Un complet al Curții de Apel Oradea, din care a făcut parte judecătorul Mihail Udroiu: Deciziile CCR privind prescripția se aplică tuturor cauzelor penale care erau pendinte la data de 25 iunie 2018

Un complet al Curții de Apel Oradea, din care au făcut parte judecătorii Mihai Udroiu, Denisa Vidican și Olimpiu Berindei, a opinat că deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 se aplică tuturor cauzelor penale care erau pendinte la data de 25 iunie 2018. Magistrații orădeni și-au exprimat această opinie în motivarea unei hotărâri prin care s-a dispus încetarea procesului penal față de o persoană trimisă în judecată pentru amenințare, tulburarea ordinii și liniștii publice și violarea sediului profesional, constatându-se intervenția prescripției răspunderii penale, ca urmare a Deciziilor CCR nr. 297/2018 și 358/2022. În plus, ”Curtea apreciază ca fiind eronată analiza efectuată în Nota Parchetului General nr. 1470 /C/1364/III-13/2022 din 10.06.2022 privind criterii unitare de aplicare a Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022, prin care se ajunge la concluzia că actele de procedură îndeplinite în perioada 1 februarie 2014 – 25 iunie 2018 și-au produs efectele de întrerupere a cursului termenului de prescripție”.

În Codul penal anterior (Codul penal ##### al II-lea), aplicarea legii mai favorabile era expres prevăzută; o atare prevedere nu este necesară, fiindcă regula mitior lex este aplicabilă tuturor reglementărilor din Codul penal; dacă totuși codul penal anterior conținea o prevedere în acest sens a fost din cauză că în sistemul legislației penale de la 1864 prescripția era reglementată în Codul de procedură penală și deci supusă regulii tempus regit actum; or, pentru a evita orice influență a sistemului anterior, s-a socotit util să se prevadă expres că în materie de prescripție se aplică legea cea mai favorabilă. Pentru stabilirea legii mai favorabile se va compara încadrarea faptei potrivit unei legi și termenul de prescripție respectiv potrivit aceleiași legi cu încadrarea faptei potrivit celeilalte legi și cu termenul de prescripție din această lege; va fi aplicabilă legea care va oferi rezultatul mai favorabil”.

Tot astfel, în G.C. ######, H. Asnavorian, Tr. ###, V. Dongoroz ș.a., Codul penal “Regele ##### II”, adnotat, vol. I Partea generală, Editura Socec & ## S.A.R., București, 1937, p. 12, profesorul ####### Dongoroz arată că „prescripțiunea acțiunei penale sau a pedepselor este diferit reglementată prin legi succesive, se aplică legea care prevede prescripția cea mai scurtă, apreciind, totodată, că prescripția este o instituție de drept substanțial, căreia îi este aplicabil principiul legii penale mai favorabile”.

În acest cadru, Curtea opinează că, pentru menținerea rigorii științifice, se impune citarea corectă a opiniilor doctrinare, pentru a se evita erorile de raționament rezultate din citări parțiale şi selective, astfel cum sunt cele care apar în Nota Parchetului General nr. 1470 /C/1364/III-13/2022 din 10.06.2022 privind criterii unitare de aplicare a Deciziei Curții Constituționale nr.358/2022 și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.71/2022. Tot astfel, în decizia nr. #/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 319 din ##/04/2014), s-a apreciat că „se poate afirma cu certitudine că prescripția răspunderii penale este guvernată de norme de drept penal substanțial, fiind susceptibilă de a beneficia de efectele aplicării mitior lex.”

Deopotrivă, în jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. #### din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 67 din 31 ianuarie 2013) s-a opinat că în materia prescripției răspunderii penale se aplică regulile legii penale mai favorabile. În considerentele acestei decizii instanța de contencios constituțional a arătat că „prin efectele sale prescripția înlătură răspunderea penală. Aceasta înseamnă că există o asemenea răspundere, dar care, prin efectul prescripției, este înlăturată. În unele legislații, efectul juridic al prescripției este arătat prin aceea că «înlătură acțiunea penală». Acest punct de vedere este parțial exact, deoarece prescripția aparține dreptului penal material, și nu dreptului procesual penal. Așa fiind, prescripția este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Este adevărat că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură și acțiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. Prin urmare, prescripția răspunderii penale apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale și, pe cale de consecință, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei. Această cauză face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală și obligația corespunzătoare.

