Jurisprudența ÎCCJ | Revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului. Recurs. Inadmisibilitate

În cazul în care, în temeiul dispoziţiilor art. 465 alin. (11) lit. b) C. proc. pen., s-a admis cererea de revizuire, s-a desfiinţat hotărârea de condamnare pronunţată în apelul procurorului sub imperiul Codului de procedură penală anterior şi s-a dispus sub imperiul noului Cod de procedură penală rejudecarea apelului, hotărârea pronunţată în apel este definitivă şi nu poate fi atacată cu recurs, chiar dacă hotărârea de condamnare pronunţată iniţial în apel şi desfiinţată în calea de atac a revizuirii a fost supusă recursului, întrucât, în conformitate cu prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2013, rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, dispusă după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, se desfăşoară conform legii noi. În acest caz, nu este aplicabilă Decizia nr. 2/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, deoarece hotărârea de condamnare desfiinţată pe calea revizuirii nu a fost pronunţată în recursul procurorului, ci în apelul procurorului, iar recursul nu a fost exercitat de către procuror.

S-a constatat că inculpatul A. a executat pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 352/F din 18 mai 2007 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, definitivă prin decizia penală nr. 1153 din 13 aprilie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la data de 20 aprilie 2012 până la data de 4 decembrie 2012.

Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reținut că, prin sentinţa penală nr. 352/F din 18 mai 2007, Tribunalul Ialomiţa, printre altele, l-a achitat pe inculpatul A., pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. anterior cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Prin decizia nr. 224/A din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, s-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată şi, rejudecând, în fond, în baza art. 254 alin. (1) C. pen. anterior cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 3 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen. anterior pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale; s-a făcut aplicarea prevederilor art. 71 – art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. anterior.

Condamnatul a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei nr. 224/A din 21 octombrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, definitivă prin decizia penală nr. 1153 din 13 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a pronunţării de Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii din data de 4 decembrie 2018, cauza A. împotriva României, prin care s-a admis cererea sa, constatându-se violarea art. 8 din Convenţie.

Prin decizia penală nr. 743/A din 31 iulie 2020, în baza art. 465 alin. (11) lit. b) C. proc. pen., s-a admis cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 224/A din 21 octombrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel București, Secția I penală.

S-a desfiinţat decizia nr. 224/A din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel București, Secția I penală, definitivă prin decizia penală nr. 1153 din 13 aprilie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, numai în privința revizuentului A. și s-a dispus rejudecarea căii de atac a apelului.

Împotriva deciziei nr. 1207/A din 11 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, a formulat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secția judiciară penală.

Prin motivele de recurs declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, la data de 21 ianuarie 2021, s-a solicitat admiterea recursului şi desfiinţarea încheierii de şedinţă din data de 8 iulie 2020 şi a deciziilor penale nr. 743/A din 31 iulie 2020 şi nr. 1207/A din 11 noiembrie 2020, pronunţate în dosarul Curţii de Apel Bucureşti privind pe revizuentul inculpat A. și, rejudecând cererea de revizuire de către instanţa competentă material, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, să fie respinsă, ca inadmisibilă.

A fost invocată Decizia nr. 2/2015 din 2 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. nr. 159 din 6 martie 2015, exemplificând din considerentele deciziei că: atunci când Curtea Europeană constată încălcarea unui drept, impune instanţelor obligaţia de a relua procesul din stadiul în care s-a aflat partea sau, mai exact, reclamantul în momentul încălcării dreptului.

După soluţia de achitare dispusă de Tribunalul Ialomiţa, prin sentinţa penală nr. 352/F din 18 mai 2007, pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. anterior cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, revizuentul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, în apel, prin decizia nr. 224/A din 21 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, soluţie menţinută în recurs, prin decizia nr. 1153 din 13 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală.

Prin decizia nr. 1207/A din 11 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a rejudecat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 352/F din 18 mai 2007, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa.

Potrivit art. 465 C. proc. pen., hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluționării amiabile a litigiului dintre stat și reclamanți, pot fi supuse revizuirii, dacă vreuna dintre consecințele grave ale încălcării Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta continuă să se producă și nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Or, în cauză, s-a formulat o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 465 C. proc. pen., iar rejudecarea apelului s-a dispus prin decizia nr. 743/A din 31 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, adică după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, din 1 februarie 2014.

În aceste condiţii, au incidenţă dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2013, în sensul că rejudecarea se realizează conform legii noi, care prevede două grade de jurisdicţie, decizia nr. 1207/A din 11 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală fiind definitivă, iar prezentul recurs inadmisibil.

Recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Dând eficiență principiilor legalității căilor de atac și liberului acces la justiție, reglementate de dispozițiile art. 129 și art. 21 din Constituție, precum și exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice, admisibilitatea acestora fiind condiționată de exercitarea lor potrivit legii, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Decizia nr. 2 din 2 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu are aplicabilitate, în prezenta cauză, cum a susţinut procurorul prin concluziile formulate, întrucât vizează situaţia desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac reglementată în procedura prevăzută în art. 465 C. proc. pen., în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (prima instanţă, apel şi recurs), rejudecându-se exclusiv recursul procurorului.

După cum s-a arătat în cele ce preced, ipoteza din speţă este diferită de cea analizată prin Decizia nr. 2 din 2 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, din moment ce, nu în recursul procurorului (ca al treilea grad de jurisdicţie), ci în apelul procurorului (ca al doilea grad de jurisdicţie) se dispusese condamnarea revizuentului după soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă, ceea ce înseamnă că, începând cu momentul procesual al apelului, a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (cum a constatat Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea din 4 decembrie 2018). Apoi, calea de atac a recursului prevăzută de Codul de procedură penală anterior nu a fost exercitată de procuror, ci de revizuent, în calitatea sa de inculpat de la acel moment procesual.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secția judiciară penală împotriva deciziei nr. 1207/A din 11 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală.