Jurisprudența ÎCCJ | Cameră preliminară. Excluderea probelor. Audierea martorilor. Legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală

1. Dreptul de a păstra tăcerea şi de a nu se autoincrimina aparține persoanei care a dat declarația în calitate de martor, aceasta fiind titulara interesului procesual de a da declarații numai cunoscând pe deplin valoarea și finalitatea lor procesuală, astfel încât o pretinsă încălcare a dreptului de a nu se autoincrimina a acestor persoane nu poate fi invocată de către inculpat care, într-o atare situație, nu justifică un interes procesual propriu în raport de dispozițiile procesual penale prevăzute de art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală.

2. Sub aspectul legalităţii administrării probelor, examenul judecătorului de cameră preliminară este subordonat chestiunilor ce țin de regimul nulităților actelor procesuale/procedurale prin care s-au dispus ori administrat probele a căror excludere a fost solicitată, sancțiunea prevăzută de art. 102 din Codul de procedură penală urmând a opera exclusiv în ipoteza constatării nulității acestei categorii de acte. Pretinsele contradicții între informațiile furnizate de probele administrate, lipsa de relevanță a acestora pentru clarificarea împrejurărilor cauzei ori semnificația juridică pretins eronată acordată de procuror unora dintre probe sunt chestiuni circumscrise actului propriu-zis de judecată și nu pot fi cenzurate în camera preliminară.

A constatat legalitatea sesizării Curții de Apel București cu rechizitoriul nr. x/P/2019 emis la data de 20 iulie 2020 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul pentru efectuarea urmăririi penale în cauze privind infracțiuni de corupție săvârșite de militari, privind pe inculpații C, lt. col. (rz) D, g-ral. de brigadă A, cpt. B, cpt. E, plt. maj. F, precum şi legalitatea efectuării actelor şi a administrării probelor în faza de urmărire penală și a dispus începerea judecăţii.

Pentru a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară a reţinut, în esenţă, că, prin rechizitoriul din data de 20 iulie 2020, emis în dosarul de urmărire penală nr.x/P/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul pentru efectuarea urmăririi penale în cauze privind infracțiuni de corupție săvârșite de militari, au fost trimiși în judecată, în stare de libertate, printre alții, și inculpații:

– g-ral. de brigadă A, sub acuzaţia săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, sub forma instigării, prev de art. 297 alin. (1) din C. pen., rap la art. 13² din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 47 din C. pen. și fals intelectual în formă continuată sub forma instigării, prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 35 alin. (1) din C. pen., cu aplic. art. 47 din C. pen., ambele cu aplic. art. 38 alin. (2) din C. pen.;

– cpt. B, sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de complicitate la folosirea în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații, prev de art. 48 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000;

În esență, în sarcina inculpatului general de brigadă A s-a reținut că, în luna octombrie 2019, i-a solicitat inculpatei lt. col. (rz) D, să determine psihologul examinator (lt. G), în sensul acordării unui calificativ de „apt pentru a ocupa o funcție de ofițer în cadrul Serviciului de Telecomunicații Speciale” numitei cpt. E, deși aceasta nu avea abilitățile necesare pentru ocuparea unei funcții de ofițer în cadrul STS, și să se consemneze date necorespunzătoare adevărului în cuprinsul caracterizării psihologice a inculpatei cpt. E și în cuprinsul avizului psihologic emis pentru aceeași persoană.

În sarcina inculpatei cpt. B s-a reținut că, la data de 19.02.2020, a hotărât ca inculpata cpt. E să susțină testarea singură în altă sală față de ceilalți candidați coroborată cu adoptarea unei atitudini pasive față de activitatea concurentei de fraudare a concursului.

