Verificarea măsurilor asigurătorii în procesul penal – neconstituționalitatea dispozițiilor art. 250 ind. 2 din Codul de procedură penală, introduse prin legea nr. 6/2021 | Sesizarea CCR de către ÎCCJ

Principiile constituționale privitoare la universalitatea legii, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție, dreptul la apărare, drepturile persoanei vătămate printr-un act al unei autorități publice, precum și plenitudinea exercitării drepturilor și libertăților fundamentale au fost în mod vădit încălcate prin dispozițiile art. 250² din Codul de procedură penală, Legea nr. 6/2021 lăsând această importantă componentă a procesului penal (verificarea măsurilor asigurătorii) sub spectrul elementului alea, hazardului și subiectivismului. Or, norma juridică trebuie să fie precisă, concisă, iar nu să creeze situații inechitabile și diferite în rândul aceleiași categorii de destinatari.

Pornind de la această constatare, la data de 15 februarie 2022, în fața Curții de Apel București – Secția I Penală, în cadrul unui dosar având ca obiect contestație împotriva încheierii Tribunalului București -Secția I Penală prin care s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii asigurătorii, am formulat o cerere de SESIZARE A CURŢII CONSTITUŢIONALE în vederea soluționării EXCEPŢIEI DE NECONSTITUŢIONALITATE a dispoziţiilor prevăzute de art. 250² – Verificarea măsurii asigurătorii din Codul de Procedură Penală în raport cu disp. art. 15 alin. (2), art. 16, art. 21, art. 24, art. 52 alin. (3) și art. 57 din Constituția României.

3. Instanța de judecată învestită cu soluționarea cauzei – oricare ar fi obiectul acesteia și în orice fază s-ar afla [art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992] – nu are posibilitatea de a se pronunța cu privire la temeinicia excepției invocate, ci doar obligația de a verifica întrunirea condițiilor de admisibilitate.

4. În cazul în care aceste condiții sunt întrunite, instanța va proceda, în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, în sensul pronunțării unei încheieri care va cuprinde punctele de vedere ale părților şi opinia instanţei asupra excepţiei. Punctul de vedere al instanţei cu privire la constituţionalitatea normei criticate va fi analizat de către instanţa de contencios constituţional.

B. Dispoziții legale aflate în conflict 

6. Excepția de neconstituționalitate invocată este în legătură cu soluționarea cauzei invocată, în condițiile în care critic faptul că dispozițiile art. 250² Cod procedură penală –Verificarea măsurii asigurătorii nu prevăd, în mod concret și precis momentul de la care curge termenul de 6 luni (pentru procuror) ori 1 an (pentru judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată) pentru verificarea măsurilor asigurătorii care erau deja în ființă la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021 – 28 februarie 2021 în dosarele de urmărire penală și de instanță deja înregistrate la acea dată.

7. Totodată, dispozițiile art. 250² Cod procedură penală – Verificarea măsurii asigurătorii nu conțin criterii temporale (termene procedurale și momentul de la care încep să curgă) în raport cu care organul judiciar (procuror sau judecător) trebuie să verifice măsurile asigurătorii luate anterior datei de 28 februarie 2021, în dosarele penale preexistente acestei modificări legislative, creând astfel reale dificultăți practice în dosarele în care în mod legitim se ridică astfel de întrebări.

8. Modificarea legislativă adusă prin Legea nr. 6/2021 cu privire la verificarea măsurilor asigurătorii a creat premisele unor inechități constând în aplicarea unor tratamente judiciare diferite subiecților procesuali vizați de aceste verificări, în sensul în care textul de lege recent introdus, în mod evident va primi interpretări diferite de la fiecare organ judiciar în parte în absența unei norme juridice lipsite de echivoc.

9. Astfel, principiile constituționale privitoare la universalitatea legii, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție, dreptul la apărare, drepturile persoanei vătămate printr-un act al unei autorități publice, precum și plenitudinea exercitării drepturilor și libertăților fundamentale au fost în mod vădit încălcate prin disp. art. 250² C.proc.pen., Legea nr. 6/2021 lăsând această importantă componentă a procesului penal (verificarea măsurilor asigurătorii) sub spectrul elementului alea, hazardului și subiectivismului. Or, norma juridică trebuie să fie precisă, concisă, iar nu să creeze situații inechitabile și diferite în rândul aceleiași categorii de destinatari.

