Jurisprudența ÎCCJ | Abuz în serviciu. Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri. Favorizarea făptuitorului. Recurs în casație

1. Fapta persoanei care, în calitate de prim-procuror, în exercitarea atribuţiilor de serviciu privind verificarea legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului, prin încălcarea dispoziţiilor art. 304 C. proc. pen. şi ale art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, a distrus rechizitoriul întocmit de un procuror din subordine, fără a dispune infirmarea motivată a actului de trimitere în judecată, cu consecinţa amânării trimiterii în judecată a unui inculpat pentru un interval de timp, realizează elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. Amânarea trimiterii în judecată a inculpatului pentru un interval de timp, ca efect al distrugerii rechizitoriului, constituie un avantaj nepatrimonial, care se încadrează în noţiunea de folos necuvenit obţinut pentru altul, în accepţiunea art. 13² din Legea nr. 78/2000. Fapta intră în concurs cu infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri prevăzută în art. 259 alin. (1) şi (2) C. pen., ca infracţiune contra autorităţii şi poate intra în concurs cu infracţiunea de favorizare a făptuitorului prevăzută în art. 269 alin. (1) C. pen., ca infracţiune contra înfăptuirii justiţiei, în cazul în care implică un ajutor dat inculpatului pentru a îngreuna cercetările în cauza penală, prin întârzierea desfăşurării urmăririi penale pentru un interval de timp, până la o nouă trimitere în judecată.      

2. Distrugerea unui rechizitoriu, de către persoana care are calitatea de prim-procuror, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 259 alin. (1) şi (2) C. pen. şi poate intra în concurs cu infracţiunea prevăzută în art. 269 alin. (1) C. pen., în ipoteza în care implică un act de favorizare a inculpatului trimis în judecată prin rechizitoriul distrus. Distrugerea unui rechizitoriu nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 275 alin. (1) C. pen., întrucât rechizitoriul nu constituie un înscris cu valoare probatorie, ci actul procesual oficial învestit cu autoritatea emitentului, prin care se finalizează faza urmăririi penale și se dispune sesizarea instanței de judecată, dinamizându-se procesul penal.    

3. Aplicabilitatea sau inaplicabilitatea principiului ultima ratio, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016, nu poate fi cenzurată în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, în cadrul cazului reglementat în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., deoarece implică reaprecierea unor elemente de fapt. În cazul infracţiunii de abuz în serviciu, în cadrul procesual limitat specific recursului în casație, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate reevalua elemente de fapt, controlul de legalitate limitându-se la verificarea existenței rezultatului infracțiunii, ca cerință a conținutului obiectiv – chestiune de legalitate, iar nu și a întinderii sau a gravității concrete a rezultatului – chestiune de fapt, care constituie atributul exclusiv al primei instanţe şi al instanţei de apel.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea a trei infracţiuni de abuz în serviciu prevăzute în art. 13² din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii a trei infracţiuni de sustragere sau distrugere de înscrisuri prevăzute în art. 259 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii a trei infracţiuni de favorizare a făptuitorului prevăzute în art. 269 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. raportat la art. 207 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13¹ din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj.

Prin decizia nr. 20/A din 22 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de  Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinței nr. 194/PI din 13 martie 2018 a Curții de Apel Timişoara, Secţia penală, care a fost desfiinţată, în parte, iar în rejudecare, printre altele:

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. raportat la art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 13¹  din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. raportat la art. 259 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. raportat la art. 269 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a făptuitorului.

S-a făcut aplicarea art. 38 alin. (1) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen.

Totodată, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiași sentințe penale.

Împotriva deciziei nr. 20/A din 22 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de  Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, a declarat recurs în casaţie, în termen legal, inculpatul A.

În motivarea căii de atac, recurentul inculpat a invocat, în principal, cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute în art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 18 septembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu și a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute în art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat, în principal, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmărește să supună Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În fine, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.”