În procedura de cameră preliminară, inculpatul A, prin apărător ales, a invocat, printre altele, următoarele cereri și excepții:

1. Faptul că declarațiile numitei H și declarația dată în calitate de martor de către inculpata I au fost administrate în mod neloial, întrucât deși acele declarații vizau propriile fapte, înainte de audiere acestora nu li s-a adus la cunoștință dreptul de a nu se autoincrimina, astfel cum cere Decizia CCR nr.236 din 02 iunie 2020, iar declarația martorei J a fost, de asemenea, luată cu încălcarea principiului loialității probelor, în condițiile în care planează suspiciunea că a existat o înțelegere anterioară între procuror și această martoră cu privire la ceea ce trebuia să declare.

În susținerea cererilor și excepțiilor invocate, inculpata B a solicitat excluderea din materialul probator al cauzei a adresei STS nr.9914 din data de 23.06.2020, care nu figurează menționată în capitolul din rechizitoriu referitor la mijloacele de probă și care a fost obținută în mod nelegal, cu încălcarea principiului loialității și a dreptului la apărare, în condițiile în care nu a fost niciodată comunicată inculpatei C, deși la dosarul cauzei se afla cererea apărătorului ales al acesteia de comunicare a tuturor actelor de urmărire penală și de participare la efectuarea acestora.

S-a mai notat că, prin memoriul scris atașat la dosar la data de 25.09.2020, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul pentru efectuarea urmăririi penale în cauze privind infracțiuni de corupție săvârșite de militari, a răspuns în detaliu fiecăreia dintre cererile și excepțiile invocate de inculpații A și B.

Analizând actele şi lucrările dosarului de urmărire penală, prin prisma cererilor şi a excepţiilor formulate de către inculpații A și B, respectiv a concluziilor formulate de Ministerul Public cu privire la acestea, precum şi din oficiu, sub toate aspectele care fac obiectul procedurii, conform art. 342 din C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală și a dispus începerea judecăţii.

În concret, prioritar, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, a constatat că această instanţă este competentă să judece cauza cu care a fost învestită, atât din punct de vedere teritorial, în condiţiile art. 41 din C. proc. pen., cât şi din punct de vedere material şi după calitatea persoanei, în conformitate cu prevederile art. 38 alin. (4) din C. proc. pen., cu argumentarea că deși inculpatul A este militar activ, având gradul de general de brigadă, împrejurare în raport cu care, în mod obișnuit, competența după calitatea persoanei ar fi trebuit să aparțină Curții Militare de Apel, potrivit art. 39 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., printre ceilalți inculpați trimiși judecată în aceeași cauză se regăsește și un inculpat care nu are statut de militar, respectiv inculpatul D, care are calitatea de agent de poliție la Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Giurgiu, iar potrivit art. 44 alin. (4) din C. proc. pen., competența de a judeca toate faptele și pe toți inculpații trimiși în judecată în aceeași cauză revine Curţii de Apel București – ca instanță civilă.

În ceea ce privește motivul de critică susținute de inculpatul A, prin apărător, judecătorul de cameră preliminară a constatat că este nefondat și solicitarea apărării inculpatului A de a se constata modul neloial de obținere a unor declarații de martori și de a se dispune excluderea acestora din ansamblul probator al cauzei este neîntemeiată.

În acest sens, cu referire la declarația martorului J, contestată de apărarea inculpatului A pe motiv că în timpul audierii acestei persoane ar fi sesizat un schimb suspect de priviri între martoră și procurorul de caz și i-a fost respinsă de către procuror întrebarea care ar fi putut devoala întâlnirea care presupune că a existat anterior între cei doi cu privire la ceea ce trebuia să declare martora, judecătorul de cameră preliminară a constatat că aceste pretinse acuze nu au, la momentul pendinte, niciun suport faptic, neexistând date sau indicii în sensul că declarația acestui martor ar fi fost obţinută de către organul de urmărire penală prin mijloace neloiale (dintre cele prevăzute în art. 101 din C. proc. pen.), ci se bazează pe o simplă supoziție cu caracter subiectiv.