Prescripția are, așadar, caracterul unei renunțări a statului de a mai aplica pedeapsa pentru o faptă săvârșită, cu condiția trecerii unui anumit termen sau interval de timp de la data săvârșirii faptei. Prin urmare, este de observat că, dat fiind caracterul de normă de drept penal material, nu se impune instituirea unor dispoziții tranzitorii, întrucât, în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituție reflectat în art. 13 din Codul penal din 1969 („În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.”), legislația prevede soluția de urmat în cazul conflictului de legi”. Curtea opinează că nu poate fi invocată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Cöeme și alții contra Belgiei (hotărârea din 22 iunie 2000) pentru a justifica calificarea prescripției răspunderii penale ca instituție de drept procedural, această dezlegare trebuind privită prin raportare la natura procedurală a instituției prescripției în dreptul belgian.

Deopotrivă, trebuie avut în vedere că, prin consacrarea în dreptul intern a naturii de drept penal substanțial a prescripției răspunderii penale cu privire la care se aplică regulile legii penale mai favorabile, a fost creat un standard de protecție a drepturilor fundamentale superior celui care decurge din unele hotărâri ale instanței de contencios european al drepturilor omului, care stabilește doar standardul minimal de protecție. În acest sens, în Decizia Curții Constituționale nr. 1092 din 18 decembrie 2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 67 din 31 ianuarie 2013), s-a arătat că „Împrejurarea că în alte legislații europene este posibilă extinderea termenului de prescripție și aplicarea imediată a noii reglementări izvorăște din îndeplinirea unor condiții cumulative referitoare la caracterul de normă procesual penală a prescripției și la imprescriptibilitatea infracțiunilor de omor, a crimelor de război și a crimelor împotriva umanității. Este adevărat că art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu poate fi interpretat în sensul împiedicării prelungirii duratei termenelor de prescripție a răspunderii penale, sens în care, prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Cöeme și alții împotriva Belgiei, paragraful 149, Curtea de la Strasbourg a statuat că prelungirea termenului de prescripție nu implică o încălcare a drepturilor garantate de art. 7, întrucât această dispoziție nu poate fi interpretată ca interzicând o prelungire a termenelor de prescripție, prin aplicarea imediată a unui drept procedural, în cazul în care infracțiunile relevante nu au devenit obiectul unor limitări.

După cum se poate observa, în legislația supusă atenției instanței europene, termenul de prescripție are, spre deosebire de legislația română, valențe procedural penale și, prin urmare, era susceptibil de aplicarea imediată a legii noi. Că așa stau lucrurile o dovedește aceeași jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului – Secția întâi, care, 4 ani mai târziu, și-a nuanțat poziția prin Hotărârea din 10 noiembrie 2004, pronunțată în Cauza Achour contra Franței, paragraful 35, statuând că starea de recidivă este o componentă a sancționării penale a unei persoane, astfel încât regulile privind neretroactivitatea legii trebuie să funcționeze și în această materie. Ulterior, la data de 29 martie 2006, Marea Cameră a statuat, în aceeași cauză, că nu a fost afectat art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu există nicio îndoială că, la momentul apariției noii legi (respectiv la 1 martie 1994), reclamantul ar fi putut să prevadă că, prin comiterea unei infracțiuni înainte de 13 iulie 1996 (data la care noul termen legal de 10 ani ar fi expirat), va putea fi considerat recidivist și i se va putea mări pedeapsa pentru a doua faptă în consecință. El a fost astfel în măsură să prevadă consecințele legale ale acțiunilor sale și să își adapteze conduita în mod corespunzător (paragraful 53).

