Jurisprudența ÎCCJ | Autoritatea de lucru judecat. Excepţie de ordine publică. Regim juridic

Excepţia autorităţii de lucru judecat este o excepţie de ordine publică, putând fi invocată, în termenii art. 432 C.proc.civ., de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs.

Valorificarea în recurs a aspectului de nelegalitate prevăzut de art. 488  alin. (1) pct. 7 C.proc.civ. nu cade sub incidenţa reglementării date de alin. (2) al art. 488 C.proc.civ., conform căruia „motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor”. Aceasta întrucât, excepția autorităţii de lucru judecat – ca formă de punere în valoare a efectului extinctiv, negativ al lucrului judecat – este, aşa cum rezultă expres din dispoziţiile menţionate, ale art. 432 C.proc.civ., de ordine publică, absolută şi peremptorie, fiind susceptibilă de invocare nu doar in limine litis, ci în orice fază  procesuală, inclusiv în recurs (având în vedere că prin intermediul ei se urmăreşte  împiedicarea unei noi judecăţi şi evitarea pronunţării unor soluţii contradictorii). Or, obiectivul securităţii juridice şi al ordinii sociale este cel care trebuie realizat prin respectarea a ceea ce o instanţă a statuat deja în privinţa raporturilor litigioase ale părţilor. Este, de aceea, contrar ordinii publice readucerea în faţa justiției şi repunerea în dezbaterea judiciară a aceloraşi cereri, după ce au primit o soluţionare definită.

Aşadar, dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, creând speranţa legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanţă de judecată într-o procedură ulterioară.

A precizat astfel că, în speţă, în dosarul nr. x/CIV/2004 s-a pronunţat decizia civilă nr. 1217/A din 18.10.2004 care a avut ca obiect tot acţiunea în revendicarea aceluiaşi imobil, introdusă de aceeaşi reclamantă împotriva aceleiaşi pârâte. Prin respectiva decizie s-a respins, ca nefondat, capătul de cerere formulat de reclamantă privind revendicarea, în considerentele acesteia reținându-se că „fiecare dintre părți are dreptul la câte 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză. Astfel reclamanta nu are dreptul de proprietate exclusivă asupra imobilului în cauză, ci doar asupra cotei de 1/2, acţiunea în revendicarea întregului drept pentru sine fiind neîntemeiată”.

De asemenea, recurenta a arătat că, prin pronunţarea sentinţei civile nr. 9318 din 25.06.1999 de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, s-a statuat cu putere de lucru judecat că are calitatea de a revendica imobilul. Calitatea sa de persoană îndreptăţită a fost reţinută şi în considerentele sentinţei civile nr. 1367/2015 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti în care s-a constatat că, deşi pârâta nu are calitatea de moştenitoare a fostei proprietare C., are dreptul de a revendica imobilul preluat de stat fără titlu, drept care s-a transmis din patrimoniul numitei D.

Faţă de aceste aspecte, recurenta  a considerat ca motivarea hotărârii apelate prin care se statuează că „titlul intimatei reclamante este mai bine caracterizat, prin decizia civila nr. 1217/2004 a curţii de apel, reținându-se că aceasta este moştenitoarea fostei proprietare”, este fără suport probatoriu şi străină de natura şi esenţa cauzei, instanţa încălcând autoritatea de lucru judecat.

S-a arătat că puterea de lucru judecat nu este limitată la dispozitivul hotărârii, ci ea se întinde şi asupra considerentelor acesteia, care constituie susţinerea necesară a dispozitivului cu care face corp comun. A susținut, aşadar, că de vreme ce aceeaşi problemă dedusă judecăţii   într-un litigiu dintre aceleaşi părți a fost soluţionată irevocabil pe cale incidentală sau pe fond într-un anumit sens, rezultă că respectivul aspect reţinut de instanţe, care a stat la baza soluţiilor din dispozitivul hotărârilor, a dobândit putere de lucru judecat și, în mod corect, trebuie avut în vedere de instanţa sesizată ulterior.