Pe de altă parte, în cursul judecăţii, pot fi readministrate toate probele administrate în faza de urmărire penală (dacă acestea vor fi contestate), astfel cum prevede art. 374 alin. (7) din C. proc. pen., așa încât apărarea inculpatului A va putea avea oportunitatea de a o interoga pe martoră de așa manieră încât să poată fi verificată obiectivitatea, imparțialitatea și credibilitatea celor afirmate de aceasta cu prilejul audierii din cursul urmăririi penale.

Cu privire la declarațiile de martor ale numitei H și la declarația dată în calitate de martor de către inculpata I, care au fost obținute fără ca persoanelor audiate să li se fi adus la cunoștință dreptul de a nu se autoincrimina, astfel cum s-a statuat prin Decizia Curții Constituționale nr. 236 din 02 iunie 2020, judecătorul de cameră preliminară a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a sancţiunii nulităţii relative, prevăzute de art. 282 alin. (1) din C. proc. pen. pentru următoarele motive:

– în ceea ce o privește pe martora H s-a reținut, în esență, față de aceasta s-a dispus prin rechizitoriu soluția clasării, astfel că, prin raportare la cele statuate de către instanța de contencios constituțional prin Decizia nr. 236/2020 (publicată în Monitorul Oficial nr.597 din data de 08 iulie 2020), audierea acesteia fără să-i fi fost aduse la cunoştinţă, de către procuror, dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria încriminare, ca drepturi procesuale recunoscute în favoarea celui „acuzat”, nu a fost de natură să-i cauzeze vreo vătămare concretă, în condițiile în care acele declarații nu au fost vreodată folosite împotriva sa.

– nici declarația dată în calitate de martor de către inculpata I, în data de 12.03.2020, în lipsa încunoștințării acesteia asupra dreptului la tăcere și la neautoincriminare, nu este afectată de vreun motiv de nulitate relativă, în sensul art. 282 din C. proc. pen., întrucât, pe de o parte, la momentul realizării acestei audieri de către însuși procurorul de caz, acesta nu deţinea, pe baza probatoriului cauzei, suficiente informaţii concludente pentru a suspiciona posibila implicare a inculpatei I în săvârşirea faptelor cercetate (relevantă în acest sens fiind împrejurarea că cea dintâi audiere a martorei H, care a formulat declarații incriminatoare la adresa inculpatei I, s-a desfășurat concomitent cu audierea acesteia din urmă, însă de către un organ de poliție judiciară, ambele fiind audiate în ziua de 12.03.2020, cu aproximație în intervalul orar 09.00 – 11.30), astfel încât nu se putea considera că la acel moment I dobândise deja calitatea de „acuzat”, în sensul autonom al acestei noţiuni, astfel cum a fost configurat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte, din examinarea conținutului acestei declarații nu rezultă că titularul ei ar fi făcut afirmații incriminatoare la adresa sa ori a altor inculpați din cauză, aspectele consemnate în respectiva declarație nefiind, de altfel, folosite nici de către procuror pentru probarea situației de fapt descrise în rechizitoriu.

De asemenea, în cauză, judecătorul de camera preliminară nu a identificat motive pertinente nici pentru a se putea dispune, conform solicitărilor apărării inculpatei C, excluderea din materialul probator prezentat de acuzare a adresei STS nr.9914 din data de 23.06.2020, întrucât, pe de o parte, omisiunea menționării acesteia în capitolul din rechizitoriu în care sunt enumerate mijloacele de probă strânse în cursul urmăririi penale nu prezintă nicio relevanță din perspectiva legalității administrării probei sau a respectării dreptului la apărare, în condițiile în care acest mijloc de probă a fost menționat și analizat de către procuror în acea parte a considerentelor actului de sesizare dedicată expunerii detaliate a situației de fapt.

Prin urmare, de vreme ce adeverința folosită în acuzarea inculpatei a fost pe larg analizată în considerentele rechizitoriului, inculpatei i se oferă o oportunitate adecvată pentru exercitarea concretă și efectivă a dreptului la apărare în raport cu conținutul acesteia în cadrul etapei procesuale a judecății.

