Jurisprudența ÎCCJ | Control judiciar pe cauţiune. Restituirea cauţiunii

1. În cazul în care măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune a încetat de drept înainte de trimiterea inculpatului în judecată, în procedura camerei preliminare, judecătorul de cameră preliminară poate dispune, prin încheiere, restituirea cauţiunii, întrucât cauţiunea garantează, conform art. 217 alin. (4) C. proc. pen., participarea inculpatului la procesul penal şi respectarea de către acesta a obligaţiilor impuse în cadrul controlului judiciar, menţinându-şi caracterul necesar şi proporţional numai atât timp cât măsura preventivă subzistă. Încetarea de drept a măsurii preventive a controlului judiciar pe cauţiune, care are ca efect încetarea obligaţiilor din cadrul controlului judiciar, determină inexistenţa fundamentului legal al menţinerii cauţiunii. 

2. Prevederile art. 217 alin. (7) C. proc. pen. [potrivit cărora dispoziţiile art. 217 alin. (5) şi (6) C. proc. pen. referitoare la cazurile de confiscare şi cazurile de restituire a cauţiunii se aplică în măsura în care nu s-a dispus plata din cauţiune, în ordinea următoare, a despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii], precum şi prevederile art. 404 alin. (4) lit. h) C. proc. pen. [conform cărora dispozitivul trebuie să cuprindă, după caz, cele hotărâte de instanţă cu privire la cauţiune] sunt incidente exclusiv în ipoteza în care măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune subzistă până la pronunţarea unei soluţii pe fondul cauzei. 

Pentru a dispune astfel, judecătorul a reținut că inculpații menționați au fost trimiși în judecată prin rechizitoriul nr. X. din data de 13 noiembrie 2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, astfel: A. pentru săvârșirea a două infracțiuni de luare de mită, prevăzute în art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 și a unei infracțiuni de trafic de influență în formă continuată, prevăzută în art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. și a art. 5 C. pen.; B. pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de influență prevăzută în art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. și complicitate la luare de mită prevăzută în art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., ambele în concurs real prevăzut în art. 38 alin. (1) C. pen.; C. pentru săvârșirea unei infracțiuni de trafic de influență prevăzută în art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

La data de 15 noiembrie 2019, a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cererea inculpatului A. prin care a solicitat constatarea încetării de drept a măsurii controlului judiciar pe cauţiune şi, pe cale de consecinţă, restituirea cauţiunii aferente acestei măsuri, precum şi ridicarea garanţiilor reale imobiliare impuse atât asupra bunurilor personale, cât şi asupra imobilului aparţinând fiului inculpatului.

Cu ocazia dezbaterilor de la termenul din 19 noiembrie 2019, inculpații B. și C. au formulat oral cereri de restituire a cauţiunii, precizând că măsura controlului judiciar pe cauţiune a încetat de drept.

În ce priveşte măsurile preventive dispuse în cauză faţă de inculpatul C., judecătorul de cameră preliminară a reţinut că, prin ordonanţa din data de 18 aprilie 2018, s-a dispus consemnarea de către acesta a unei cauţiuni în cuantum de 200.000 euro, iar prin ordonanţa din data de 3 mai 2018, s-a luat, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune, pentru o perioadă de 60 zile, respectiv de la data de 3 mai 2018 până la data de 1 iulie 2018, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

Alin. (2) al art. 241 C. proc. pen. prevede că organul judiciar care a dispus această măsură sau, după caz, procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată în fața căreia se află cauza constată, prin ordonanță sau încheiere, din oficiu, la cerere sau la sesizarea administrației locului de deținere, încetarea de drept a măsurii preventive (…).

Judecătorul a constatat că măsura controlului judiciar pe cauţiune dispusă faţă de inculpatul A. la data de 29 mai 2018 a încetat de drept la expirarea termenului prevăzut în ordonanța din data de 17 iulie 2019, respectiv la 19 septembrie 2019, în contextul în care procurorul nu a mai procedat la prelungirea măsurii.

Ca atare, măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune dispusă față de inculpatul A. a încetat de drept în cursul urmăririi penale și nu în procedura de cameră preliminară, nefiind incidentă împrejurarea prevăzută în art. 241 alin. (2) C. proc. pen.

Deopotrivă, judecătorul a apreciat că dispozițiile prevăzute în art. 207 alin. (2) teza finală C. proc. pen., conform cărora judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu legalitatea și temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, au în vedere situația în care o măsură preventivă este în ființă atunci când procurorul dispune trimiterea în judecată a unui inculpat față de care s-a dispus o astfel de măsură.