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține că, în principiu, sintagma „nu este prevăzută de legea penală” privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casație, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna și exclusiv, la starea de fapt reţinută cu titlu definitiv în decizia instanței de apel, instanța supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reținute ori suportul lor probatoriu.

În contextul acestor argumente de principiu, examinând criticile concret formulate de recurentul inculpat A., Înalta Curte de Casație și Justiție constată caracterul neîntemeiat al acestora.

1. Cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu

În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esență, în aceea că, în perioada iulie 2010 – ianuarie 2011, în calitate de prim-procuror al parchetului de pe lângă judecătorie, inculpatul A. a distrus rechizitoriul întocmit de procurorul B. în dosarul nr. X. al unității de parchet menționate, ruperea rechizitoriului şi amânarea trimiterii în judecată a învinuiților din acel dosar – C., D. şi E. – constituind un ajutor pentru aceștia din urmă, în scopul îngreunării cercetărilor în cauza penală.

Prin ruperea rechizitoriului şi înlocuirea soluţiei, inculpatul A. a ales să nu întocmească personal o soluţie alternativă, ci să dispună redistribuirea dosarului în lipsa unei dispoziţii motivate, în vreo modalitate prevăzută de Codul de procedură penală. S-a apreciat că lipsa unei soluţii de infirmare a rechizitoriului întocmit de către procurorul B., precum şi a dispoziţiei motivate de trecere a dosarului de la acesta din urmă la un alt procuror, de către inculpatul A., constituie încălcări ale dispoziţiilor art. 304 C. proc. pen. (art. 220 C. proc. pen. anterior) şi art. 64 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, referitoare la infirmarea soluţiilor şi trecerea lucrărilor repartizate de la un procuror la altul.

Invocând incidența motivului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. (7) C. proc. pen., inculpatul A. a susținut, sub un prim aspect, că fapta reținută prin decizia recurată nu corespunde tiparului obiectiv al infracțiunii prevăzute în art. 13² din Legea nr. 78/2000, deoarece lipsește elementul folosului necuvenit obținut pentru sine sau pentru altul.

Critica recurentului inculpat este nefondată.

Ca element de conținut obiectiv propriu infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., folosul necuvenit pe care îl obține funcționarul public prin neîndeplinirea sau îndeplinirea, cu încălcarea legii, a atribuțiilor sale de serviciu este reprezentat fie de avantaje de ordin patrimonial – bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, prestații de servicii în mod gratuit, angajarea ori promovarea în serviciu – fie de avantaje nepatrimoniale, cu condiția ca acestea să fie legal nedatorate.

 În speță, cerința folosului necuvenit, reținută explicit prin rechizitoriu și valorificată ca atare prin decizia instanței de apel, s-a concretizat în avantajul asigurat persoanelor cercetate în dosarul nr. X. al parchetului de pe lângă judecătorie, prin amânarea trimiterii acestora în judecată, prelungirea, în acest mod, a procesului penal și obstacularea cursului firesc al justiției.

Relevante, în acest sens, sunt aspectele din decizia penală, în care, făcând trimitere la acuzația expusă în actul de sesizare și subliniind caracterul greșit al soluției de achitare, instanța de apel a reținut în mod expres că ruperea rechizitoriului inițial întocmit de procurorul B. în dosarul nr. X. și amânarea trimiterii în judecată a persoanelor învinuite în acea cauză a constituit un folos pentru acestea din urmă, chiar dacă ulterior s-a dispus tot o soluție de trimitere în judecată. O atare argumentație relevă neechivoc concordanța dintre acuzația adusă inculpatului prin actul de sesizare a instanței și fapta reținută în sarcina acestuia prin hotărârea penală definitivă, iar, în final, corespondența dintre aceasta din urmă și tiparul legal al incriminării prevăzute în art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen.

În acest ultim sens, instanța de casație reține că amânarea, pentru un interval de aproximativ 7 luni, a trimiterii în judecată a unor persoane suspectate de comiterea unei infracțiuni este susceptibilă a asigura acestora cel puțin un avantaj nepatrimonial, de vreme ce ele evită, astfel, rigorile unui proces penal și, în final, restricțiile inerente unei eventuale sancțiuni penale.  