Pentru motive subsumate art. 488 pct. 6 şi 8 C.proc.civ., recurenta a susținut că instanța de apel, ca şi instanţa de fond, nu au analizat, complet şi neechivoc, cu respectarea art. 425 din cod, aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, instituţia retransmiterii vocaţiei succesorale fiind dovedită în cauză. A arătat că titlurile celor două părți sunt de aceeaşi valoare, respectiv hotărâri judecătoreşti. Potrivit recurentei, vocaţia succesorală a ambelor părţi este dovedită, fără a se putea identifica vreun text de lege care să confere titlului reclamantei o forţă juridică superioară în condiţiile în care aceasta succede fosta proprietară prin succesiune legală (nepoată de fiu predecedat), iar pârâta are vocaţie la 1/2 din averea fostei proprietare în calitate de succesoare legală a succesorilor universali testamentari ai fiicei fostei proprietare, fiică pe care reclamanta nu a succedat-o şi nu o putea succeda, în calitatea sa de nepoată de frate nefiind moştenitoare rezervatară, iar succesiunea mătuşii sale a fost acceptată expres de părinţii pârâtei în calitate de moştenitori testamentari, testamentul acestora şi certificatul de moştenitor de pe urma fiicei fostei proprietare nefiind niciodată anulate sau desfiinţate de vreo instanţă judecătorească.

În ceea ce priveşte data titlurilor de proprietate, a arătat că ambele instanţe erau obligate să verifice şi să constate că titlul său de proprietate (sentinţa civilă nr. 9318/1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi pusă în executare prin dispoziţia PGMB nr. 1456/21.09.1999 şi procesul-verbal de predare-primire a imobilului revendicat nr. 21884/15.10.1999) este anterior titlului de proprietate al reclamantei (decizia civilă nr. 239/A/23.03.1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă în septembrie 1999 şi pusă în aplicare prin dispoziţia PGMB nr. 1716/18.11.1999).

Sarcina dovedirii titlului preferabil revenea reclamantei, iar instanţa de apel, în situaţia concretă a acestui dosar, trebuia sa constate că recurenta, având posesia continuă a imobilului, plătind impozitele aferente acestuia, are preferinţă, conform principiului în pari causa, melior est causa possidentis.

În ceea ce priveşte greşita aplicare a normelor de drept material a reiterat că succesiunea fostei proprietare C. nu a fost dezbătută (decesul intervenind în 1965), dar legal aceasta a fost succedată de cei doi copii:  D. (moştenită de părinţii recurentei în calitate de succesori universali) şi E. (reprezentat de fiica sa, reclamanta – intimată).

A mai considerat că acţiunea în revendicare, așa cum a fost formulată, este inadmisibilă (inadmisibilitatea ca apărare de fond) şi din perspectiva faptului că reclamanta, deşi solicită compararea titlurilor de proprietate, în motivare nu recunoaşte valabilitatea titlului recurentei, motivele invocate fiind vădit incompatibile şi inadmisibile într-o astfel de acţiune, în care reclamanta nu face dovada unui drept exclusiv de proprietate asupra imobilului, titlul său nefiind mai caracterizat decât al său.

Faţă de aceste motive, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi, în principal, respingerea acţiunii în revendicare, ca inadmisibilă, potrivit art. 497 teza finală Cod procedură civilă, iar în subsidiar, dacă motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 din cod va fi găsit nefondat, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind încălcarea autorităţii de lucru judecat, intimata – reclamantă a susţinut că acţiunea privind compararea celor două titluri de proprietate nu a fost tranşată, cele două hotărâri judecătoreşti, titlurile de proprietate ale părţilor, având autoritate de lucru judecat referitor la întinderea dreptului de proprietate a fiecăreia dintre părţi asupra imobilului în litigiu, astfel încât fiecare deţine un titlu asupra întregului imobil iar nu în cote părţi.

Potrivit intimatei, autoritatea de lucru judecat a celor două hotărâri nu ar putea fi încălcată prin menţiunile din considerentele unei hotărâri ulterioare, în lipsa comparării celor două titluri de proprietate, până la soluţionarea cererii ce face obiectul acestui dosar, existând două titluri asupra aceluiaşi imobil.

Referitor la criticile vizând încălcarea şi nerespectarea vocaţiei sale succesorale, intimata a reamintit că succesiunea bunicii sale C. nu a fost dezbătură, fiind, în calitate de nepoată de fiu precedat, singura moştenitoare şi având vocaţie la întreaga moştenire a acesteia.

A considerat că în mod corect ambele instanţe au constatat că pentru a se putea compara cele două titluri de proprietate, trebuie analizată calitatea succesorală a ambelor părţi, având în vedere că bunul pentru care acestea deţin un titlu este un bun succesoral.

Cum titlurile de proprietate nu sunt constitutive sau translative de proprietate, intimata a susţinut că nu pot fi aplicate regulile uzuale pentru compararea de titluri, susţinerile recurentei cu privire la faptul că ar avea un titlu anterior sau că ar fi singura care ar avea posesia fiind simple alegaţii.

În realitate, titlul său este anterior (decizia civilă nr. 239/A din 23.03.1999 – hotărâre definitivă) faţă de cel al recurentei (sentinţa civilă nr. 9318 din 25.06.1999), iar în ce priveşte posesia, fiind moştenitoare sezinară, are drept de posesie de la data acceptării moştenirii (24.06.1996 – data depunerii cererii nr. 1889 la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995). A  menţionat, de asemenea, că posesia a fost exercitată prin plata impozitelor pe proprietate şi a taxei de salubrizare.

Cu privire la criticile privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, a solicitat a se observa că nu a făcut referiri la valabilitatea sentinţei civile nr. 9318/1999 ci doar aprecieri privind calitatea de moştenitoare a recurentei.

Intimata a arătat că în mod corect instanţa a procedat la compararea titlurilor, din această perspectivă argumentând motivul pentru care calitatea sa de moştenitor prevalează celei invocate de pârâtă (prin sentinţa civilă nr. 1367/2015 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, statuându-se, cu autoritate de lucru judecat faptul că recurenta nu este moştenitoarea defunctei C.).

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, solicitând a se constata că prin întâmpinare intimata – reclamantă nu a reuşit a combate punctual şi eficient motivele de recurs, pe care le-a reiterat.

Astfel, în prezenta cauză, reclamanta intimată A. a învestit pentru a doua oară instanța de judecată cu acţiunea în revendicare a imobilului situat în Bucureşti, îndreptată împotriva aceleiaşi pârâte, B., prevalându-se de acelaşi titlu de proprietate (reprezentat de decizia nr. 239/A din 23.03.1999 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă), elemente care au constituit deja obiect al judecății, în dosarul nr. x/CIV/2004, finalizat prin pronunţarea deciziei nr. 1217/A/2004 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a civilă şi litigii de muncă.

Ignorând dispoziţiile art. 431 alin. 1 C.proc.civ., care, reglementând efectele lucrului judecat, statuează că „Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect”, reclamanta a pretins instanţei de judecată să efectueze din nou aceleaşi verificări în privinţa valabilităţii titlului său care s-ar opune şi s-ar bucura de preferinţă în raport cu titlul pârâtei, ceea ce ar trebui să ducă la consecinţa admiterii acţiunii sale în revendicare.

Sub acest aspect, având de verificat legalitatea sentinţei de primă instanţă – care procedează la o astfel de evaluare de fond, cu ignorarea lucrului judecat anterior – decizia din apel, supusă prezentului recurs, o validează în mod greşit, realizând astfel o nouă judecată a litigiului, cu nesocotirea flagrantă a autorităţii lucrului judecat.

Pentru aceasta, instanţa de apel consideră eronat că ceea ce ar îndreptăţi la o analiză a titlului reclamantei şi a forţei sale juridice, care ar prevala asupra titlului de proprietate al pârâtei ar fi statuarea din sentinţa civilă nr. 1367/2015 a Judecătoriei sector 3 (irevocabilă prin decizia nr. 217/2017 a Curţii de Apel Bucureşti), potrivit căreia pârâta B. „nu are vocaţie succesorală la moştenirea defunctei C., nefiind rudă cu aceasta”, iar „dreptul de a revendica al acesteia nu se confundă cu calitatea sa de moştenitoare a defunctei, cele două noţiuni juridice fiind distincte”.