Prin urmare, este de observat că schimbarea soluției Curții Europene a Drepturilor Omului a avut în vedere o analiză la speță, fapt care este de natură a menține caracterul de norme mai favorabile eventualelor prevederi de drept substanțial (cum ar fi cele din speță referitoare la recidivă). De altfel, chiar în Cauza Cöeme și alții contra Belgiei, după ce Curtea a admis aplicarea imediată a unui drept procedural, chiar dacă a fost mai sever decât legea anterioară, în paragraful 145 a subliniat că principiile enunțate în propria jurisprudență privind aplicarea art. 7 din Convenție reprezintă regula călăuzitoare potrivit căreia legea penală nu trebuie să fie pe larg interpretată în detrimentul unui acuzat, de exemplu, prin analogie.

Aceeași soluție izvorăște și din Hotărârea din 25 mai 1993, pronunțată în Cauza Kokkinakis contra Greciei, paragraful 52, și Hotărârea din 27 septembrie 1995, pronunțată în Cauza G. contra Franței, paragraful 26. În susținerea acelorași rațiuni, Curtea Constituțională face trimitere la recenta jurisprudență a Curții Europene, care, prin Hotărârea din 24 ianuarie 2012, pronunțată în Cauza ##### #### contra României, publicată și în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 13 decembrie 2012, a statuat în paragraful 26 că art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cere, în virtutea unor principii bine stabilite, ca legea „să interzică aplicarea retroactivă a legislației penale mai punitive în detrimentul acuzatului și să garanteze aplicarea retroactivă a legislației mai favorabile” [a se vedea Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola contra Italiei (nr. 2) pct. 93 și 109].

Totodată, este indiscutabil recunoscut în teoria juridică că regula generală de soluționare a conflictelor de legi în timp, în materie penală, impune aplicarea normelor mai puțin severe și că, dincolo de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care din această perspectivă este mai restrictivă, Constituția României dispune în art. 20 alin. (2) că, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, vor avea prioritate acestea din urmă ori de câte ori conțin dispoziții mai favorabile”.

Prin urmare, fiind o instituție de drept penal substanțial, aplicarea mecanismului legii penale mai favorabile trebuie să țină seama de Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 372 din 20 mai 2014) prin care a statuat aplicarea globală a legii penale mai favorabile. În acest context trebuie menționat că nu numai în decizia nr. #/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, ci și în Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014, prescripția răspunderii penale este apreciată ca fiind o instituție care aparține dreptului penal material și este supusă principiilor legii penale mai favorabile, diferența dintre cele două curți plasându-se în aprecierea diferită a modului de aplicare a legii penale mai favorabile [„întrucât nu se poate reține că norma din Codul penal care reglementează cu privire la o anumită instituție de drept penal (recidivă, concurs de infracțiuni, prescripție etc.) este independentă de legea căreia îi aparține. Această distincție are o deosebită importanță pentru înțelegerea conceptului de lege, pentru că numai așa se poate oferi noțiunii de «lege penală mai favorabilă» un înțeles constituțional”].

În consecință, Curtea apreciază ca fiind eronată analiza efectuată în #### Parchetului General nr. 1470 /C/1364/III-13/2022 din 10.06.2022 privind criterii unitare de aplicare a Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022, prin care se ajunge la concluzia că examinarea efectelor neconstituționalității art. 155 alin. (1) Cod penal nu antrenează principiul legii penale mai favorabile. Această concluzie vine în contradicție cu practica instanțelor și chiar a parchetelor (inclusiv a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) în interpretarea art. 155 alin. (1) Cod penal în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, anterior publicării Deciziei nr. ###/2022, prin care se considera că, în aplicarea legii penale mai favorabile (implicit prin considerarea instituției întreruperii prescripției răspunderii penale ca fiind una de drept material), cursul prescripției este întrerupt prin îndeplinirea oricărui act care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului, iar nu a oricărui act de procedură.