Factual, demersul imputat inculpatului A. prin rechizitoriul din data de 17 decembrie 2014 s-a concretizat în exercitarea cu încălcarea legii a atribuțiilor ce îi reveneau, în calitate de prim-procuror, în controlul de legalitate și temeinicie exercitat asupra actelor procurorilor din subordine, încălcare concretizată în distrugerea actului procedural de trimitere în judecată, fără a se dispune infirmarea motivată a soluției (înțeleasă ca act procesual), astfel cum impun prevederile art. 304 C. proc. pen. și art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004.

Această activitate obiectivă a fost reținută și prin decizia instanței de apel ca reprezentând baza factuală a infracțiunii de abuz în serviciu, dacă făptuitorul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.

Hotărârea instanței de apel subliniază neechivoc rezultatul infracțiunii de abuz în serviciu, și anume atingerea gravă adusă interesului general de înfăptuire a justiției și, implicit, a intereselor legitime ale parchetului, afectându-se încrederea justițiabililor în această instituție chemată să aplice legea, evidențiindu-se, astfel, și legătura de cauzalitate între fapta imputată recurentului și urmarea produsă.

Sub aspectul gravității atingerii aduse în speță relațiilor sociale ocrotite de lege și a măsurii în care sancționarea inculpatului prin mijloace penale corespunde exigențelor principiului „ultima ratio”, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 405/2016), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că susținerile recurentului aduc în discuție o chestiune de apreciere a unor elemente esențialmente de fapt, ce nu pot fi cenzurate în recurs în casație.

Evaluarea intensității și întinderii vătămării aduse unui interes legitim ca efect al conduitei ilicite adoptate de un magistrat procuror implică în mod necesar un proces de analiză a particularităților factuale ale activității ilicite și a consecințelor sale, menit a permite identificarea concretă a gravității vătămării și a măsurii în care legea penală este singura aptă să asigure atingerea scopului urmărit de legiuitor.

În absența, de lege lata, a unei limitări normative privitoare la intensitatea vătămării cauzate prin fapta incriminată în art. 297 alin. (1) C. pen., rezultă că, în contextul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate cenzura tipicitatea abuzului în serviciu doar prin raportare la paguba sau vătămarea efectiv reținută prin hotărârea definitivă, fără a supune unei reaprecieri proprii elementele pe baza cărora instanțele inferioare au concluzionat că acest rezultat a avut, în cazul concret, o gravitate suficient de însemnată pentru a justifica antrenarea răspunderii penale a autorului.

În cadrul procesual limitat specific recursului în casație, instanța de casație nu este îndrituită să reevalueze elemente factuale, controlul său de legalitate limitându-se la verificarea existenței rezultatului infracțiunii, ca cerință de conținut obiectiv –  chestiune de legalitate – nu și a întinderii sau gravității concrete a acestui rezultat – chestiune de fapt, supusă aprecierii suverane a instanțelor de fond și de apel.

Or, în speță, atingerea adusă interesului general de înfăptuire a justiției și, implicit, intereselor legitime ale parchetului, prin modalitatea contrară legii în care inculpatul și-a exercitat atribuțiile de serviciu, individualizează cu precizie rezultatul infracțional, fiind realizate și sub acest aspect cerințele de conținut obiectiv ale infracțiunii de abuz în serviciu. 

În fine, critica recurentului A. referitoare la incidența unui concurs de calificări și a imposibilității reținerii abuzului în serviciu în concurs cu infracțiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri prevăzută în art. 259 C. pen. este, de asemenea, nefondată.

Premisa unui potențial concurs de calificări este aceea a existenței unei fapte ilicite unice, căreia îi sunt aparent aplicabile cel puțin două norme penale între care există, de regulă, un raport de subsidiaritate sau o legătură specifică relației lege generală – lege specială.