Valorificând, în această modalitate, efectul pozitiv al lucrului judecat conform hotărârilor menţionate, instanţa de apel nesocoteşte faptul că ce s-a tranşat în acel litigiu a vizat doar constatarea calităţii numitei B., de moştenitoare a fostei proprietare C., iar nu calitatea aceleiaşi părţi, de proprietar, în cotă parte indiviză asupra imobilului ce face obiect al revendicării.

Acest ultim aspect, relevant şi determinant în soluţionarea acţiunii în revendicare de faţă, fusese deja dedus judecăţii anterior, la solicitarea aceleiaşi reclamante, A., demers finalizat, cum s-a arătat, prin pronunţarea deciziei nr. 1217/A din 18.10.2004 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a civilă.

Or, potrivit acestei decizii, s-a statuat irevocabil că ambele părţi în litigiu justifică titluri de proprietate, în cotă indiviză de ½ asupraimobilului din Bucureşti, aşa încât reclamanta A. nu este îndreptățită să solicite întregul imobil, acţiunea sa în revendicare fiind neîntemeiată.

În considerentele justificative ale deciziei, intrate, de asemenea, sub puterea lucrului judecat, s-a tranşat asupra modalităţii în care, fără a fi moştenitoarea legală a autoarei C., în absenţa legăturii de rudenie cu aceasta, numita B. a dobândit totuşi dreptul de ½ din proprietatea asupra imobilului în dispută, având în vedere că a operat transmisiunea succesorală testamentară universală de pe urma defunctei D. (fiica defunctei C.), decedată ulterior autoarei. S-a tranşat totodată, că în timp ce autorul reclamantei (E., fiul fostei proprietare) era predecedat autoarei, astfel încât în cazul lui a operat reprezentarea succesorală, în cazul autoarei pârâtei B., transmiterea succesorală a avut loc în nume propriu, în masa moştenirii acesteia regăsindu-se şi dreptul (corespunzător cotei sale succesorale de ½), asupra imobilului în litigiu.

Aşadar, disputa în legăturăcu dreptul de proprietate de care se prevalează reclamanta în prezenta acţiune în revendicare a fost tranşată în mod irevocabil, fără posibilitatea de a reînvesti instanţa cu aceeaşi pretenţie, în condiţiile date ale identităţii de părţi, obiect, cauză.

Împrejurarea că ulterior a fost promovată o acţiune prin care B. a solicitat să se constate calitatea sa de moştenitoare faţă de defuncta C. (soluţionată prin respingerea acesteia) nu deschide reclamantei A. calea unei noi acţiuni în revendicare şi posibilitatea repunerii în discuţie a autorităţii lucrului judecat ataşate deciziei (nr. 1217/2004 a Curţii de Apel Bucureşti) prin care a fost deja soluţionată această acţiune.

Aceasta întrucât partea nu se poate prevala de o cauză juridică nouă – care, astfel, în absenţa triplei identităţi de elemente, să facă să nu subziste efectul negativ al lucrului judecat şi deci, să poată deschide calea unei noi judecăţi.

Ceea ce s-a tranşat în litigiul anterior vizând revendicarea, în privinţa dreptului de proprietate pe care l-a opus pârâta B. în apărare, nu a vizat calitatea acesteia de moștenitor legal faţă de C. ci, aşa cum s-a arătat anterior, faptul că a existat un testament prin care fiica defunctei C. a instituit ca legatară universală pe autoarea pârâtei.

Ca atare, decizia nr. 217 din 24.04.2017 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă (care statuează, în litigiul promovat după soluţionarea primei acţiuni în revendicare, inexistenţa calităţii de moştenitoare a pârâtei) nu modifică în niciun fel situaţia temeiului juridic, a izvorului dreptului pârâtei.

Dimpotrivă, în considerentele deciziei se face distincţia între obiectul litigiului anterior, vizând revendicarea, care nu a pus în discuţie un raport de drept succesoral şi cel al judecăţii ulterioare, prin care se tindea, în mod nejustificat, la stabilirea calităţii de moștenitor.