Pe de altă parte, împrejurarea că acest mijloc de probă, a cărui dată certă este aceea de 23.06.2020, nu a fost comunicat apărării inculpatei B nu constituie nicidecum expresia unei încălcări a principiului loialității în administrarea probelor, întrucât, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, se reține că apărătorul ales al acestei inculpate, la data de 16.06.2019 a transmis către organul de urmărire penală prin email, o singură cerere prin care a solicitat să-i fie comunicate fotocopii ale actelor dosarului de urmărire penală nr.x/P/2019, cerere care a și fost satisfăcută în aceeași zi, prin comunicarea întregului dosar scanat, astfel cum rezultă din procesul verbal întocmit în acest sens, însă ulterior acestui moment nu au mai fost formulate de către apărător și alte cereri pentru a-i fi comunicate și celelalte documente atașate la dosar după data de 16.06.2019 astfel încât, în lipsa unei cereri exprese în acest sens, a unor diligențe de consultare a dosarului de urmărire penală după comunicarea copiei scanate a acestuia, precum și a unei obligații legale a organului de urmărire penală de a comunica din oficiu probele administrate, inculpata B nu-și poate invoca propria culpă pentru a obține excluderea unei probe sub pretextul nelegalei sale administrări.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au formulat contestații, printre alții, inculpații A și B, care au reiterat fidel criticile invocate în faţa judecătorului de cameră preliminară de la instanţa de fond, susținând că soluția pronunțată de acesta este netemeinică, nelegală și insuficient motivată.

Examinând legalitatea și temeinicia încheierii atacate, prin prisma motivelor de contestație invocate, cât și din oficiu, în limitele conferite de dispozițiile art. 347 alin. (4) din C. proc. pen., art. 281 din C. proc. pen. (astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 302/2017 a instanței de contencios constituțional, publicată în M. Of. nr. 566 din 17.07.2017) și art. 282 alin. (2) din C. proc. pen. (având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 554/19.09.2017, publicată în M. Of. nr. 1013 din 21.12.2017), Înalta Curte, Completul de 2 judecători, apreciază nefondate contestaţiile formulate, pentru următoarele considerente:

Prioritar, judecătorul de cameră preliminară reține limitele și specificul obiectului procedurii de faţă, astfel cum sunt definite explicit în cuprinsul dispoziţiilor art. 342 din C. proc. pen., normă care statuează asupra prerogativelor judecătorului de a verifica, după trimiterea în judecată, chestiuni punctuale, enumerate limitativ, respectiv: competenţa instanţei sesizate prin rechizitoriu, legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Legalitatea sesizării implică verificarea, reală și efectivă, a îndeplinirii condiţiilor de formă şi conţinut ale rechizitoriului, judecătorul analizând dacă actul de sesizare se conformează exigenţelor art. 328 alin. (1) din C. proc. pen., referitoare, inter alia, la verificarea sa prealabilă de către procurorul ierarhic superior, la indicarea persoanelor trimise în judecată, a faptelor reţinute în sarcina acestora, a încadrării juridice ori a probelor/mijloacelor de probă care au fundamentat opţiunea procurorului de a da cauzei rezolvarea prevăzută de art. 327 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen..

În această etapă, accentul cade pe verificarea clarităţii acuzaţiei, respectiv a descrierii faptelor penale – ca manifestări în sfera realității obiective – într-o manieră detaliată, explicită, lipsită de ambiguitate, care să permită inculpaţilor înţelegerea deplină a conţinutului faptic al acuzaţiilor penale, iar judecătorului – individualizarea, dincolo de orice echivoc, a obiectului și limitelor judecății.

Legalitatea administrării probelor presupune verificarea, din perspectiva dispozițiilor art. 101-102 din C. proc. pen., a legalității procedeelor probatorii și a mijloacelor de probă administrate în faza inițială a procesului.

În egală măsură, un atare examen implică o evaluare a probelor din aceeași unică perspectivă a legalității (sau, după caz, a loialităţii), judecătorul analizând doar legalitatea, iar nu oportunitatea actului prin care s-a dispus/respins administrarea unei probe de către organul de urmărire penală.