În cauza de față, deși actul comisiv al distrugerii rechizitoriului inițial întocmit în dosarul nr. X. este înglobat în latura obiectivă a infracțiunii de abuz în serviciu în varianta asimilată prevăzută de Legea nr. 78/2000, nu există o suprapunere perfectă a elementelor materiale proprii celor două infracțiuni.

Elementul material al abuzului în serviciu nu se rezumă, în speță, la distrugerea actului procedural, ci se concretizează în omisiunea inculpatului de a-și îndeplini atribuțiile de serviciu ce îi reveneau conform art. 304 alin. (1) C. proc. pen. (art. 220 C. proc. pen. anterior), sub aspectul modalităților legale de invalidare a actelor procesuale de trimitere în judecată întocmite de procurorii din subordine, conjugată cu acțiunea aceluiași inculpat de a distruge actul procedural în condițiile reținute în speță.

Reținând și rezultatul produs ca o consecință a exercitării atribuțiilor de               prim-procuror cu încălcarea legii, rezultă că activitatea obiectivă circumscrisă infracțiunii de abuz în serviciu nu este identică celei ce constituie elementul material al distrugerii sau sustragerii de înscrisuri, lipsind, prin urmare, premisa factuală a concursului de norme.

În plus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că una din condițiile de existență a concursului de calificări o constituie unitatea de obiect juridic protejat, condiție care presupune ca ambele dispoziții de incriminare aparent incidente să aibă ca obiect juridic generic aceeași categorie de relații sociale.

Or, spre deosebire de distrugerea sau sustragerea de înscrisuri, care protejează relațiile sociale ce iau naștere în sfera autorității, sub aspectul securității înscrisurilor sau a documentelor aflate în deținerea sau păstrarea unei persoane prevăzute în art. 175 alin. (2) sau art. 176 C. pen., infracțiunea de abuz în serviciu are ca obiect juridic principal relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu, prin îndeplinirea corectă de către funcționarii publici a îndatoririlor ce le revin. 

Susținerea recurentului inculpat, în sensul în care ar fi de neconceput ca activitatea de distrugere a unui act procedural să nu poată fi calificată, în aparență, și ca abuz în serviciu, este neîntemeiată.

Forma agravată a infracțiunii prevăzute în art. 259 alin. (2) C. pen. este incidentă ori de câte ori subiectul activ calificat – funcționarul public – distruge, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, un înscris aflat în deținerea sau păstrarea unuia dintre subiecții de drept prevăzuți de lege. Sub aspectul tipicității acestei infracțiuni de pericol contra autorității, sunt irelevante natura actului distrus, conținutul înscrisului ori consecințele efectiv produse prin activitatea ilicită, forma calificată fiind incidentă, în principiu, inclusiv atunci când subiectul activ este un magistrat, cu condiția ca prin actul de distrugere concret săvârșit să nu se aducă atingere altor categorii de relații sociale protejate prin norme de incriminare distincte, cum sunt, de exemplu, cele privind înfăptuirea justiției.

În ipoteza în care, așa cum se constată în speță, distrugerea unui înscris (cu valoare de act procedural) nu reprezintă activitatea unică imputată, ci ea se conjugă cu încălcarea, de către magistratul – subiectiv activ, și a unor obligații impuse de lege cu privire la chiar actul procesual pe care înscrisul distrus îl încorpora (respectiv, trimiterea în judecată), cu efecte asupra bunei desfășurări a raporturilor de serviciu, fapta comisă generează nu doar o stare de pericol pentru relațiile sociale ce iau naștere în sfera autorității, ci și o vătămare a intereselor legitime pe care le reprezintă și apără Ministerul Public. Aceste consecințe multiple, alături de particularitățile de obiect juridic și latură obiectivă ale infracțiunilor supuse analizei, individualizează neechivoc conținutul tipic propriu celor două infracțiuni menționate de recurent și justifică reținerea ambelor incriminări, sub forma pluralității concursului.