11. III.1. CALCULUL TERMENULUI DE 6 LUNI SAU UN AN. Prima problemă care s-a ridicat imediat după intrarea în vigoare a Legii nr. 6/2021 se referă la momentul de la care curge termenul de 6 luni (pentru procuror) ori 1 an (pentru judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată). Desigur, pentru măsurile asigurătorii ce au fost sau vor fi luate ulterior datei de 28 februarie 2021 (data intrării în vigoare a legii), termenul se calculează de la momentul la care acestea au fost luate. Prin urmare, o măsură asigurătorie luată la 15 martie 2021 în cursul urmăririi penale va trebui verificată de procuror cel târziu la 15 septembrie 2021.MAI COMPLICATĂ ESTE SITUAȚIA MĂSURILOR ASIGURĂTORII CARE ERAU DEJA ÎN FIINȚĂ LA MOMENTUL INTRĂRII ÎN VIGOARE A LEGII NR. 6/2021.

12. Într-o primă interpretare, s-ar putea afirma că, din moment ce nu au fost prevăzute dispoziții tranzitorii, fiind vorba de o lege de procedură, aceasta este de aplicare imediată, ceea ce înseamnă că, dacă termenul este deja împlinit, verificarea ar trebui făcută de îndată.

13. Într-o a doua interpretare, care este de natură să nu dea naștere unui număr foarte mare de acte emise în aceeași perioadă, aspect care ar conduce la aglomerarea nejustificată a organelor judiciare, termenul curge de la data intrării în vigoare a legii.

14. În fine, într-o a treia interpretare, mai nuanțată, pentru procedura camerei preliminare ori pentru faza de judecată, verificarea ar trebui făcută la primul termen deja stabilit în respectiva cauză. Suntem de părere că o combinație a acestor interpretări ar fi recomandată: în cursul urmăririi penale, dacă termenul de 6 luni era deja împlinit, procurorul ar trebui să procedeze la verificarea măsurii de îndată ce acest lucru este posibil dată fiind complexitatea cauzei și încărcătura pe care o are. Judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată ar trebui să procedeze la această verificare la primul termen acordat în cadrul soluționării dosarului.

15. Tot legat de momentul de la care curge termenul, se pune problema calculului acestuia atunci când, de exemplu, dosarul a parcurs procedura în cameră preliminară pentru o durată de 4 luni, iar apoi începe judecata. Într-o asemenea situație, dacă măsurile asigurătorii nu au fost verificate în cursul procedurii în cameră preliminară (caz puțin probabil totuși față de obiectul camerei preliminare și față de dispozițiile art. 330 C.pr.pen.) ori dacă au fost luate de judecătorul de cameră preliminară la un anumit moment, durata de 4 luni ori cea de la luarea măsurii asigurătorii intră în calculul termenului de un an în cadrul căruia instanța va trebui să verifice măsurile. Altfel spus, art. 250 C.pr.pen. face o delimitare între urmărirea penală (în cursul căreia măsurile asigurătorii se verifică la fiecare 6 luni) și tot ceea ce urmează după emiterea rechizitoriului (procedura în cameră preliminară și faza de judecată).

16. De asemenea, o altă problemă legată de calculul termenului are în vedere situația în care s-a soluționat o cerere de ridicare a măsurilor asigurătorii în cursul termenului de 6 luni sau 1 an. Are o astfel de cerere valoarea unei întreruperi a termenului ori, dimpotrivă, obligația organului judiciar are în vedere fiecare verificare, termenul curgând de la acel moment?

17. Suntem de părere că soluția diferă în funcție de analiza pe care organul judiciar o realizează în cadrul cererii de ridicare a măsurii asigurătorii: dacă, profitând de o astfel de cerere, acesta verifică în totalitate temeiurile care au stat la baza luării sau menținerii măsurii asigurătorii (deci nu doar motivele invocate de autorul cererii de ridicare a măsurii asigurătorii) și își întemeiază ordonanța ori încheierea și pe dispozițiile art. 250 C.pr.pen., atunci suntem în prezența unei veritabile verificări.

18. Dacă, dimpotrivă, analiza se limitează la motivul invocat în cadrul cererii de ridicare (de exemplu, se solicită ridicarea măsurii asigurătorii de pe un anumit bun dintre cele sechestrate pe motiv că valoarea prejudiciului este mai mică decât bunurile indisponibilizate, iar cererea se respinge), atunci verificarea este necesară la termenul care s-ar împlini fără luarea în considerare a soluționării cererii de ridicare.

