Un avocat din Baroul Călărași a fost achitat de Curtea de Apel București pentru acuzațiile de instigare la favorizarea infractorului și instigare la mărturie mincinoasă. Deși a negat învinuirea, Mihai Laurențiu Drăghici a fost trimis în judecată pentru că le-ar fi determinat pe două martore și pe o parte vătămată să dea declarații mincinoase pentru ca un client al său să scape de răspunderea penală. Magistrații Curții de Apel București au stabilit că avocatul este nevinovat și au arătat, printre altele, că în cursul urmăririi penale acestuia i s-a respins posibilitatea unei confruntări cu martorii.
Potrivit rechizitoriului, pe 11 septembrie 2019, Mihai Laurențiu Drăghici, avocat în cadrul Baroului Călăraşi, s-a întâlnit în cabinetul său cu doi soți și cu două martore. Procurorii susțin că pe cele din urmă, dar și – prin intermediar – pe persoana vătămată într-un dosar, le-ar fi determinat ”să îşi schimbe depoziţiile din faza de urmărire penală şi le-a instruit să dea declaraţii necorespunzătoare adevărului în fața instanței în dosarul nr. (…), scopul demersurilor sale fiind exonerarea de răspundere penală a clientului său”.
Potrivit sentinței Curții de Apel București, publicată pe portalul ReJust, avocatul Mihai Laurențiu Drăghici a recunoscut că s-a întânit cu cu cei doi soți și cu două martore pentru a discuta despre dosarul penal ce avea termen de judecată a doua zi. Acesta le-a explicat celor prezenți că nu este posibilă împăcarea în cazul infracţiunii imputate inculpatului din dosarul respectiv şi le-a citit declaraţiile date anterior şi rezumate în cuprinsul rechizitoriului. Avocatul a precizat că una dintre martore (…) i-a spus că nu ştie să scrie şi să citească şi că declaraţia dată în cursul urmăririi penale nu i-a fost citită înainte de a i se solicita să o semneze. În plus, ”a precizat că nu le-a solicitat şi nici sfătuit să îşi schimbe declaraţiile, inculpata (…) indicând că ştie ea ce face, fără a oferi detalii”, se arată în hotărârea instanței. ”Totodată, întrebat fiind ce se poate întâmpla dacă îşi schimbă declaraţiile, (avocatul Mihai Drăghici – n.n.) declară că le-a indicat că s-ar putea reţine săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, sancţionabilă în cazul concret cu amenda sau pedeapsa inchisorii cu suspendarea executării pedepsei.”
Curtea de Apel București l-a achitat pe avocat pentru acuzațiile de instigare la favorizarea infractorului și la mărturi mincinoasă, invocând în acest sens art. 16 alin. 1 lit. b teza întâi din Codul de procedură penală – fapta nu este prevăzută de legea penală.
Argumentele cuprinse în hotărârea Curții de Apel București
Art. 6 § 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacră principiul conform căruia, înainte ca inculpatul să poată fi declarat vinovat, toate probele trebuie să fie prezentate, în principiu, în faţa acestuia în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri în contradictoriu. Acest principiu nu se aplică fără excepţii, dar acestea nu pot fi acceptate decât sub rezerva respectării dreptului la apărare; ca regulă generală, acestea impun să i se ofere acuzatului o posibilitate adecvată şi suficientă de a contesta mărturiile acuzării şi de a-i interoga pe autorii acestora, fie la momentul depoziţiei acestora, fie într-o etapă ulterioară (Hümmer împotriva Germaniei, par. 38; #### împotriva Italiei, par. 39; Solakov împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, par. 57).
Din acest principiu general decurg două cerinţe: în primul rând, neaudierea unui martor în faza de judecată trebuie justificată de un motiv serios; în al doilea rând, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură considerabilă pe depoziţiile unei persoane căreia inculpatul nu i-a putut adresa întrebări sau în privinţa căreia nu a putut solicita audierea nici în faza de instrumentare a cazului, nici în cursul dezbaterilor, dreptul la apărare poate fi restrâns în mod incompatibil cu garanţiile prevăzute la art. 6 (dispoziţia privind proba „unică sau decisivă”) [Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit (hotărârea Marii Camere), par. 119].
Având în vedere locul important pe care îl ocupă dreptul la o bună administrare a justiţiei într-o societate democratică, orice măsură care limitează dreptul la apărare trebuie să fie absolut necesară. Dacă o măsură mai puţin restrictivă este suficientă, atunci aceasta trebuie aplicată (### Mechelen şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, par. 58)
Posibilitatea ca inculpatul să confrunte martorul în faţa instanţei constituie, de asemenea, un element important al unui proces echitabil (##### împotriva României, par. 74; Graviano împotriva Italiei, par. 38). Clarificarea aspectului dacă există motive întemeiate pentru a admite depoziţia unui martor absent este o chestiune preliminară care trebuie să fie examinată înainte de a examina dacă mărturia în cauză constituie o probă unică sau decisivă.