2. Cu privire la infracțiunea de favorizare a făptuitorului

În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esență, în aceea că, în perioada iulie 2010 – ianuarie 2011, în calitate de prim-procuror al parchetului de pe lângă judecătorie, inculpatul A. a rupt rechizitoriul iniţial întocmit legal de către procurorul B., în lipsa unei soluţii de infirmare şi a repartizat fără nicio soluţie motivată dosarul către un alt procuror, activitate ce se circumscrie ajutorului dat învinuiţilor din acel dosar (C., D. şi E.), în scopul îngreunării cercetărilor în cauza penală instrumentată în cursul urmăririi penale.

S-a apreciat că ajutorul dat de către inculpat învinuiţilor a constat tocmai în distrugerea actului de sesizare şi nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege, fiind întrunită cerinţa legală a ajutorului, de orice fel, ce a condus la îngreunarea cercetărilor sub aspectul întârzierii desfăşurării urmăririi penale pe o perioadă de timp, până la trimiterea din nou în judecată a făptuitorilor.

Fapta astfel reținută realizează elementele de conținut obiectiv specifice infracțiunii prevăzute în art. 269 alin. (1) C. pen.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține că avantajul asigurat persoanelor cercetate în dosarul nr. X. al parchetului de pe lângă judecătorie, prin amânarea trimiterii acestora în judecată și prelungirea duratei procesului penal, a constituit un folos necuvenit procurat respectivelor persoane.

Din această perspectivă, raportându-se la conținutul factual al acuzațiilor penale, astfel cum se desprinde acesta, în mod real, din ansamblul hotărârii definitive atacate, constată că nu există un raport de inconciliabilitate între folosul astfel configurat (element în conținutul legal al infracțiunii asimilate celei de corupție) și ajutorul circumscris elementului material al infracțiunii de favorizare a făptuitorului.

Activitatea obiectivă imputată inculpatului nu se rezumă la actul unic al distrugerii rechizitoriului, ci ea se conjugă, în cazul abuzului în serviciu, cu încălcarea obligațiilor de serviciu ce îi reveneau acestuia în calitate de prim-procuror, iar în cazul favorizării făptuitorului, cu elementele specifice contextului procesual în care a intervenit acest act ilicit, destinația obiectivă a ajutorului și starea de pericol astfel creată pentru înfăptuirea justiției.

Critica recurentului inculpat A. privind lipsa de tipicitate a faptei de favorizare în varianta omisivă a neinfirmării rechizitoriului, față de exigențele art. 17 C. pen. este, de asemenea, nefondată.

Dacă este necontestat că infracțiunea prevăzută în art. 269 alin. (1) C. pen. are caracterul unei infracțiuni de pericol, o atare particularitate nu înseamnă, însă, că favorizarea ar îmbrăca exclusiv forma comisivă, cum neîntemeiat a susținut recurentul inculpat.

Dispozițiile art. 269 alin. (1) C. pen. incriminează ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate, fără a individualiza sau limita forma pe care o îmbracă acest ajutor ori mijloacele folosite. În doctrină s-a subliniat, de altfel, în mod constant că elementul material al infracțiunii analizate poate îmbrăca forma comisivă, dar și pe cea omisivă, aceasta din urmă concretizată, exemplificativ, în fapta polițistului care, cu intenție, nu îl împiedică pe autorul unei sustrageri de bunuri să fugă de la locul faptei.

Argumentele expuse supra au, în speță, numai valoarea unor considerente de principiu, de vreme ce ajutorul imputat inculpatului A. s-a concretizat, în principal, într-o acțiune – ruperea rechizitoriului ca act procedural, abținerea inculpatului de la executarea obligației legale de infirmare a actului procesual de trimitere în judecată având semnificație juridică, în principal, din perspectiva acuzației de abuz în serviciu, iar nu a celei contra înfăptuirii justiției supusă analizei.

În ceea ce privește susținerea incidenței unui concurs de calificări incompatibile din perspectiva reținerii, raportat la aceeași activitate de distrugere a înscrisului, a infracțiunilor de distrugere sau sustragere de înscrisuri în concurs cu favorizarea făptuitorului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie face trimitere la considerentele expuse anterior, subliniind, și în acest caz, diferența de obiect juridic protejat prin normele de incriminare prevăzute în art. 259 C. pen. și, respectiv, art. 269 C. pen.

Or, dacă distrugerea sau sustragerea de înscrisuri protejează relațiile sociale ce iau naștere în sfera autorității, sub aspectul securității înscrisurilor aflate în păstrarea unei persoane prevăzute în art. 175 alin. (2) sau art. 176 C. pen., infracțiunea de favorizare a făptuitorului are ca obiect juridic principal relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției penale prin descoperirea, cercetarea și judecarea tuturor persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea penală. Atunci când, așa cum se constată în speță, actul de favorizare a fost comis printr-un mijloc ce constituie prin el însuși o infracțiune – distrugerea unui înscris – activitatea ilicită îmbracă forma unui concurs de infracțiuni.

Contrar susținerilor recurentului, distrugerea unui rechizitoriu nu implică întotdeauna un act de favorizare a făptuitorului. Atunci când, de exemplu, obiectul material al distrugerii îl constituie numai copia certificată a actului de sesizare aflată în păstrarea unității de parchet, fără ca actul ilicit să vizeze însuși rechizitoriul ce însoțește dosarul cauzei, fapta comisă realizează conținutul infracțiunii unice prevăzute în art. 259 C. pen., nu și pe cel al infracțiunii de favorizare a făptuitorului, deoarece, în această ipoteză, prin distrugerea înscrisului nu se creează o stare de pericol pentru relațiile sociale privind înfăptuirea justiției.

Dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul interpretării instanței supreme, Completul competent să judece recursul în interesul legii, în Decizia nr. 1/2019, publicată în M. Of. nr. 187 din 8 martie 2019, la care a făcut trimitere recurentul, nu se raportează pertinent la particularitățile speței de față.

În mecanismul de unificare a practicii judiciare, a fost avută în vedere ipoteza reținerii în concurs a două infracțiuni care ocroteau aceeași categorie de relații sociale (respectiv, mărturie mincinoasă și favorizarea făptuitorului), subliniindu-se caracterul de incriminare generală, dar subsidiară, al favorizării în raport cu alte infracțiuni contra înfăptuirii justiției care, prin specificul lor, își păstrează autonomia.

Instanța supremă a subliniat, însă, în considerentele aceleiași decizii, că „favorizarea făptuitorului nu poate fi calificată ca o normă generală față de orice altă incriminare din Codul penal sau din legislația specială, prin urmare, în ipoteza în care fapta comisă întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni care aduce atingere altor valori sociale, de pildă ale unei infracțiuni de serviciu sau de corupție, aceasta va fi reținută în concurs cu infracțiunea de favorizare a făptuitorului.” Această ultimă ipoteză este incidentă și în speța de față, infracțiunea prevăzută în art. 269 C. pen. neavând caracterul unei reglementări generale față de norma care incriminează infracțiunea contra autorității a sustragerii sau distrugerii de înscrisuri și putând fi reținută în concurs cu aceasta din urmă.

3. Cu privire la infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri

În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esență, în aceea că, în calitate de prim-procuror al parchetului de pe lângă judecătorie, în perioada iulie 2010 – ianuarie 2011, inculpatul a distrus prin rupere fizică rechizitoriul întocmit iniţial legal de către procurorul B. în dosarul nr. X. al parchetului de pe lângă judecătorie, care îi fusese predat împreună cu dosarul spre confirmare.

Fapta astfel reținută realizează elementele de conținut obiectiv ale infracțiunii prevăzute în art. 259 alin. (1) și (2) C. pen.

Invocând incidența motivului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul inculpat A. a susținut, sub un prim aspect, că lipsește cerința de tipicitate obiectivă referitoare la calitatea înscrisului distrus. S-a opinat că, de vreme ce înscrisul supus acțiunii distructive a fost un rechizitoriu, actul de distrugere s-ar circumscrie infracțiunii contra înfăptuirii justiției prevăzute în art. 275 C. pen., iar nu celei pentru care a fost condamnat definitiv.