19. III.2. APLICAREA ART. 250 C.PROC.PEN. ARE LOC DOAR ÎN CURSUL PROCESULUI PENAL. Din dispozițiile art. 250 C.pr.pen. rezultă că obligația și, deci, competența de a verifica măsurile asigurătorii aparțin procurorului, judecătorului de cameră preliminară ori instanței penale doar atâta vreme cât există un proces penal („în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic”). Dacă procesul penal a fost finalizat – de exemplu, s-a dispus clasarea ori încetarea procesului penal în condițiile art. 25 alin. (5) C.pr.pen., măsurile asigurătorii fiind menținute potrivit art. 315 alin. (2) lit. a) C.pr.pen. sau art. 397 alin. (5) C.pr.pen. – o eventuală cerere privind constatarea încetării de drept a acestora după expirarea celor 30 de zile este de competența instanței civile.

20. Dezînvestirea instanței determină așadar imposibilitatea aplicării art. 250 C.pr.pen. Oricum, textul de lege are în vedere o verificare din oficiu a măsurilor asigurătorii, iar nu o cerere formulată de părți.

21. III.3. MOTIVAREA ACTULUI PRIN CARE SE REALIZEAZĂ VERIFICAREA MĂSURILOR ASIGURĂTORII. O altă întrebare care decurge din textul de lege nou introdus prin Legea nr. 6/2021, se referă la modalitatea în care ar trebui să se realizeze verificarea măsurilor asigurătorii. Altfel spus, cum ar trebui motivată (mai ales) menținerea ori chiar extinderea măsurii asigurătorii? Suntem de părere că această motivare nu trebuie să fie una pur formală și că organul judiciar ar trebui să analizeze în mod efectiv dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii.

22. De exemplu, într-o ordonanță emisă în temeiul art. 250 C.pr.pen. de o unitate de parchet, după expunerea situației de fapt, procurorul s-a mărginit să arate: „Raportat la măsurile legislative mai sus-menționate, reanalizând probatoriile analizate în prezent în cauză, în raport și cu infracțiunile ce fac obiect al cauzei, apreciem că subzistă în continuare temeiurile ce au determinat luarea măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanțele procurorului”.

23. O motivare identică am regăsit în altă ordonanță, urmată de mențiunea că măsurile asigurătorii dispuse în vederea reparării pagubei, „în temeiul art. 112 alin. 1 lit. e C.p. și art. 112 alin. 4 C.p., art. 249 alin. 1,2,4,5,6 C.p.p. și art. 250 C.p.p.”.

24. Se observă ușor că nu toate textele de lege erau aplicabile în acest caz, dispozițiile care reglementează confiscarea specială neputând servi drept temei pentru menținerea măsurii asigurătorii în vederea reparării prejudiciului. Independent de aceste erori de preluare a unor texte de lege, este evident că formulări din categoria celor de mai sus nu reprezintă o motivare a menținerii măsurilor asigurătorii, neexistând o explicație specifică cu privire la argumentele pentru care acestea nu pot fi ridicate. În afară de aspectele legate de complexitatea unei cauze, motivarea ar putea avea la bază valoarea prejudiciului încă nerecuperat, conduita inculpatului, eventuala înstrăinare a altor active ale acestuia etc. Practic, organul judiciar ar trebui să acorde aceeași atenție menținerii măsurii asigurătorii ca aceea pe care a avut-o la momentul luării lor. Cu atât mai mult acest standard ar trebui respectat în cazul extinderii măsurii (care poate avea în vedere o sumă mai mare cea pentru care măsura a fost dispusă inițial, un alt bun al suspectului sau inculpatului etc.).

25. III.4. SANCȚIUNEA OMISIUNII DE A VERIFICA MĂSURA ORI A VERIFICĂRII TARDIVE. Probabil că cea mai importantă problemă ridicată de art. 250² C.pr.pen. se referă la sancțiunea omisiunii verificării măsurii ori a verificării tardive a acestuia. URMÂND MODELUL SANCȚIUNII CARE INTERVINE ÎN CAZUL MĂSURILOR PREVENTIVE (DE UNDE A FOST ȘI PRELUATĂ FORMULAREA DIN TEXTUL NOU INTRODUS PRIVIND VERIFICAREA MĂSURILOR), AR TREBUI CA SANCȚIUNEA SĂ CONSTEA ÎN ÎNCETAREA DE DREPT A MĂSURII. Pe de altă parte, în absența unei prevederi exprese în acest sens, este dificil să vorbim de o încetare de drept.