În materia probațiunii, examenul judecătorului de cameră preliminară are o unică finalitate – excluderea probelor care au stat la baza dispoziției de trimitere în judecată, dar care au fost administrate în mod nelegal. Modul de apreciere a conținutului informativ al probelor de către procuror și cenzurarea valorii atribuite unora dintre probele administrate în detrimentul altora reprezintă chestiuni esențial circumscrise conceptului de ”apreciere a probelor”, în înțelesul art. 103 din C. proc. pen., care nu se subsumează obiectului legal al camerei preliminare.

Legalitatea efectuării actelor de urmărire penală presupune verificarea, în condiţiile legii, a tuturor actelor de urmărire penală, examen care, similar verificării competenţei, pentru a avea un caracter efectiv trebuie să îndeplinească, deopotrivă, exigenţele anterior menţionate.

În definirea limitelor verificărilor efectuate de judecătorul de cameră preliminară, sunt pertinente, de asemenea, dispozițiile relative la nulități, ele disciplinând atât participanții procesuali îndreptățiţi a invoca încălcări ale legii în faza de urmărire penală, cât și coordonatele procedurale în care astfel de încălcări pot fi invocate în camera preliminară.

Așadar, examenul judecătorului de cameră preliminară este limitat, prin voinţa legiuitorului, la chestiuni eminamente de drept, circumscrise exigențelor de formă și conținut ale actelor procedurale, de concordanță a acestora din urmă cu actele procesuale pe care le încorporează ori cu dispozițiile legale pertinente în faza de urmărire penală, caracteristici ce imprimă acestui examen un specific inevitabil formalin.

Analizând în aceste coordonate de principiu contestațiile formulate de inculpații A și B împotriva încheierii din data de 23 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I penală, Înalta Curte, Completul de 2 judecători, reține următoarele:

În ceea ce privește declarațiile numitei H și ale inculpatei I, date în calitate de martor, Înalta Curte reține următoarele: A, prin apărător ales, a criticat faptul că organul de urmărire penală nu a adus la cunoștința numitei H și a inculpatei I, înainte de audierea acestora în calitate de martor, dreptul de a nu se autoincrimina, conform Deciziei nr. 236 din 2 iunie 2020 a Curții Constituționale.

Examinând actele dosarului prin prisma criticii formulate, instanța de contestație reține, în succesiunea actelor de urmărire penală efectuate, că declarațiile de martor ale celor două persoane menționate anterior au fost date la 12 martie 2020.

Prin Decizia nr. 236 din data de 2 iunie 2020 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 597 din 08 iulie 2020), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 118 din C. proc. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională.

Or, pe de o parte, declarațiile de martor ale numitei H și ale inculpatei I sunt anterioare pronunțării deciziei anterior menționate, hotărârea instanței de contencios constituțional neputând avea ca efect necondiționat invalidarea automată a acestor mijloace de probă, fără riscul de a produce, astfel, efecte retroactive. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, republicată, ” Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.”

Pe de altă parte, dreptul martorului de a păstra tăcerea şi de a nu se autoincrimina este menit, în principiu, să protejeze libertatea oricărei persoane audiate de a alege să vorbească sau să păstreze tăcerea atunci când este interogată de poliţie în legătură cu activități ilicite în care a fost implicată. Această libertate de alegere este compromisă atunci când, suspectând o posibilă contribuție a persoanei audiate la activitățile ilicite supuse investigării, autorităţile recurg la subterfugiul ascultării sale în calitate de martor (obligat a da declarații complete) și omit, astfel, a-i aduce la cunoștință nu doar suspiciunile ce planează asupra sa, ci mai ales dreptul procesual de a nu contribui la propria incriminare.

Din analiza acestor dispoziții prin raportare la considerentele Deciziei nr. 236 din data de 2 iunie 2020 a Curții Constituționale rezultă că dreptul de a păstra tăcerea şi de a nu se autoincrimina aparține persoanei care a dat declarația în calitate de martor, aceasta fiind titulara interesului procesual de a da declarații numai cunoscând pe deplin valoarea și finalitatea lor procesuală, pentru a beneficia astfel, în mod efectiv, de toate garanțiile unei proceduri echitabile.