Totodată, soluțiile pe care le poate dispune judecătorul de cameră preliminară, în conformitate cu prevederile art. 207 – Verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară, respectiv menținerea măsurii preventive față de inculpat (art. 207 alin. 4 C. proc. pen.) sau revocarea acesteia (art. 207 alin. 5 C. proc. pen.) ori înlocuirea cu o altă măsură preventivă, au ca situaţie premisă o măsura preventivă în fiinţă la momentul sesizării organului judiciar.

Or, la momentul sesizării, inculpatul nu se mai afla sub imperiul măsurii preventive, motiv pentru care cererea de constatare a încetării de drept a măsurii controlului judiciar pe cauţiune formulată de inculpatul A. a fost respinsă, situația de fapt reclamată de către inculpat (încetarea de drept a acestei măsuri preventive) realizându-se anterior sesizării judecătorului de cameră preliminară, respectiv la data de 19 septembrie 2019.

Analizând cererile de restituire a cauţiunii, judecătorul de cameră preliminară a arătat că, în vechea reglementare, liberarea provizorie pe cauțiune reprezenta o măsură procesuală alternativă la măsurile preventive privative de libertate, astfel cum s-a argumentat şi în Decizia nr. 17/2011 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a cărei acordare era lăsată la latitudinea instanţei care aprecia asupra îndeplinirii condiţiilor liberării.

Instituția juridică a liberării provizorii presupunea, ca o condiție esențială și prealabilă formulării unei cereri de liberare provizorie, preexistența măsurii arestării preventive legal luată (sau, după caz, prelungită ori menținută) față de învinuit sau inculpat. Astfel, în analiza cererii de liberare provizorie, se verifica, în prealabil, subzistența temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă.

Spre deosebire de vechea reglementare, în Codul de procedură penală în vigoare, controlul judiciar pe cauţiune este o măsură preventivă distinctă, prevăzută ca atare în art. 202 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., ce poate fi dispusă de procuror, de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară şi de instanţa de judecată.

Dispoziţiile legale precitate conferă instanţei de judecată posibilitatea dispunerii restituirii cauţiunii şi doar în măsura în care nu s-a dispus plata din aceasta a despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.

Cum obligaţiile de plată a despăgubirilor civile, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii nu pot fi stabilite decât odată cu soluţionarea fondului cauzei, dispoziţia ca sumele consemnate cu titlu de cauţiune să fie destinate acoperirii acestor sume datorate de inculpat va putea fi dată de judecător odată cu soluţionarea cauzei pe fond.

S-a reținut că dispoziţiile generale cuprinse în art. 217 alin. (7) C. proc. pen. se coroborează cu cele aflate în Partea specială a Codului de procedură penală prevăzute în art. 396 alin. (9), art. 397 alin. (6), art. 399 alin. (7) și (8) C. proc. pen., care fac trimitere la art. 217 C. proc. pen. ce conține dispoziții cu privire la restituirea cauțiunii prin hotărâre.

De asemenea, art. 404 alin. (4) lit. h) C. proc. pen., care reglementează conținutul dispozitivului hotărârii judecătorești, prevede că acesta trebuie să mai cuprindă, după caz, cele hotărâte de instanță cu privire la cauțiune.

S-a concluzionat în sensul că, în actuala reglementare, restituirea cauţiunii se poate dispune doar prin hotărârea prin care se soluţionează fondul cauzei.

Prezentarea comparativă a reglementărilor procedural penale succesive conduce la aceeaşi concluzie, viziunea legiuitorului în actuala reglementare fiind modificată radical, atât în ceea ce priveşte măsura preventivă, cât și cu privire la instituția cauțiunii în sine.

Astfel, a fost reglementat controlul judiciar pe cauțiune ca o măsură preventivă distinctă, autonomă (după modelul francez), cu schimbarea rolului pentru care este instituită cauțiunea, aceasta garantând atât participarea inculpatului la procesul penal, cât și acoperirea prejudiciului cauzat prin săvârșirea infracțiunii și plata cheltuielilor judiciare, respectiv a amenzii.

Așadar, dacă în vechea reglementare concepția legiuitorului era ca suma depusă cu titlu de cauțiune de către inculpat să poată fi restituită de către instanța de judecată prin încheiere (art. 160⁵ alin. 4 lit. b), în actuala reglementare legală, aceasta nu poate fi restituită decât printr-o hotărâre judecătorească, de către instanţa de judecată (art. 217 alin. 7).

