Curtea de Apel Oradea a dispus, printr-o hotătâre definitivă pronunțată în prima parte a lunii martie, ridicarea măsurilor asiguratorii, apreciindu-se că ”restrângerea dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale este disproporționată față de scopul urmărit prin instituirea unei măsurii procesuale, după trecerea unei perioade de aproximativ 6 ani si 8 luni”. Instanța a reținut ”o inerție” în desfășurarea urmăririi penale pe parcursul mai multor ani si a observat că a trecut un an de la momentul sesizării instanței. Astfel, judecătorii au arătat că există riscul transformării măsurii asiguratorii ”într-o veritabilă sancțiune prin efectele sale severe asupra patrimoniului inculpatului și durata excesivă”.
Măsurile asiguratorii au fost luate în acest caz pe 17 iunie 2015, într-un dosar instrumentat de DNA. Prima verificare a legalităţii şi temeiniciei acestora a avut loc pe 17 februarie 2022, de către Tribunalul Bihor, care a decis să le mențină. Inculpatul a contestat hotărârea, pe care a criticat-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie. Curtea de Apel Oradea i-a admis contestația și a dispus ridicarea măsurii asiguratorii instituite asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile proprietatea inculpatului.
Inculpatul contestator a fost reprezentat de avocat Răzvan Doseanu – cordonator al Societății de avocați ”DOSEANU&ASOCIAȚII”.
Dintre considerentele importante ale acestei hotărâri pronunțate de Curtea de Apel Oradea și publicate pe portalul ReJust se impun a fi reținute următoarele:
Curtea consideră că dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie care instituie obligativitatea luării măsurii asiguratorii trebuie interpretate în sensul că la momentul instituirii măsurii organul judiciare este scutit de evaluarea oportunității luării acestei măsuri procesuale care are ca efecte indisponibilizarea bunului. Caracterul obligatoriu al luării măsurii asiguratorii nu este incompatibil cu posibilitatea ridicării măsurii asiguratorii cu ocazia verificării periodice a acestei măsuri dacă organul judiciar apreciază că măsura procesuală nu mai satisface testul proporţionalităţii.
În consecinţă, Curtea apreciază că restrângerea dreptului inculpatului de a se folosi de bunurile sale este disproporționată faţă de scopul urmărit prin instituirea măsurii procesuale, după trecerea unei perioade de aproximativ 6 ani şi 8 luni în condiţiile reţinerii unei inerţii în desfășurarea urmăririi penale pe parcursul mai multor ani şi a trecerii a peste un an de la momentul sesizării instanţei, existând riscul transformării măsurii asiguratorii într-o veritabilă sancțiune prin efectele sale severe asupra patrimoniului inculpatului și durata devenită excesivă.
Având în vedere că legea nu instituie o durată maximă a măsurii asiguratorii, rațiunea acestei completări legislative, pe de o parte, evidențiază faptul că măsurile asigurătorii au la bază ideea de risc, care se poate modifica odată cu trecere timpului în cursul procesului penal, iar, pe de altă parte, impune organelor judiciare prin instituirea acestei obligaţii procedurale compensatoare să efectueze periodic o analiză concretă a testului de proporționalitate consacrat de jurisprudența Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Wellane Ltd. contra României, Credit Europe Leasing IFN SA. contra României, Forminster Entreprises Limited contra Republici Cehe şi Benet Praha SPOL S.R.O. contra Republicii Cehe (CtEDO, cauza Wellane Ltd. contra României, hotărârea din 12 octombrie 2021, CtEDO, cauza Credit Europe Leasing IFN SA contra României, hotărârea din 20 iulie 2020, CtEDO, cauza Forminster Entreprises Limited c. Republici Cehe, hotărârea din 9 ianuarie 2009, parag. 76-78, CtEDO, cauza Benet Praha SPOL S.R.O. c. Republicii Cehe, hotărârea din 28 septembrie 2010, parag. 103) în scopul asigurării unei protecții mai eficiente a dreptului de proprietate.
Curtea consideră că ridicarea măsurii asigurătorii este posibilă şi atunci când durata efectivă a acesteia este disproporționat de mare în raport de durata procedurii (având în vedere inclusiv natura şi complexitatea cauzei şi activitatea organelor judiciare), caz în care restrângerea exercițiului dreptului de proprietate excedează efectelor naturale ale măsurii asiguratorii faţă de scopurile avute în vedere la instituirea acesteia, de interesele generale ale societății şi ale persoanei ale cărei bunuri fac obiectul măsurii procesuale.
Curtea consideră că, în lipsa dispozițiilor tranzitorii, în cauzele în care măsura asiguratorie fusese instituită în urmă cu mai mult de un an la data intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021, verificarea legalității şi temeiniciei acesteia în temeiul art. 2502 Cod procedură penală trebuie efectuată la primul termen acordat în cadrul soluționării dosarului (fie în faza de cameră preliminară, fie în cea de judecată), neputându-se opina în lipsa unei dispoziții explicite în cadrul Legii nr. 6/2021 că principiul aplicării imediate a legii de procedură face ca termenul de un an să înceapă să curgă de la data intrării în vigoare a legii.
Carențele în reglementarea instituției se reflectă şi la nivelul identificării sancţiunii neverificării din oficiu a măsurilor asiguratorii. Astfel, Curtea opinează că în absenţa unei dispoziţii explicite în materia măsurilor asiguratorii, care nu sunt luate pentru un anumit termen, nu poate fi incidentă sancțiunea încetării de drept în condiţiile art. 268 alin. (2) Cod procedură penală, prin încălcarea obligației instanţei de judecată de a proceda la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii procesuale. Curtea consideră că încetarea măsurii asiguratorii trebuie prevăzută explicit de lege, astfel cum legiuitorul a procedat în ipoteza reglementată de art. 397 alin. (5) Cod procedură penală potrivit căruia măsurile asigurătorii încetează de drept în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii prin care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată în temeiul art. 25 alin. (5) Cod procedură penală iar persoana vătămată nu a introdus acţiune la instanţa civilă.
În plus, Curtea nu reţine vreun argument pentru care această carenţă legislativă să poată fi complinită printr-o interpretare prin analogie a normelor procesual penale din materia măsurilor preventive, faţă de logica diferită a măsurilor procesuale în cauză şi de condiţiile specifice în care aceste măsuri pot fi luate, menținute sau ridicate.
În aceste condiţii, Curtea apreciază că în absenţa unei intervenţii legislative nu poate fi sancţionată cu încetarea de drept neefectuarea verificării din oficiu legalităţii şi temeiniciei măsurii asiguratorii a cărei durată era mai mare de un an la primul termen de judecată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021. Pasivitatea organelor judiciare poate fi compensată prin formularea de către partea ori persoana interesată a unei cereri de ridicare a măsurii asiguratorii prin care să se conteste legalitatea şi temeinicia măsurii procesuale. Curtea subliniază că art. 2502 Cod procedură penală nu poate constitui temeiul de ridicare a măsurii asiguratorii şi nici unica procedură în cadrul căreia această măsură poate fi ridicată, dispoziția procedurală instituind doar o obligaţie procedurală pozitivă a organelor judiciare de a verifica din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii asiguratorii.