Or, în cauză, o pretinsă încălcare a dreptului de a nu se autoincrimina nu a fost invocat de înseși persoanele ascultate ca martor – respectiv, H și I ci de către inculpatul A care, într-o atare situație, nu justifică un interes procesual propriu în raport de dispozițiile procesual penale supuse analizei. În plus, în acord cu judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond, examinând conținutul declarațiilor de martor referite, instanța de contestație reține, la nivelul de analiză formal inerent camerei preliminare, că acestea nu par a furniza informații incriminatoare în ceea ce îl privește pe contestatorul A.

Prin urmare, în mod corect judecătorul de cameră preliminară de la prima instanță a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a sancţiunii nulităţii relative, prevăzute de art. 282 alin. (1) din C. proc. pen. cu privire la declarațiile de martor ale numitelor H și I.

Referitor la susținerea inculpatei că parchetul nu s-a pronunțat cu privire la cererea de probatorii formulată la data de 26.06.2020, constând în administrarea probei cu adeverința nr. 9911 din 22.06.2020 emisă de Serviciul de Telecomunicații Speciale, fiind presupus încălcate dispozițiile art. 100 alin. (3) din C. proc. pen., Înalta Curte notează următoarele:

Fără a relua argumentele teoretice deja expuse în încheiere și răspunzând criticilor punctuale formulate de inculpată, se reține că, în principiu, opțiunea procurorului de a valorifica, în susținerea acuzațiilor, doar unele dintre probele administrate nu antamează chestiuni de legalitate a sesizării, ci de temeinicie a acuzațiilor, care nu pot fi cenzurate în faza de cameră preliminară.

Astfel, o eventuală contradicție între informațiile furnizate de probele administrate în cauza de față (în concret, presupusa contradicție între adeverința nr. 9911 din 22.06.2020 și adresa nr. 9914 din 23.06.2020, ambele emise de Serviciul de Telecomunicații Speciale), relevanța acestora pentru clarificarea împrejurărilor cauzei sau semnificația juridică pretins eronată acordată acestora de către procuror sunt chestiuni circumscrise actului propriu-zis de judecată și care nu pot fi cenzurate în această fază procesuală.

În speță, împrejurarea că procurorul nu ar fi valorificat probator apărările formulate de inculpată în cuprinsul cererii de probatorii din data de 26.06.2020 – aspect care, în opinia apărării, ar fi condus la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie şi a principiului aflării adevărului – nu poate fi examinată de judecătorul de cameră preliminară, întrucât orice analiză în această privinţă ar echivala cu o statuare implicită asupra temeiniciei acuzaţiilor, aspect ce excedează competenţei reglementate de art. 54 din C. proc. pen. şi contravine dispoziţiilor art. 342 şi urm. din acelaşi cod.

Înalta Curte constată că, în realitate, criticile inculpatei vizează modul de apreciere de către organele de urmărire penală a conținutului probator al adeverinței nr. 9911 din 22.06.2020, emisă de Serviciul de Telecomunicații Speciale, iar această împrejurare nu este circumscrisă regularității actului de sesizare.

În plus, se reține că toate celelalte critici ale inculpatei referitoare la modalitatea de apreciere a probelor de către organul de urmărire penală, împrejurarea dacă situația de fapt prezentată în rechizitoriu se subsumează sau nu cerințelor de tipicitate a infracțiunii pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată reprezintă chestiuni eminamente de fond, fără a afecta, însă, claritatea acuzației și, prin aceasta, regularitatea sesizării, cum de altfel, în mod corect, a reținut și judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București.