Astfel, anterior datei de 9 iunie 2022, parchetul achiesa la teza potrivit căreia modificarea domeniului de incidență a dispoziției din art. 155 alin. (1) C.pen. ca efect al reinterpretării sale de către Curtea Constituțională este asimilabilă intervenției unei legi mai favorabile în sensul art. 5 alin. (2) din Codul penal, pentru ca ulterior, în data de 10 iunie 2022, consecutiv publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 358 din 26 mai 2022, să își modifice fără fundament această optică în sensul că dispozițiile art. 155 alin. (1) Cod penal sunt norme de procedură.

Orientarea în sensul calificării art. 155 alin. (1) Cod penal ca fiind o lege substanțială supusă regulii mitior lex decurgea și din căile de atac exercitate de parchet, precum și din deciziile pronunțate de instanțele de control judiciar. De pildă, în recursul în casație promovat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că „efectele Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale a României au influență asupra dispozițiilor art. 5 Cod penal privind aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, organul judiciar având atributul să identifice dacă, până la împlinirea termenului general al prescripției răspunderii penale, a fost îndeplinit un act care, potrivit legii, trebuia comunicat suspectului sau inculpatului, cu posibilitatea aplicării dispozițiilor privind întreruperea cursului prescripției și a celor ce reglementează prescripția specială a răspunderii penale, situație în funcție de care se stabilește legea penală mai favorabilă” (I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 174/RC din 15 mai 2019, www.scj.ro).

Referitor la natura și efectele soluțiilor pronunțate de Curtea Constituțională cu privire la dispozițiile art. 155 alin. (1) Cod penal Prin decizia nr. ### din 26 aprilie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.155 alin. (1) din Codul penal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25.06.2018), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituțională, deoarece respectivele dispoziții legale „31. (…) sunt lipsite de previzibilitate și, totodată, contrare principiului legalității incriminării, întrucât sintagma «oricărui act de procedură» din cuprinsul acestora are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale”.

Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituționale în ansamblul lor. Pentru a decide astfel, instanța de contencios constituțional a reținut că „55. (…) Dec###a nr. 297 din 26 aprilie 2018 sancționează «soluția legislativă» pe care textul de lege criticat o conținea, astfel că, (…), aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare.”, ci „61. (…), prin efectele pe care le produce, (…) împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituționalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea «oricărui act de procedură în cauză», Curtea a sancționat unica soluție legislativă pe care dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal o reglementau (s.n.)”. Curtea opinează că imperativul respectării efectului general obligatoriu al actelor de jurisdicție constituțională, consfințit de prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, reprezintă, fără îndoială, edificiul ordinii juridice constituționale specifice statului de drept. Aceasta este caracterizată în mod idiomatic de supremația legii fundamentale – și preeminența dreptului – sancționată în primul rând prin obligativitatea față de toate persoanele (erga omnes) a Deciziilor Curții Constituționale, în raport cu toate puterile etatice, inclusiv față de puterea judecătorească.

Curtea Constituțională a statuat că „puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și Deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină ac#### #T. To##### M. Safta, Contencios constituțional, Editura Hamangiu, București, 2020, Ediția a II-a, revizuită și actualizată, p. 372). „Întrucât toate considerentele unei decizii sprijină dispozitivul acesteia, Curtea Constituțională constată că autoritatea de lucru judecat și caracterul obligatoriu al soluției se răsfrânge asupra tuturor considerentelor deciziei” (Decizia Curții Constituționale nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017).

În acest context, pentru a elimina orice potențială controversă referitoare la obligativitatea erga omnes a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 – dacă ar mai exista subsecvent publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 –, în special din perspectiva incidenței acesteia cu privire la situațiile juridice tranzitorii la momentul publicării, Curtea apreciază necesar să analizeze natura juridică a declarației de neconstituționalitate din cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, aceasta fiind aptă să influențeze geometria efectelor respectivului act de jurisdicție constituțională.

În considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022, instanța de contencios constituțional a optat să abordeze acest topic – natura juridică a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 – prin raportare la „criteriile tradiționale/clasice”, gravitând în sfera dihotomiei dintre deciziile simple/extreme și cele interpretative, pe care le echivalează deciziilor cu rezervă de interpretare, statuând că aceasta „55. (…) nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare.”, ci „61. (…), prin efectele pe care le produce, (…) împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme (…)”. În acest context, pentru un plus de claritate conceptuală, Curtea consideră că se impune efectuarea unui succint examen taxonomic al actelor de jurisdicție prin care se realizează controlul de constituționalitate. În literatura de specialitate s-a arătat că, în sistemul de drept italian, regăsim „cea mai largă varietate de decizii (…) prin care se declară neconstituționalitatea unei prevederi legale”, pronunțate de o jurisdicție constituțională (A.R. Brewer-Carías în A.R. Brewer-Carías, Constitutional Courts as Positive Legislators. A comparative Law Study, Cambridge Universtiy Press, New York, 2011, p. 79). Astfel fiind, în contextul tradițiilor și reperelor comune pe care sistemul nostru le împărtășește cu sistemul de drept italian, inclusiv din perspectiva unei arhitecturi identice a controlului concentrat de constituționalitate al actelor legislative, Curtea apreciază că analiza taxonomiei actelor de jurisdicție constituțională din sistemul italian poate avea o contribuție euristică majoră benefică evoluției jurisprudenței.

Într-un atare sens, nu trebuie omis că, în doctrina noastră, s-a susținut că „sub aspectul diversității (…) practica instanței constituționale române este similară celei ital##### (T. T#####, M. Safta, op. cit., p. 405). Astfel fiind, trebuie arătat că, în sfera deciziilor de admitere – declarative de neconstituționalitate –, doctrina distinge între următoarele specii: deciziile simple, deciziile interpretative de admitere stricto sensu și deciziile manipulative, care includ și unele decizii interpretative lato sensu de admitere „parțială” (G. Amoroso, G. Parodi, Il Giudizio Constituzionale, Seconda edizione, Giuffrè Francis Lefebvre, Milano, 2020, p. 480, 481 și 486). Deciziile interpretative de admitere stricto sensu sunt cele prin intermediul cărora, dintre interpretările posibile ale normei și/sau dispoziției legale atacate, este eliminată, prin declarația de neconstituționalitate, acea interpretare contrară legii fundamentale, în vreme ce „interpretarea constituțională a normei rămâne în umbră (G. Amoroso, G. Parodi, op. cit., p. 482-483). Această tipologie corespunde deciziilor cu rezervă neutralizantă pronunțate de Consiliul Constituțional francez (D. Rousseau, P.-Y. Gahdoun, J. Bonnet, Droit du Contentieux Constitutionnel, ediţia a 12-# # #GDJ, Paris, 2020, p. 421). Conform unei clasificări extinse, deciziile manipulative reunesc deciziile aditive, substitutive, precum și deciziile de admitere „parțială” textuale, respectiv non-textuale (G. Amoroso, G. Parodi, op. cit., ## ###). Generic, deciziile manipulative sunt caracterizate prin aceea că, „deși lasă nealterat textul prevederii legale declarate neconstituționale [mai exact, în legătură cu care este formulată declarația de neconstituționalitate – n.n.] transformă semnificația normativă, fie reducând sfera de aplicare a normei, fie extinzând-o, situație în care introduc sau creează o normă nouă [în cazul deciziilor aditive și substitutive – n.n.]”.

Deciziile aditive declară nelegitimitatea constituțională a unei dispoziții în partea în care nu prevede ceea ce este indicat în dispozitiv, sancționând astfel o omisiune legislativă, în vreme ce deciziile substitutive declară neconstituționalitatea în partea în care norma prevede altceva decât ceea ce actul de jurisdicție constituțională identifică în mod expres în dispozitiv (G. Amoroso, G. Parodi, op. cit., p. 492-493). Deciziile substitutive sunt, la rândul lor, textuale, respectiv non-textuale, după cum norma – soluția normativă – formulată în dispozitiv, destinată să ia locul celei neconstituționale, identifică sau nu, după caz, fragmentul enunțului legislativ substituit la nivelul textului dispoziției legale afectate de viciul de constituționalitate (G. Amoroso, G. Parodi, op. cit., p. 494).