În prezenta cauză se constată că toţi inculpaţii cu excepţia inculpaţilor (avocatul Mihai Laurențiu Drăghici – n.n.) şi (…) au refuzat să dea declaraţii, exercitându-şi dreptul la tăcere, o poziţie similară manifestând şi martorul (…), tatăl inculpatei (…). În aceste condiţii, în mod evident, inculpaţii (avocatul – n.n.), (…), (…) și (…), care au negat constant săvârşirea faptelor imputate nu au avut posibilitatea să adreseze întrebări acestora, nefăcând-o nici în cursul urmăririi penale.
Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii europene a drepturilor omului aferente art.6 par.3 lit.d din Convenţie este necesar să fie tratate cu o prudenţă extremă declaraţiile de martori, noţiune autonomă, în condiţii în care drepturile apărării nu puteau fi garantate în măsura impusă în mod normal de Convenţie (S.N. împotriva Suediei, par. 53; Doorson împotriva Ţărilor de Jos, par. 76). Instanţa poate să ţină seama de declaraţiile făcute de acesta în etapa anterioară procesului, dacă acestea sunt coroborate cu alte elemente de probă [Mirilashvili împotriva Rusiei, par. 217; Scheper împotriva Ţărilor de Jos (dec.); Calabrò împotriva Italiei şi Germaniei (dec.); Ferrantelli şi Santangelo împotriva Italiei, par. 52].
În ipoteza contrară în care soluţia cu privire la acţiunea penală se bazează exclusiv sau în mod decisiv pe depoziţiile unor martori cu privire la care inculpatul nu a avut posibilitatea să le adreseze întrebări, este necesar să se stabilească dacă există elemente care să compenseze suficient inconvenientele legate de admiterea unei asemenea probe, pentru a permite o apreciere corectă şi echitabilă a fiabilităţii acesteia. Examinarea acestei chestiuni permite pronunţarea unei condamnări numai în cazul în care depoziţia martorului absent este suficient de fiabilă având în vedere importanţa sa în cauză.
În prezenta cauză declaraţiile coinculpaţilor care au recunoscut săvârşirea faptelor imputate şi care furnizează elemente factuale privind implicarea coinculpaţilor (printre care și avocatul Drăghici – n.n.) se coroborează exclusiv cu procesele verbale de consemnare a convorbirilor ambientale şi telefonice interceptate, având în consecinţă caracter de probe, cel puţin esenţiale în soluţionarea acţiunii penale, chiar exclusive în cazul inculpatului (….). Deşi instanţa de contencios al drepturilor omului precizează în mod constant că, în ceea ce priveşte declaraţiile martorilor care nu pot fi audiaţi în prezenţa inculpatului sau a apărătorului acestuia pentru a da posibilitatea primului să adreseze întrebări articolul 6 par.1 li 3 din Convenţie obligă statele semnatare să ia măsuri pentru a permite inculpatului să adreseze întrebări acestora (a se vedea, Sadak şi alţii v. Turcia, nr. 29900/96, 29901/96, 29902/96 şi 29903/96, § 67, ECHR 2001-VIII), acceptă aplicarea principiului impossibilium nulla est obligatio cu condiţia ca autorităţile să nu poată fi acuzate de lipsă de diligenţă în eforturile depuse pentru a asigura inculpatului exerciţiul acestui drept. Lipsa de disponibilitate a martorului nu face necesară finalizarea anchetei penale (…). Cu toate acestea o soluţie de condamnare nu se poate baza în exclusivitate pe declaraţia unui astfel de martor (Mayali v. Franţa citată anterior). Faptul că declaraţiile au fost date de coinculpaţi şi nu de către martori nu are nicio relevanţă, având în vedere înţelesul autonom al noţiunii de martor (a se vedea Vidal c. Belgiei, 22 aprilie 1992, par.33)
În prezenta cauză nu pot fi acordate garanţii care să compenseze suficient inconvenientele legate de admiterea unei asemenea probe, pentru a permite o apreciere corectă şi echitabilă a fiabilităţii acesteia. Inculpatul (avocatul Mihai Laurențiu Drăghici – n.n.) a solicitat în cursul urmăririi penale efectuarea unei confruntări pentru a putea adresa întrebări martorelor (…) şi (….), organul de urmărire penală respingând acest mijloc de probă, audierea coinculpaţilor şi a martorului (…) nu a fost înregistrată cu mijloace tehnice audio sau audio-video pentru a se putea proceda la ascultarea înregistrărilor în şedinţă publică.