2. Sub aspectul legalităţii administrării probelor, făcând trimitere la considerentele expuse în preambulul analizei cererilor și excepțiilor formulate, Înalta Curte subliniază că verificarea legalității probelor din perspectiva dispozițiilor art. 101-102 din C. proc. pen. implică, în realitate, un examen al legalității actelor procesuale prin care s-a dispus administrarea unui mijloc de probă, respectiv al actelor procedurale prin care acea probă a fost obținută.

Conceptual, noțiunile de probă, mijloc de probă și procedeu probatoriu sunt delimitate în cuprinsul art. 97 alin. (1)-(3) din C. proc. pen.. Probele în sine, ca elemente de fapt care servesc la constatarea existenței/inexistenței vreuneia dintre împrejurările prevăzute de art. 97 alin. (1) din C. proc. pen., nu pot fi obținute nelegal decât dacă mijlocul de probă sau procedeul probatoriu prin care se administrează acea probă este nelegal.

Aceasta înseamnă că examenul judecătorului de cameră preliminară este subordonat, în speță, chestiunilor ce țin de regimul nulităților actelor procesuale/procedurale prin care s-au dispus ori administrat probele a căror excludere a fost solicitată, sancțiunea prevăzută de art. 102 din C. proc. pen. urmând a opera exclusiv în ipoteza constatării nulității acestei categorii de acte. Pretinsele contradicții între informațiile furnizate de probele administrate, lipsa de relevanță a acestora pentru clarificarea împrejurărilor cauzei ori semnificația juridică pretins eronată acordată de procuror unora dintre probe sunt chestiuni circumscrise actului propriu-zis de judecată și nu pot fi cenzurate în camera preliminară.

În aceste coordonate de principiu, examinând legalitatea administrării probelor prin prisma cererii formulată de inculpată, Înalta Curte constată următoarele:

a) Cererea de excludere a adresei nr. 9914 din 23.06.2020, emisă de Serviciul de Telecomunicații Speciale, a fost formulată de contestatoarea C cu argumentarea, în esență, că aceasta a fost administrată cu presupusa încălcare a principiului contradictorialității și a dreptului la apărare.

S-a susținut că adresa nr. 9914 din 23.06.2020 a STS nu este menționată în opisul rechizitoriului, în capitolul II, denumit ”Mijloace de probă”, precum și faptul că acest înscris nu i-a fost comunicat.

În acord cu judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond, Înalta Curte reține că omisiunea menționării adresei analizate în capitolul din rechizitoriu în care sunt enumerate mijloacele de probă nu prezintă nicio relevanță din perspectiva legalității administrării probei sau a respectării dreptului la apărare, problema ridicată de inculpată subsumându-se, în concret, unei erori materiale evidente. Aceasta deoarece, pe de o parte, acest mijloc de probă a fost menționat și analizat de către procuror la filele 39, 44 din actul de sesizare, iar pe de altă parte, înscrisul se află depus la dosarul de urmărire penală, astfel încât instanța de judecată are posibilitatea reală de a-l identifica cu certitudine și de a-l pune în discuția părților în cursul judecății, cu respectarea principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare.

Prin urmare, de vreme ce adeverința supusă analizei a fost pe larg analizată în considerentele rechizitoriului și ea se află fizic la dosar, Înalta Curte reţine că inculpatei i se oferă o oportunitate adecvată pentru exercitarea efectivă a dreptului la apărare în raport cu conținutul mijlocului de probă în cursul judecății, motiv pentru care omisiunea menționării adresei nr. 9914 din 23.06.2020 a STS în opisul rechizitoriului nu ridică probleme de regularitate a sesizării instanței.

În ceea ce privește critica inculpatei B, prin apărător ales, constând în faptul că în mod greșit nu s-a procedat la comunicarea, din oficiu, a adresei nr. 9914 din 23.06.2020, emisă de Serviciul de Telecomunicații Speciale, având în vedere că la dosarul de urmărire penală exista o cerere de comunicare a tuturor actelor de urmărire penală și de participare la efectuarea acestora, Înalta Curte o constată nefondată.