26. Mai mult decât atât, pentru unele bunuri ar fi oricum necesar un act care să constate încetarea de drept (de exemplu, în cazul bunurilor imobile radierea din cartea funciară a măsurii asigurătorii se face pe baza actelor prevăzute în Regulamentul-anexă la Ordinul ANCPI nr. 700/2014; poprirea bancară nu va fi ridicată în absența unui act provenind de la organul judiciar etc.).

27. Problema poate deveni și mai complicată dacă o persoană al cărui bun mobil e supus măsurii asigurătorii, văzând că a expirat termenul prevăzut de lege și măsura nu a fost verificată, înstrăinează bunul respectiv considerând că a intervenit încetarea de drept. Va putea fi această faptă încadrată ca infracțiune de sustragere de sub sechestru ori, dimpotrivă, situația premisă nu mai este îndeplinită?

32. În mod similar, încheierea instanței – fie că este vorba de prima instanță ori de instanța de apel – respectiv de instanța ierarhic superioară ori de Completul de 5 judecători (dacă măsura a fost verificată de instanța supremă). Contestația împotriva actului prin care se verifică măsura asigurătorie ar trebui să aibă în vedere exclusiv legalitatea acestuia din perspectiva existenței temeiurilor care au determinat menținerea, restrângerea, extinderea ori ridicarea măsurii.

33. În cazul menținerii sau extinderii măsurii, nu este exclus însă ca, prin intermediul procedurii prevăzute la art. 250 C.pr.pen și a contestației exercitate împotriva actului prin care se menține sau se extinde măsura să se eludeze practic termenul inițial de contestație împotriva luării măsurii asigurătorii. De exemplu, dacă, din eroare, au fost luate măsuri asigurătorii pentru repararea prejudiciului pe bunurile unei persoane care nu era parte în procesul penal și care nu avea nicio legătură cu inculpatul, dar aceasta a pierdut termenul de contestație, în cadrul verificării și, eventual, al contestației, s-ar putea constata că temeiurile care au stat la baza luării măsurii nu subzistă (în realitate, nu au existat niciodată). Acesta ar putea fi un motiv suplimentar pentru renunțarea la termenele scurte de 48 de ore/3 zile existente în materia contestației împotriva măsurii asigurătorii.

35. Modificarea adusă Codului de procedură penală impune a fi atrasă atenția că ar fi necesară o regândire a dispozițiilor care reglementează măsurile asigurătorii, care au fost  modificate de foarte multe ori, fapt care a generat reale dificultăți practice în aplicarea noilor modificări creând o practică neunitară și situații dificile atât pentru practicienii care îndeplinesc diverse ocupațiuni ale profesiei de jurist (magistrați, avocați, personal ANABI ș.a.), cât și pentru justițiabili în calitatea lor de destinatari ai normei juridice criticate prin prezenta excepție.

36. Ca atare, având în vedere toate aceste argumente mai sus prezentate, la data de 15 februarie 2022 am solicitat Curții de Apel București să pună în discuția contradictorie a părților excepția invocată, iar în baza art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 să constate îndeplinite condițiile de admisibilitate și în consecință să sesizeze prin încheiere Curtea Constituțională a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispoziţiilor prevăzute de art. 250² – Verificarea măsurii asigurătorii din Codul de Procedură Penală în raport cu disp. art. 15 alin. (2), art. 16, art. 21, art. 24, art. 52 alin. (3) și art. 57 din Constituția României republicată, însoțită de punctele de vedere ale părților, precum și de opinia instanţei.

37. În pofida disp. art. 29 din Legea 47/1992, Curtea de Apel București, pentru a pronunța soluția de respingere, a analizat temeincia excepției invocate, iar nu admisbilitatea. Soluția Curții de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale am apreciat-o drept nelegală și netemeinică întrucât acest demers promovat îndeplinea toate condițiile cerute de lege pentru admiterea sa.

40. Instanța de judecată învestită cu soluționarea cauzei – oricare ar fi obiectul acesteia și în orice fază s-ar afla [art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992] – nu are posibilitatea de a se pronunța cu privire la temeinicia excepției invocate, ci doar obligația de a verifica întrunirea condițiilor de admisibilitate.

41. Constatând că aceste condiții sunt întrunite, Curtea de Apel București ar fi trebuit, în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 să pronunțe o încheiere de admitere a cererii de sesizare a Curții Constituționale care să cuprindă punctele de vedere ale părților şi opinia instanţei asupra excepţiei, urmând ca argumentele instanței care a pronunțat încheierea de admitere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la constituţionalitatea normei criticate să fie analizate de către instanţa de contencios constituţional.