Restituirea cauţiunii se poate dispune doar prin hotărârea prin care se soluţionează fondul cauzei, deoarece doar printr-o astfel de hotărâre instanţa poate obliga inculpatul la repararea pagubelor cauzate prin infracţiune, la plata cheltuielilor judiciare sau la plata amenzii, spre deosebire de vechea reglementare care îi permitea acesteia să dispună restituirea cauțiunii în orice etapă procesuală, printr-o încheiere, în momentul îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege.

Prin urmare, susţinerea apărării în sensul că, prin folosirea noţiunii de „hotărâre”, legiuitorul a lăsat posibilitatea ca astfel de dispoziţii să fie luate şi prin încheiere nu poate fi primită.

De asemenea, nu este prevăzută în mod expres de legiuitor posibilitatea restituirii cauțiunii în ipoteza în care controlul judiciar pe cauțiune a încetat de drept sau a fost revocat, în condiții neimputabile inculpatului, cauțiunea rămânând la dispoziția organului judiciar până la pronunțarea unei hotărâri asupra fondului cauzei.

Totodată, legiuitorul nu a reglementat cazuri diferenţiate de restituire a cauţiunii, în funcţie de subzistenţa sau nu a măsurii controlului judiciar la momentul pronunţării hotărârii, o astfel de distincţie nefiind prevăzută de lege. În contextul legislativ actual, susţinerea apărării privind posibilitatea folosirii cauţiunii pentru acoperirea sumelor reprezentate de cheltuieli judiciare, doar în ipoteza în care măsura controlului judiciar pe cauţiune subzistă până la momentul pronunţării unei hotărâri pe fondul cauzei, nu poate fi primită.

În cadrul criticilor formulate, inculpații au arătat, în esență, că odată ce măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune a încetat de drept, cauțiunea trebuie să fie restituită în considerarea art. 217 alin. (6) C. proc. pen., dispozițiile art. 217 alin. (7) C. proc. pen. fiind incidente exclusiv în situația în care măsura subzistă până la momentul soluționării cauzei.

S-a argumentat în sensul că, odată cu încetarea măsurii, trebuie să înceteze toate consecințele produse de luarea acesteia, în considerarea scopului măsurii astfel cum este reglementat în art. 217 alin. (4) C. proc. pen. și că menținerea indisponibilizărilor transformă cauțiunea într-o măsură asigurătorie, ceea ce reprezintă o limitare a dreptului de proprietate care nu este prevăzută de lege, cu încălcarea garanțiilor prevăzute de art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind protecţia proprietăţii.

Mai mult, s-a arătat că au fost instituite măsuri asigurătorii, iar valoarea cumulată a acestor indisponibilizări depășește valoarea estimată a produsului infracțional și este exagerată în raport de cuantumul cheltuielilor judiciare la care inculpații ar putea fi obligați.

Inculpatul A. a criticat soluţia de respingere a cererii de constatare a încetării controlului judiciar, apreciind că se impune admiterea acesteia în raport cu dispoziţiile art. 241 C. proc. pen.

Analizând încheierea atacată prin prisma criticilor formulate de contestatori, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază fondate contestațiile formulate de inculpații A., B. şi C., pentru următoarele considerente:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va statua în prealabil asupra admisibilității prezentei căi de atac și constată că încheierea atacată a avut ca obiect verificarea legalității și temeiniciei măsurii preventive; or, potrivit art. 205 alin. (1) C. proc. pen., încheierile prin care judecătorul de cameră preliminară dispune asupra măsurilor preventive pot fi atacate cu contestație.

Se reține că, în mod corect, judecătorul de cameră preliminară a arătat în considerentele încheierii că măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune dispusă față de inculpații A., B. și C. a încetat de drept la data expirării duratei ultimei prelungiri dispuse de procuror, anterior trimiterii în judecată a acestora.

Acest fapt rezultă chiar din cuprinsul actului de sesizare, la capitolul rezervat măsurilor preventive dispuse în cursul urmăririi penale fiind expusă situația acestora. Ca atare, chestiunea încetării de drept a măsurii preventive a controlului judiciar nu este una controversată, aceasta fiind deja constatată de procuror, chiar dacă de o manieră implicită, iar efectele încetării de drept s-au produs, obligațiile impuse inculpaților în cadrul măsurii nemaifiind în vigoare la data sesizării instanței. Menținerea indisponibilizării asupra bunurilor constituite cu titlu de cauțiune este rezultatul interpretării date dispozițiilor art. 217 alin. (6) și (7) C. proc. pen., în sensul că restituirea cauțiunii nu este posibilă până la soluționarea cauzei și nu echivalează cu o prelungire a efectelor măsurii preventive. De altfel, cauțiunea reprezintă o condiție prealabilă luării măsurii preventive a controlului judiciar, iar nu un efect al acesteia.