Criticile recurentului inculpat A. sunt nefondate.

Potrivit art. 259 alin. (1) C. pen., sustragerea sau distrugerea unui înscris care se află în păstrarea ori în deținerea unei persoane dintre cele prevăzute în art. 176 sau art. 175 alin. (2) se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Alin. (2) al textului incriminează forma agravată a infracțiunii, incidentă atunci când fapta este săvârșită de un subiect activ circumstanțiat, respectiv de un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, caz în care limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

Sintagma „înscris care se află în păstrarea ori în deținerea unei persoane dintre cele prevăzute în art. 176 sau art. 175 alin. (2)” desemnează orice înscris care emană sau aparține, printre altele, unei autorități sau instituții publice, inclusiv unei unități de parchet din structura Ministerului Public. Distrugerea unui act procedural cum este rechizitoriul, activitate săvârșită de un procuror aflat în exercițiul funcției, se circumscrie, prin urmare, conținutului infracțiunii prevăzute în art. 259 C. pen.

În ceea ce privește susținerea recurentului – în sensul că distrugerea unui act al organului de urmărire penală ar constitui infracțiunea prevăzută în art. 275 C. pen. – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceste critici aduc în discuție, în mod esențial, problematica corectei încadrări juridice a faptei ilicite, iar nu pe cea a neprevederii acesteia de legea penală, inculpatul admițând implicit că o conduită de tipul celei descrise intră în sfera legii penale.

Reiterând specificul și limitele recursului în casație și subliniind că elementele ce țin exclusiv de corecta încadrare juridică a faptei nu pot fi cenzurate în acest cadru, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază necesar să evidențieze, totuși, particularitățile obiectului material al infracțiunii prevăzute în art. 275 alin. (1) C. pen. și diferențele implicite față de infracțiunea reținută în speță.

Făcând parte din categoria infracțiunilor contra înfăptuirii justiției, sustragerea sau distrugerea de probe sau înscrisuri are ca obiect material mijloacele materiale de probă sau înscrisurile cu valoare probatorie, fie că este vorba de înscrisuri care, prin conținutul lor, contribuie la aflarea adevărului (respectiv mijloace de probă scrise, în sensul art. 198 C. proc. pen.), fie de înscrisuri care consemnează conținutul altor mijloace de probă și au valoarea unor acte documentar-procedurale (de exemplu, declarația unui martor, rezultatul unei expertize).

Rechizitoriul nu intră în sfera înscrisurilor ca mijloace probatorii, întrucât el nu servește la lămurirea faptelor și aflarea adevărului; actul de sesizare a instanței are valoarea unui act procesual oficial învestit cu autoritatea emitentului, prin care se finalizează faza urmăririi penale și se dispune sesizarea instanței de judecată, dinamizându-se procesul penal.

Distrugerea rechizitoriului nu generează, prin urmare, o stare de pericol pentru înfăptuirea justiției, ci pentru relațiile sociale ce iau naștere în sfera autorității, sub aspectul securității înscrisurilor sau a documentelor aflate în deținerea unei autorități sau instituții publice.

În ceea ce privește semnificația activității de predare a rechizitoriului întocmit inițial în dosarul nr. X. de către procurorul B., contrar aprecierii recurentului inculpat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că remiterea actului procedural procurorului ierarhic superior, în vederea parcurgerii etapei verificărilor de legalitate și temeinicie prevăzute în art. 327 C. proc. pen., echivalează cu aflarea respectivului înscris în deținerea unității de parchet.

În fine, măsura în care rechizitoriul era sau nu legal întocmit este irelevantă sub aspectul cerințelor de tipicitate ale infracțiunii prevăzute în art. 259 C. pen., deoarece simpla distrugere a actului procedural în condițiile reținute în speță este suficientă pentru reținerea infracțiunii, fiind irelevant în ce măsură actul procesual al trimiterii în judecată pe care îl încorporează era sau nu unul conform cerințelor legale.

Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile recurentului inculpat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 20/A din 22 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație şi Justiție, Secția penală.