Astfel, în succesiunea actelor de urmărire penală efectuate, se rețin următoarele:

La data de 16.06.2020, apărătorul ales al inculpatei a transmis, prin e-mail, o cerere prin care a solicitat comunicarea actelor dosarului de urmărire penală nr. x/P/2019, în copie. La aceeași dată, respectiv, 16.06.2020, organul de urmărire penală a dat curs solicitării apărătorului ales al inculpatei B și i-a comunicat acestuia întregul dosar de urmărire penală, scanat.

La data de 24.06.2020, s-a înregistrat la dosarul de urmărire penală nr. x/P/2019 adresa nr. 9914 din 23.06.2020, emisă de Serviciul de Telecomunicații Speciale, urmare a solicitării formulate de procurorul de caz la 22.06.2020.

Evaluând prevederile art. 94 din C. proc. pen. prin prisma criticilor formulate de inculpată, Înalta Curte, completul de 2 judecători, constată că legiuitorul a reglementat astfel dreptul apărării de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal, însă nu a normat, corelativ, și eventuala obligație a procurorului care instrumentează dosarul de urmărire penală de a comunica, din oficiu, toate actele procesuale efectuate ori înscrisurile atașate.

Cu atât mai mult, legiuitorul nu a limitat dreptul procurorului de a administra mijloacele de probă apreciate utile pentru lămurirea cauzei instrumentate, numai ulterior consultării dosarului de către avocații părţilor sau ai subiecţilor procesuali principali.

De altfel, se observă că, în concret, contestatoarea inculpată nu a invocat încălcarea vreunui text de lege sub acest aspect, criticile formulate constituind, în realitate, interpretări subiective ale conținutului și sferei de aplicare a dispozițiilor art. 92 și art. 94 Cod de procedură penală.

În concluzie, constatându-se inexistența vreunei dispoziții legale care să reclame comunicarea către părți din oficiu, de către procuror, a tuturor înscrisurilor atașate la dosar, Înalta Curte conchide în sensul inexistenței situației premisă a sancțiunii nulității și, implicit, a caracterului nefondat al criticii formulate.

În ceea ce privește invocarea de către inculpată, sub acest aspect, a exigențelor art. 6 parag. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului, instanța de contestație reține că norma nu este incidentă în această situație particulară, pentru următoarele motive:

Deși, inculpata a susținut, în esență, că adresa nr. 9914 din 23.06.2020, emisă de Serviciul de Telecomunicații Speciale, a fost obținută cu încălcarea principiilor loialității și contradictorialității garantate de art. 6 parag. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului, se observă că dispozițiile invocate se referă, distinct de informarea asupra acuzației, asigurarea înlesnirilor necesare pregătirii apărării ori asistarea de un avocat, la activitățile de audiere a martorilor în prezența acuzatului, nicidecum la obținerea unei probe scrise de către acuzare, în faza de urmărire penală.

În plus, așa cum s-a arătat în cele ce preced, adresa nr. 9914 din 23.06.2020 emisă de Serviciul de Telecomunicații Speciale a fost pe larg analizată în considerentele rechizitoriului, astfel încât judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond a reținut în mod corect că inculpatei i se oferă o oportunitate adecvată pentru exercitarea concretă și efectivă a dreptului la apărare în raport cu conținutul acesteia în cadrul etapei procesuale a judecății.

Celelalte critici ale inculpatei vizează, în esenţă, modul de apreciere de către organele de urmărire penală a probelor administrate în cauză, cu precădere a conținutului probator al adresei nr. 9914 din 23.06.2020, emisă de Serviciul de Telecomunicații Speciale; or această împrejurare nu se circumscrie problematicii regularității actului de sesizare a instanței, ci antamează apărări de fond, ce urmează a fi valorificate în cursul judecății.

Pentru considerentele astfel expuse, Înalta Curte, Completul de 2 judecători, a apreciat încheierea atacată ca fiind legală și temeinică, motiv pentru care, în baza art. 347 și art. 425¹ alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondate, contestațiile formulate de inculpații A şi B împotriva încheierii din data de 23 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I penală.