În acest context, constatarea formală a încetării măsurii preventive apare ca fiind lipsită de interes, motiv pentru care sub acest aspect soluția judecătorului de cameră preliminară este legală și temeinică.

Dintr-o perspectivă istorică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține că, prin Legea nr. 32/1990 pentru modificarea și completarea unor dispoziții ale Codului de procedură penală, publicată în M. Of. nr. 128 din 17 noiembrie 1990, au fost introduse la art. 160¹ –160¹⁰ din Codul de procedură penală din 1969 liberarea provizorie sub control judiciar și liberarea provizorie pe cauțiune. Acestea însă nu erau considerate de către legiuitor măsuri preventive, ci modalități prin care învinuitul sau inculpatul arestat preventiv putea cere punerea sa în libertate provizorie.

Codul de procedură penală intrat în vigoare la 1 februarie 2014 reglementează controlul judiciar pe cauțiune ca o măsură preventivă, alături de reținere, controlul judiciar, arestul la domiciliu și arestarea preventivă, sediul materiei constituindu-l art. 202 alin. (4) și art. 211-217.

Obligațiile aferente măsurilor preventive neprivative de libertate ale obligației de a nu părăsi localitatea și obligației de a nu părăsi țara se regăsesc în Codul de procedură penală ca obligații ce pot fi impuse în cazul dispunerii măsurii preventive a controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune.

Măsura controlului judiciar, ca măsură preventivă neprivativă de libertate, poate fi luată de către procuror, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată față de inculpat, dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit o infracțiune și dacă măsura este necesară în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.

În ceea ce privește natura măsurii preventive a controlului judiciar pe cauțiune, aceasta constituie o ingerință în exercitarea unor drepturi și libertăți fundamentale, respectiv libera circulație [art. 215 alin. (2) lit. a) şi b) C. proc. pen.], viața intimă, familială și privată [art. 215 alin. (1) lit. b) și alin. (2) lit. c), d), f) şi g) C. proc. pen.], libertatea întrunirilor [art. 215 alin. (2) lit. h) C. proc. pen.], munca și protecția socială a muncii [art. 215 alin. (2) lit. e) C. proc. pen.], libertatea economică [art. 215 alin. (2) lit. k) C. proc. pen.] și dreptul de proprietate, reglementate în art. 25, art. 26, art. 39, art. 41, art. 45 și, respectiv, art. 44 din Constituție.

Drepturile fundamentale anterior enumerate nu sunt absolute prin natura lor, ele putând fi supuse unor limitări rezonabile, stabilirea conținutului și limitelor temporale ale acestora fiind obligatorie, deoarece măsura preventivă se referă la o restrângere a exercitării drepturilor. Având caracter de excepție, restrângerea exercițiului acestor drepturi trebuie prevăzută expres de lege și poate opera numai dacă este proporțională cu cauza care a determinat-o, necesară într-o societate democratică și să nu afecteze substanța dreptului.

Având în vedere că menținerea indisponibilizării instituite asupra sumelor de bani și bunurilor mobile și imobile în caz de încetare de drept a măsurii preventive a controlului judiciar constituie o îngrădire adusă dreptului de proprietate, este necesar ca aceasta să fie prevăzută expres de lege. Așadar, lipsa unui text de lege care să prevadă restituirea cauțiunii nu poate justifica perpetuarea ingerinței; dimpotrivă, menținerea unei astfel de restricții în lipsa unei reglementări apare ca fiind o încălcare a dreptului de proprietate fără fundament legal.

Așadar, ingerința generată de instituția controlului judiciar pe cauțiune vizează drepturi fundamentale și este reglementată prin lege, respectiv art. 211–217 C. proc. pen., are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale și al judecății, adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie și este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept.

Cauțiunea nu este însă necesară și proporțională cu cauza care a determinat-o decât atât timp cât măsura preventivă subzistă, dispozițiile art. 217 alin. (4) C. proc. pen. fiind explicite asupra scopului urmărit prin instituirea acesteia, respectiv, de a garanta participarea inculpatului la procesul penal și respectarea de către acesta a obligațiilor impuse în cadrul controlului judiciar, scop subsumat celui general enunțat în art. 202 alin. (1) C. proc. pen.