De asemenea, prin decizia nr. 217 din 24.04.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, fiindconfirmată sentinţa de primă instanţă – nr. 1367 din 5.02.2015 a Judecătoriei sector 3 – a intrat în autoritate de lucru judecat şi statuarea acesteia care se sprijină, în realitate, pe valorificarea efectului pozitiv al lucrului judecat ataşat hotărârii pronunţate în revendicare (decizia nr. 1217/2004), conform căreia dreptul de proprietate al numitei B. „nu se confundă cu calitatea de moştenitoare a acesteia faţă de defuncta C., el decurgând din legile speciale de reparaţie întrucât a vizat un imobil transmis acesteia din patrimoniul D.

În acest context, în care problema dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu fusese dezbătută şi tranşată cu ocazia primei judecăţi asupra revendicării, modalitatea în care instanţa de apel neagă efectele acesteia, pentru a proceda, la fel ca prima instanţă a fondului, la o nouă analiză şi soluţionare a pricinii, este una făcută cu încălcarea efectului negativ al autorităţii lucrului judecat.

Împrejurarea reţinută, că în decizia nr. 1217 din 18.10.2004 a Curţii de Apel Bucureşti, constatându-se că fiecare dintre părţi are dreptul la câte ½ din proprietatea asupra imobilului, fără a se preciza „în niciun fel că intimata B.este moştenitoarea defunctei C.”, nu deschide calea reevaluării judecăţii în revendicare.

Aceasta întrucât pe de o parte, prima instanță din acţiunea în revendicare nu a avut în vedere calitatea de moştenitor legal a pârâtei când a statuat asupra dreptului de proprietate al acesteia, în cotă de 1/2, apt să paralizeze pretenţia reclamantei de a revendica imobilul în întregime.

Pe de altă parte, promovând pentru a doua oară acţiune în revendicare, reclamanta nu se prevalează de o cauză juridică nouă a dreptului său (care să demonstreze că i s-ar fi întregit cota de proprietate), faţă de cea constatată deja în primul litigiu, pentru a putea susţine cu temei că nu nesocoteşte ceea ce o instanţă a stabilit deja în legătură cu raporturile juridice dintre părţi. 

În concluzie, modalitatea în care instanţa de apel s-a raportat la efectele hotărârilor anterioare este una eronată, care a pus-o în situaţia de a da dezlegare pentru a doua oară aceleiaşi acţiuni în justiţie, cu încălcarea excepţiei autorităţii de lucru judecat (şi a principiului bis de eadem re ne sit actio care stă la baza acesteia interzicând reluarea judecăţilor finite, întrucât  o acţiune nu poate fi soluţionată în mod definitiv decât o singură dată).  

Cum excepţia autorităţii de lucru judecat este de ordine publică, ea putând fi invocată, în termenii art.  432 C.proc.civ., de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs, se va constata incidenţa acesteia şi prin urmare, aplicabilitatea motivului de recurs prevăzut de art. 488  alin. 1 pct. 7 C.proc.civ.

Contrar susţinerii intimatei-reclamante, valorificarea acestui aspect de nelegalitate nu cade sub incidenţa reglementării date de alin. 2 al art. 488 C.proc.civ., conform căruia „motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor”.

 Aceasta întrucât, excepția autorităţii de lucru judecat – ca formă de punere în valoare a efectului extinctiv, negativ al lucrului judecat – este, aşa cum rezultă expres din dispoziţiile menţionate, ale art. 432 C.proc.civ., de ordine publică, absolută şi peremptorie, fiind susceptibilă de invocare nu doar in limine litis, ci în orice fază  procesuală, inclusiv în recurs (având în vedere că prin intermediul ei se urmăreşte  împiedicarea unei noi judecăţi şi evitarea pronunţării unor soluţii contradictorii).

Or, obiectivul securităţii juridice şi al ordinii sociale este cel care trebuie realizat prin respectarea a ceea ce o instanţă a statuat deja în privinţa raporturilor litigioase ale părţilor. Este, de aceea, contrar ordinii publice readucerea în faţa justiției şi repunerea în dezbaterea judiciară a aceloraşi cereri, după ce au primit o soluţionare definită.

În consecinţă, văzând şi dispoziţiile art. 497 teza finală C.proc.civ., recursul a fost admis, au fost casate decizia şi sentinţa pronunţate în cauză, iar cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca inadmisibilă.