Noțiunile de decizii interpretative și decizii manipulative sunt astfel în parte diferite, prima categorie referindu-se la subiectul deciziei, respectiv o normă obținută pe calea interpretării enunțului legislativ, iar nu o prevedere legală sau un segment al acesteia – acest sens acoperă atât deciziile interpretative de admitere stricto sensu, cât și deciziile de admitere „parțială” non-textuale – în vreme ce a doua categorie vizează un efect peculiar al deciziei ce constă în alterarea sau manipularea semnificației dispoziției legale contestate, care în plan textual rămâne nealterată (G. Parodi, The Italian Constitutional Court as Positive Legislator, în A.R. Brewer-Carías, op. cit., p. 610). Spre deosebire de deciziile interpretative de admitere stricto sensu, deciziile de admitere „parțială” non-textuale, denumite uneori și decizii de ablație, sunt acea specie a deciziilor interpretative lato sensu prin intermediul cărora se declară neconstituționalitatea uneia dintre normele – soluțiile normative – cumulativ exprimate în cadrul dispoziției legale afectate de nelegitimitate constituțională, reducând astfel sfera acesteia de aplicare, fără să îi reducă însă și textul (G. Amoroso, G. Parodi, op. cit., p. 486-487). Ele sunt manipulative doar în limitele în care produc o limitare a sferei de aplicare a enunțului legislativ (G. Amoroso, G. Parodi, op. cit., p. 487). Deciziile de admitere „parțială” textuale sunt acelea care produc o mutilare a dispoziției legislative la nivel textual alterându-i totodată semnificația, sub rezerva ca textul care supraviețuiește să nu aibă o semnificație normativă autonomă (G. Amoroso, G. Parodi, op. cit., p. 486 și 488). Din această perspectivă, deciziile de admitere „parțială” textuale produc efecte similare deciziilor simple cu privire la întreaga dispoziție legislativă (G. Amoroso, G. Parodi, op. cit., p. 489).

Având în vedere explicațiile anterioare și ținând seama de considerentele Dec###ei nr. 358/2022, Curtea opinează că Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 are natura juridică a unei decizii simple/extreme. Deopotrivă, trebuie avut în vedere și faptul că, prin De##zia nr. 25 din 11 noiembrie 2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 6.02.2020), Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a arătat că „problema de drept asupra căreia instanțele s-au pronunțat în mod diferit excedează competenței instanței supreme, Curtea Constituțională fiind singura care poate statua asupra efectelor deciziilor pronunțate”.

În acest cadru, mai întâi, Curtea opinează că Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 nu poate fi calificată drept o decizie interpretativă de admitere stricto sensu, deoarece nu identifică o multitudine de interpretări potențiale ale normei unice reglementate în cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., urmată de eliminarea acelei interpretări contrare legii fundamentale, ca efect al declarației de neconstituționalitate. Altfel spus, este cert că respectivul act de jurisdicție constituțională nu a statuat nicio rezervă de interpretare neutralizantă, care să elimine interpretarea contrară Constituției aptă să „reconstruiască” norma într-un sens generator de efecte juridice substanțiale compatibile cu exigențele constituționale, ci, dimpotrivă, a sancționat însăși norma – „soluția legislativă” –, fiind lipsit de relevanță că a lăsat nealterat textul dispoziției normative.

În al doilea rând, considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 nu permit posibilitatea calificării Dec###ei nr. 297/2018 ca decizie (manipulativă) aditivă, deoarece instanța de contencios constituțional nu a sancționat vreo omisiune legislativă, ci o soluție legislativă existentă la nivelul dreptului pozitiv.