Astfel, caracterul excepțional al restrângerilor exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale implică, în mod necesar, și caracterul lor temporal, în caz contrar fiind afectată însăși substanța dreptului. În același sens a statuat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 712/2014 cu privire la lipsa prevederii unui termen pentru care poate fi luată și a unei durate maxime a măsurii controlului judiciar: „Din moment ce autoritățile publice pot recurge la restrângerea exercițiului unor drepturi în lipsa unor alte soluții, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat și cauza care a determinat-o.”

A considera că, odată instituită cauțiunea, indisponibilizarea bunurilor constituite ca garanții operează până la soluționarea definitivă a cauzei, independent de măsura preventivă care a justificat-o, în interpretarea art. 217 alin. (7) C. proc. pen., transformă condiția luării unei măsuri preventive într-o măsură asigurătorie lipsită de orice garanție procesuală, ceea ce ar afecta dreptul de proprietate în substanța sa. Astfel, garantarea executării amenzii, a cheltuielilor judiciare, a măsurii de siguranță a confiscării sau a reparării pagubei reprezintă scopul prevăzut de lege în cazul măsurilor asigurătorii, legea procesual penală reglementând garanții procesuale specifice privind limitarea cuantumului acestora și a persoanelor cărora le pot aparține bunurile indisponibilizate, precum și căile de atac pentru verificarea temeiniciei și legalității acestora.

De altfel, se poate observa că în cauză au fost instituite măsuri asigurătorii tocmai în scopul de a garanta posibilitatea recuperării produsului infracțional în eventualitatea confirmării acuzației aduse inculpaților, unele chiar vizând aceleași bunuri. Cât priveşte garanțiile constituite prin indisponibilizarea unor bunuri aparținând altor persoane, bunuri asupra cărora legea procesual penală nu prevede posibilitatea de a institui măsuri asigurătorii, menţinerea acestora este de natură să afecteze dreptul de proprietate al terților în substanța sa, în lipsa unei dispoziții legale exprese și cu încălcarea garanțiilor prevăzute pentru măsurile asigurătorii, încălcări ce nu pot fi justificate de interpretarea dispozițiilor art. 217 alin. (6) și (7) C. proc. pen.

Ca atare, o interpretare logică, sistematică și teleologică a dispozițiilor art. 217 alin. (4), (6) și (7) C. proc. pen. nu poate fi decât în sensul că, odată cu încetarea de drept a măsurii controlului judiciar pe cauțiune, sumele de bani depuse la dispoziția organelor judiciare se restituie, iar garanțiile reale constituite în favoarea acestora se ridică.

Astfel, încetarea de drept a măsurii controlului judiciar pe cauțiune face să înceteze obligațiile instituite în sarcina inculpatului în cadrul controlului judiciar, ceea ce lipsește de fundament legal și justificare menținerea cauțiunii.

În acest context, prevederile art. 217 alin. (6) C. proc. pen. trebuie interpretate în sensul în care permit restituirea cauțiunii prin încheiere atunci când măsura preventivă a încetat de drept, așadar atunci când aceasta nu subzistă din motive ce nu pot fi imputate inculpatului, având în vedere că prin hotărâre se înțelege, în sensul legii procesual penale, inclusiv încheierile pronunțate în cursul procesului penal, astfel cum prevede art. 370 alin. (3) C. proc. pen.

Dispozițiile art. 404 alin. (4) lit. h) C. proc. pen., potrivit cărora dispozitivul trebuie să cuprindă, după caz, cele hotărâte de instanță cu privire la cauțiune, vizează strict situația în care măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune este menținută până la momentul soluționării cauzei.

În ce privește dispozițiile art. 217 alin. (7) C. proc. pen., acestea vizează de asemenea situația în care măsura subzistă până la pronunțarea unei soluții pe fond, situație în care textul prevede ordinea în care se statuează asupra cauțiunii, respectiv se dispune, după caz, în primul rând plata despăgubirilor bănești acordate pentru repararea pagubei, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii, confiscarea în cazul în care măsura a fost înlocuită cu o măsură privativă de libertate sau, în celelalte cazuri, restituirea. 

Cât privește argumentul de practică judiciară, fără a contesta rolul acesteia în interpretarea și aplicarea unitară și previzibilă a legii procesual penale, se observă că aceasta nu este conturată, fiind identificată doar o soluție pronunțată de instanța supremă într-un interval de aproape 6 ani de la intrarea în vigoare a normei procesual penale.