspectele reţinute în analiza laturii subiective a infracţiunii, ce nu pot fi cenzurate în această procedură (în sensul că inculpatul a săvârşit fapta cu intenţia indirectă prevăzută în art. 16 alin. 3 lit. b C. pen., întrucât, în momentul în care i-a determinat pe coinculpaţi să îl lipsească de libertate pe Î., a prevăzut că această acţiune concertată a celor cinci era de natură să producă victimei suferinţe fizice, însă i-a fost indiferent rezultatul), nu afectează în substanță caracterul coeziv al expunerii de ansamblu a elementelor factuale de conținut esențiale pentru acuzația de instigare la lovire sau alte violenţe adusă acestuia.

Fiind singulare în economia motivării deciziei recurate, aceste mențiuni nu pot fi valorificate, în recurs în casație, prioritar și independent de cadrul factual complet ce a constituit în mod real obiectul judecății, deoarece un atare demers ar avea semnificația cenzurării legalității hotărârii definitive prin raportare la împrejurări factuale restrânse în mod arbitrar și, astfel, diferite, în substanță, de cele reținute cu autoritate de lucru judecat.

Din această perspectivă, susținerile recurentului A. vizând condamnarea sa nelegală pentru instigare implicită la lovire sau alte violenţe reflectă valorificarea speculativă în apărare a acelorași mențiuni singulare regăsite în decizia instanței de apel.

Or, în evaluarea legalității hotărârii definitive, instanța de casație nu se poate limita la a reține selectiv anumite elemente factuale vizând conținutul concret al infracțiunilor pentru care s-a dispus condamnarea unei persoane, după cum ea nu se poate deroba de sarcina identificării cât mai precise a conținutului faptelor real reținute prin decizia definitivă, chiar și atunci când multitudinea elementelor ce caracterizează aceste fapte par a spori dificultatea unui atare proces. Demersul instanței de casație este, însă, în mod inerent, limitat de însuși scopul căii extraordinare de atac prevăzute în art. 433 și urm. C. proc. pen. și de cazurile (preponderent de drept substanțial) în care ea poate fi exercitată.

Prin urmare, evaluarea instanței supreme nu ar putea fi extinsă la chestiuni care excedează acestor cazuri și care antamează, în realitate, exclusiv chestiuni de apreciere în fapt a datelor factuale proprii cauzei.

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte de Casație și Justiție constată caracterul nefondat al susținerilor inculpatului A., reţinând că fapta imputată acestuia s-a concretizat, în principal, într-o acțiune, respectiv, în îndemnul adresat coinculpaţilor-coautori de a o lovi pe persoana vătămată Î., după ce aceasta din urmă căzuse pe scările de acces dintre parterul şi etajul 1 al clădirii primăriei, îndemn factual reținut explicit prin decizia recurată și valorificat ulterior în drept.

Instanţa de apel a stabilit, cu titlu definitiv, că acelaşi îndemn a constituit, în împrejurările descrise, şi elementul declanşator al privării de libertate a persoanei vătămate de către coinculpaţi, proces pe durata căruia ei au continuat să agreseze victima, acţiunea violentă încetând imediat după prezentarea organelor de poliţie.

Datele factuale ale cauzei relevă, prin urmare, în mod neechivoc, că atât actele de violenţă, cât şi cele de privare de libertate exercitate de coinculpaţi asupra persoanei vătămate Î., la data de 28 iunie 2012, în intervalul orar 11.40 – 12.00/12.05, au fost determinate de îndemnul recurentului A., context în care concluziile instanţei de apel, vizând indiferenţa manifestată de acesta din urmă la strigătele de durere ale persoanei vătămate pe durata privării de libertate, nu pot primi semnificația atribuită în motivele scrise de recurs în casație, respectiv, aceea a condamnării sale doar pentru atitudinea pasivă anterior descrisă.

În acest ultim sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie face trimitere la considerentele expuse în precedent și subliniază că verificarea legalității hotărârii definitive în procedura recursului în casație implică identificarea conținutului factual concret și complet al infracțiunilor pentru care s-a dispus o soluție definitivă și, raportat la acesta, a incidenței unor eventuale motive de casare. Or, în raport de acuzația penală efectiv adusă inculpatului, decizia recurată reflectă și clarifică împrejurările faptice imputate acestuia.

În mod asemănător, hotărârea instanței de apel relevă neechivoc actele de agresiune exercitate de coinculpaţi, la îndemnul recurentului inculpat A., asupra persoanei vătămate, la momentul lipsirii sale de libertate, care au continuat pe toată durata acesteia, până la prezentarea organelor de poliţie, dar şi urmările acestora, plasându-le astfel, în mod obiectiv, în afara celor inerente privării ilegale de libertate.

Rezultă, astfel, că activitatea infracţională derulată de coinculpaţi la data de 28 iunie 2012, la îndemnul recurentului A., s-a concretizat nu doar în lipsirea persoanei vătămate Î. de libertate de mişcare pe o durată de aproximativ 25 de minute, dar și în exercitarea unor acte de violență fizică ce excedau naturii și intensității violențelor inerente privării sale de libertate, acte care se circumscriu conținutului obiectiv al infracțiunii distincte prevăzute în art. 193 alin. (1) C. pen.

În consecinţă, în cauză este nesusținută aserțiunea inculpatului A. în recurs în casaţie, vizând absorbirea actelor de violenţă la care a fost supusă victima Î. în conţinutul obiectiv al infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, reţinerea celor două infracţiuni în concurs real corespunzând unei corecte aplicări a legii.

Pentru considerentele expuse, constatând întemeiate numai criticile recurentului inculpat cu privire la infracţiunea de uzurpare a funcţiei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 303 din 10 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, Secția penală şi pentru cauze cu minori.

A casat, în parte, decizia atacată şi, rejudecând:

A descontopit pedeapsa principală rezultantă de 3 ani şi 4 luni închisoare şi 5.000 lei amendă penală aplicată recurentului inculpat, în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracţiunii de uzurpare a funcţiei, prevăzută în art. 300 C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. e) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 6 luni închisoare, la care se adăugă un spor de 2 luni închisoare, reprezentând o treime din pedeapsa de 6 luni închisoare, precum şi pedeapsa amenzii de 5.000 lei calculată potrivit art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen., urmând ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 8 luni închisoare şi 5.000 lei amendă penală.

A menţinut celelalte dispoziții ale deciziei recurate, care nu contravin prezentei.

A dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii din 10 martie 2020 emis de Judecătoria Rădăuţi în baza sentinței penale nr. 233 din 27 martie 2019 a aceleiaşi instanţe şi emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii potrivit dispozițiilor prezentei decizii.