În al treilea rând, considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 exclud posibilitatea calificării Dec###ei nr. 297/2018 ca decizie (manipulativă) substitutivă, lipsind în dispozitivul acesteia soluția normativă destinată să substituie, cu sau fără alterarea textului dispoziției legale, norma declarată neconstituțională. În acest sens este esențial de subliniat că, deși „68. (…) în paragraful 34 al Dec###ei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a evidențiat faptul că soluția legislativă din Codul penal din 1969 îndeplinea exigențele de claritate și previzibilitate, (…) Curtea observă însă că indicarea soluției legislative din actul normativ anterior a avut rol orientativ și în niciun caz nu i se poate atribui o natură absolută, în sensul obligării adoptării de către legiuitor a unei norme identice cu cea conținută de Codul penal din 1969.

Astfel, Curtea subliniază că, deși a sancționat soluția legislativă prevăzută de art. 155 alin. (1) din Codul penal, deoarece aceasta prevedea că se poate întrerupe cursul prescripției prin efectuarea de acte procedurale care nu sunt cunoscute suspectului sau inculpatului, prin comunicare sau prin prezența acestuia la efectuarea lor, Curtea nu a impus ca toate actele care se comunică suspectului sau inculpatului sau toate actele care presupun participarea suspectului sau inculpatului să fie privite ca acte care sunt apte să întrerupă cursul prescripției răspunderii penale, stabilirea acestora intrând în competența legiuitorului, cu condiția esențială ca acestea să îndeplinească exigențele menționate de către instanța de contencios constituțional”.

În al patrulea rând, considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 exclud posibilitatea calificării Dec###ei nr. 297/2018 drept o decizie (manipulativă) de admitere „parțială” non-textuală (decizie de ablație) pentru simplul argument că textul art. 155 alin. (1) C. pen. conține o singură soluție normativă, iar nu o dualitate dintre care una să fie afectată de nelegitimitate constituțională. Altfel spus, în contextul unicității soluției legislative nu se poate discuta de plano despre reducerea sferei de aplicare a dispoziției legale afectate de nelegitimitate constituțională, ci chiar de anihilarea sa integrală în contextul declarării neconstituționale a soluției legislative însăși. În al cincilea rând, din considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 nu se poate trage concluzia că De###ia nr. 297/2018 era o decizie (manipulativă) de admitere „parțială” textuală, de vreme ce declarația de neconstituționalitate vizează soluția legislativă în ansamblul său, iar nu un fragment al dispoziției legale atacate, prin care aceasta este reglementată.

Altfel spus, Curtea Constituțională nu a statuat că sintagma „oricărui act de procedură în cauză” ar fi contrară legii fundamentale, declarația de neconstituționalitate privind soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”. Așadar, observăm că asimilarea Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 cu deciziile simple/extreme s-a efectuat din perspectiva efectelor pe care aceasta le produce, de vreme ce „Curtea a sancționat unica soluție legislativă pe care dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal o reglementau”, astfel încât, fără să existe o altă soluție legislativă – normă – în planul respectivului text normativ, care ar pune altminteri problema reducerii sferei sale de aplicare, acesta din urmă nu este idoneu să genereze vreun efect substanțial, deoarece „73. (…), în absența intervenției active a legiuitorului, (…), prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale”.

Astfel fiind, față de considerentele obligatorii ale Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022, Curtea opinează că Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 este o decizie simplă non-textuală care alterează activitatea substanțială a normei unice pe care textul o conține, în sensul că, până la data modificării prevederilor art. 155 alin. (1) Cod penal prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022, respectivul text normativ nu a reglementat un caz de întrerupere a prescripției răspunderii penale, deoarece unica soluție legislativă pe care textul a reglementat-o de la intrarea sa în vigoare la data de 1 februarie 2014 intră sub puterea general obligatorie a declarației de neconstituționalitate exprimate ca atare prin actul de jurisdicție constituțională.

În consecință, Curtea apreciază ca fiind eronată analiza efectuată în Nota Parchetului General nr. 1470 /C/1364/III-13/2022 din 10.06.2022 privind criterii unitare de aplicare a Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022, prin care se ajunge la concluzia că actele de procedură îndeplinite în perioada 1 februarie 2014 – 25 iunie 2018 și-au produs efectele de întrerupere a cursului termenului de prescripție.

DOCUMENT – Hotărârea integrală a Curții de Apel Oradea: