Jurisprudență | Curtea de Apel Brașov – Perimarea cererii de chemare în judecată în urma suspendării judecăţii. Lipsa calităţii de parte a recurentului-reclamant în cadrul dosarului penal

Curtea apreciază că nu se poate reţine critica recurentei – reclamante în sensul că lăsarea pricinii în nelucrare nu s-a datorat unor motive care să îi fie imputabile, întrucât nu avea cum să cunoască stadiul procedurilor în dosarul penal nr. xxx/P/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna – dosar în care nu a avut calitatea de parte -, raportat la caracterul nepublic al procedurii în cursul urmăririi penale. În acest sens, instanţa reţine că procesul civil este guvernat de principiul publicităţii, părţile având posibilitatea de a lua cunoştinţă fără niciun fel de restricţii de întregul parcurs procesual. Astfel, cu o minimă diligenţă, reclamanta avea posibilitatea de a afla în timp util despre efectuarea oricărui act procedural, inclusiv despre demersurile efectuate periodic de către instanţă pentru verificarea stadiului soluţionării dosarului penal nr. xxx/P/2014 şi despre răspunsurile primite în acest sens din partea Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna.

Ţinând cont de obligaţia exercitării cu bună-credinţă a drepturilor, inclusiv a celor procesuale, chiar dacă recurentei – reclamante nu i-a fost comunicat stadiul soluţionării dosarului penal, neavând calitatea de parte în acel dosar, aceasta trebuia să aibă în vedere calculul termenului de perimare reglementat de art. 416 alin. 1 Cod procedură civilă, iar comportamentul său pentru evitarea sancţiunii perimării pricinii trebuia să fie raportat la încheierea din data de 24.10.2016 prin care s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei, act procedural care îi fusese anterior comunicat, şi la temeiul suspendării reţinut de către instanţă, art. 413 alin. 1 pct. 2 Cod procedură, ipoteză în care repunerea cauzei pe rol se realizează la cererea părţii, iar nu din oficiu de către instanţă.

În motivarea cererii de recurs formulate, recurenta – reclamantă a arătat că art. 418 alin. 1 Cod procedură civilă poate fi interpretat în două moduri. Într-o primă interpretare, cursul perimării este suspendat pe tot parcursul suspendării, dacă instanţa a dispus suspendarea pentru un motiv prevăzut în cadrul art. 413 Cod procedură civilă, în baza următoarelor argumente: modalitatea gramaticală de formulare a textului de lege (astfel, pare că teza „dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor în judecată” se referă doar la situaţiile în care suspendarea este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor, respectiv suspendarea voluntară sau neîndeplinirea unui act ordonat de instanţă) ; situaţia ipotetică în care instanţa suspendă judecata pe motivul art. 413 alin. 11 Cod procedură civilă, sesizând CJUE cu o cerere de decizie preliminară, astfel că, dacă CJUE se pronunţă, iar după suspendare trece un termen de 6 luni, ar fi absurd ca instanţa să constate perimarea, rolul activ al judecătorului de a repune cauza pe rol nesuspendându-se odată cu judecarea cauzei ; art. 415 Cod procedură civilă nu vorbeşte despre modalitatea prin care cauza poate fi repusă pe rol după ce cauza a fost suspendată facultativ, conform art. 413, lăsând de înţeles că revine instanţei care facultativ a înţeles să suspende cauza, în baza rolului activ consacrat de art. 22 Cod procedură civilă, să revină asupra suspendării, după ce motivul a încetat. A susţinut recurenta – reclamantă că, în situaţia mai sus descrisă, instanţa a încălcat norma de drept procesual, aplicând-o în mod greşit, ceea ce generează o vătămare faţă de recurenta – reclamantă, fiind aplicabile prevederile art. 175 alin. 1 Cod procedură civilă, privind nulitatea actului de procedură.

O a doua interpretare a textului de lege, a susţinut recurenta – reclamantă, ar însemna că perimarea este suspendată doar până când suspendarea nu se prelungeşte, la un moment ulterior după ce a fost dispusă prin încheiere, din cauza lipsei de stăruinţă a părţilor, care survine cauzei iniţiale a suspendării (care exclude culpa în cazul art. 413). Aşadar, culpa părţilor apare la un moment ulterior suspendării, dar pe parcursul acesteia, moment în care ar trebui să înceapă să curgă perimarea. Această interpretare, a susţinut recurenta – reclamantă, adaugă la lege şi face nişte presupuneri în defavoarea justiţiabilului şi, chiar dacă se îmbrăţişează această a doua accepţiune, instanţa de judecată trebuia să cerceteze culpa recurentei – reclamante şi să o dovedească, ceea ce nu s-a întâmplat. Astfel, cursul perimării este suspendat până în momentul în care se dovedeşte că suspendarea este cauzată de lipsa de stăruinţă a recurentei – reclamante.

În ceea ce priveşte stăruinţa părţilor în judecată, recurenta – reclamantă a arătat că nu a avut calitatea de parte în dosarul penal care a determinat suspendarea judecăţii. D. avea calitatea de inculpat şi, drept urmare, recurenta – reclamantă nu avea cum să cunoască stadiul procedurilor în  dosarul penal nr. xxxx/P/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna, mai ales că procedura în cursul urmăririi penale este una nepublică, conform art. 285 alin. 2 Cod procedură penală, recurentei nefiindu-i comunicat niciodată stadiul dosarului penal. Din această perspectivă, condiţia conform căreia lăsarea pricinii în nelucrare trebuie să se datoreze culpei părţii, prevăzută la art. 416 alin. 1 Cod procedură civilă, nu este îndeplinită, motiv pentru care nu a intervenit perimarea. A mai arătat recurenta – reclamantă că singura parte care cunoştea stadiul procedurilor în dosarul penal era pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. (care avea calitatea de parte civilă în procesul penal), cu privire la care se poate reţine o culpă raportat la lăsarea în nelucrare a cauzei, culpă care nu se poate întoarce împotriva recurentei – reclamante. Instanţa de judecată este obligată să cerceteze culpa reclamantei şi să administreze probe în acest sens, iar culpa recurentei – reclamante, relativ la motivul suspendării, adică art. 413 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, un alt dosar care ar putea influenţa soluţia din prezentul litigiu, nu poate fi prezumată, culpa lăsării în nelucrare a dosarului fiind prezumată doar în cazurile de suspendare voluntară prevăzute de art. 411 Cod procedură civilă. Mai mult, a arătat recurenta, independent de inexistenţa culpei, perimarea era suspendată.

În motivare, intimata – pârâtă a arătat că, de la data rămânerii definitive a soluţiei din dosarul penal şi până la repunerea pe rol, au trecut mai mult de 6 luni, în concret 11 luni, fără ca reclamanta să fi efectuat vreun act de procedură în vederea judecării cauzei, situaţie datorată lipsei de diligenţă a părţii care justifica un interes, care nu a acţionat în acest scop, deşi avea posibilitatea să o facă. A susţinut intimata – pârâtă că nu are nicio relevanţă susţinerea reclamantei că nu avea calitatea de parte în dosarul penal şi astfel nu avea posibilitatea de a cunoaşte stadiul dosarului penal şi nici soluţia dată în acesta, întrucât, dacă ar fi procedat la verificarea acestui dosar de contencios, ar fi intrat uşor în posesia informaţiilor care privesc dosarul penal, instanţa formulând adrese în scopul aflării stadiului dosarului penal. Mai mult, pe site-ul instanţei de judecată se putea uşor vizualiza stadiul dosarului de către orice persoană interesată, fără să fie parte în dosar sau să aibă vreo legătură cu respectivul dosar. Cu atât mai mult, a arătat intimata – pârâtă, se impunea urmărirea dosarului penal de către reclamantă, deoarece art. 10 Cod procedură civilă stabileşte că părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările şi să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind tot astfel finalizarea acestuia.

Prin criticile aduse hotărârii primei instanţe, recurenta – reclamantă a arătat că soluţia constatării perimării cererii de chemare în judecată este nelegală, întrucât cursul perimării era suspendat conform art. 418 alin. 1 Cod procedură civilă, iar condiţia conform căreia lăsarea pricinii în nelucrare trebuie să se datoreze culpei părţii, prevăzută de art. 416 alin. 1 Cod procedură civilă, nu era îndeplinită. Aceste motive de nelegalitate invocate de recurentă se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă – „când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii” -, iar nu în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, invocat, de asemenea, de către recurentă, întrucât recurenta nu invocă încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, ci a dispoziţiilor prevăzute de Codul de procedură civilă în materia perimării.

Suspendarea judecării cauzei s-a dispus în temeiul art. 413 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 413 alin. 2 Cod procedură civilă, suspendarea a operat până la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în cauza care a provocat suspendarea, respectiv până la data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 5/17.02.2020 pronunţate în dosarul nr. xxxx/119/2019 al Tribunalului Covasna – Secţia Penală, dosar constituit în urma trimiterii în judecată a inculpatului D. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, potrivit rechizitoriului din data de 23.07.2019 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna din dosarul nr. xxx/P/2014. Or, sentinţa penală nr. 5/17.02.2020 pronunţată în dosarul nr. xxxx/119/2019 al Tribunalului Covasna a rămas definitivă la data de 30.09.2020, prin respingerea ca nefondate a apelurilor declarate în cauză.

În consecinţă, în mod corect a reţinut prima instanţă că termenul de perimare, care a început să curgă la data de 30.09.2020 – data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauza penală – s-a împlinit la data de 30.03.2021, astfel că cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de reclamanta A. la data de 10.09.2021 (cu ocazia citării reclamantei pentru termenul de judecată din data de 17.09.2021, termen de judecată stabilit de către instanţă în vederea punerii în discuţia părţilor a perimării cererii de chemare în judecată) a fost depusă la dosar după data împlinirii termenului de perimare, astfel că această cerere nu mai putea avea efectul întrerupător de perimare consacrat de art. 417 Cod procedură civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 418 alin. 1 Cod procedură civilă, invocate de recurenta – reclamantă, „Cursul perimării este suspendat cât timp durează suspendarea judecăţii, pronunţată de instanţă în cazurile prevăzute la art. 413, precum şi în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor în judecată”.

Interpretarea dată de recurenta – reclamantă noţiunii de “suspendare a cursului perimării” excede dispoziţiilor legale menţionate. Astfel, instanţa reţine că dispoziţiile art. 418 alin. 1 Cod procedură civilă reglementează, în mod clar şi lipsit de echivoc, două situaţii în care intervine suspendarea termenului de perimare, respectiv : suspendarea cursului perimării care operează „cât timp durează suspendarea” facultativă sau judecătorească dispusă în temeiul art. 413 Cod procedură civilă (teza I a textului art. 418 alin. 1 Cod procedură civilă), precum şi suspendarea cursului perimării „în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor în judecată” (teza a II-a a aceluiaşi text de lege).

În speţă, în temeiul art. 418 alin. 1 teza I Cod procedură civilă, suspendarea cursului perimării a operat cât timp a durat suspendarea judecăţii, pronunţată de instanţă în temeiul art. 413 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă ; or, durata suspendării judecăţii, pronunţată de instanţă în temeiul art. 413 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, a durat până la data când hotărârea pronunţată în cauza penală (dosarul penal nr. xxx/P/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna) a rămas definitivă, astfel cum în mod expres stabilesc dispoziţiile art. 413 alin. 2 Cod procedură civilă (“Suspendarea va dura până când hotărârea pronunţată în cauza care a provocat suspendarea a rămas definitivă”). Odată cu rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în cauza penală suspendarea a încetat, iar termenul de perimare şi-a reluat cursul împotriva recurentei – reclamante care ar fi trebuit ca în termenul prevăzut de art. 416 alin. 1 Cod procedură civilă să ceară redeschiderea judecăţii.

Nu pot fi reţinute susţinerile recurentei – reclamante în sensul că motivele pentru care prezentul dosar a rămas în nelucrare exclud culpa sa şi că, în consecinţă, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 416 alin. 1 Cod procedură civilă, conform căreia lăsarea pricinii în nelucrare trebuie să se datoreze culpei părţii. Astfel, faptul că recurenta – reclamantă nu a fost parte în dosarul penal nr. xxx/P/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna sau în dosarul penal nr. xxxx/119/2019 format pe rolul Tribunalului Covasna, ca urmare a rechizitoriului din data de 23.07.2019, nu reprezintă motiv neimputabil părţii, dintre cele prevăzute de art. 416 alin. 3 Cod procedură civilă, având în vedere că, printr-un comportament diligent, recurenta – reclamantă putea să urmărească stadiul judecăţii dosarului penal nr. xxx/P/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna, astfel cum acesta a fost comunicat instanţei de judecată în dosarul nr. xxx/119/2016, potrivit adresei nr. ANSPDCP-2617 din data de 27.09.2019 (fila nr. 171 dosar fond), iar ulterior trimiterii în judecată a inculpatului D. potrivit rechizitoriului din data de 23.07.2019 (depus în dosarul primei instanţe încă din data de 27.09.2019), recurenta – reclamantă avea posibilitatea să urmărească stadiul soluţionării dosarului penal aflat pe rolul Tribunalului Covasna şi data soluţionării definitive a acestuia, prin verificări efectuate pe portalul instanţelor de judecată, chiar dacă nu a fost parte în dosarul menţionat.

Nu se poate reţine nici obligaţia intimatei – pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. – în calitate de parte civilă în procesul penal –, de a formula cererea de repunere a cauzei pe rol, având în vedere că formularea cererii de repunere a cauzei pe rol în vederea reluării judecării procesului şi întreruperii cursului perimării reprezintă o expresie a manifestării principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil şi nu poate reprezenta în nicio situaţie o obligaţie a părţii.

Având în vedere că perimarea intervine pentru a sancţiona pasivitatea culpabilă a părţii care a lăsat pricina în nelucrare un anumit interval de timp, actul de procedură al repunerii cauzei pe rol, de natură a întrerupe termenul de perimare, nu poate fi efectuat din oficiu de către instanţă. În ipoteza suspendării facultative sau judecătoreşti – cum este cazul  suspendării dispuse în cauză în temeiul art. 413 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă – redeschiderea procesului are loc prin cererea formulată de partea interesată, spre deosebire de unele dintre cazurile de suspendare de drept sau de suspendare facultativă a judecăţii (cum sunt situaţiile prevăzute de art. 412 alin. 1 pct. 7, art. 413 alin. 1 pct. 11, art. 520 alin. 2 şi alin. 4 Cod procedură civilă), cazuri în care repunerea cauzei pe rol operează din oficiu, conform dispoziţiilor exprese ale art. 415 pct. 3 Cod procedură civilă, text de lege care, astfel cum se arată în doctrină, este aplicabil pentru identitate şi raţiune şi în situaţia suspendării facultative a judecăţii în situaţia prevăzută de art. 413 alin. 1 pct. 11 Cod procedură civilă.

Posibilitatea instanţei de judecată de a reveni asupra măsurii suspendării vizează, în mod logic, ipoteza în care suspendarea este încă în curs, iar nu ipoteza în care motivul suspendării a încetat, astfel cum în mod eronat susţine recurenta – reclamantă. De asemenea, Curtea reţine că revenirea de către instanţă, motivat, asupra măsurii suspendării, se dispune în situaţiile prevăzute de art. 413 alin. 3 Cod procedură civilă, însă aceasta reprezintă o posibilitate a instanţei, iar nu o obligaţie a acesteia. Recurenta – reclamantă avea posibilitatea de a se adresa instanţei cu o astfel de cerere de revenire asupra măsurii suspendării, în temeiul art. 413 alin. 3 Cod procedură civilă (motivat de faptul că “urmărirea penală care a determinat suspendarea durează mai mult de un an de la data la care a intervenit suspendarea”), cerere pe care nu a înţeles să o formuleze, însă, decât la data de 10.09.2021, dată la care cauza penală fusese în mod definitiv soluţionată, iar termenul de perimare prevăzut de art. 416 alin. 1 Cod procedură civilă era deja împlinit.

Potrivit dispoziţiilor art. 84 pct. 29 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375/2015, „Pentru cauzele a căror judecată se suspendă, instanţa verifică periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea, fixând în acest scop termene de verificare”, însă aceste verificări efectuate de instanţele de judecată nu se realizează în scopul repunerii cauzelor pe rol din oficiu, în situaţiile în care – cum este cazul în speţă – repunerea cauzei pe rol are loc prin cererea de repunere pe rol formulată de partea interesată, ci se realizează în scopul verificării incidenţei sancţiunii perimării cererii în condiţiile art. 420 alin. 1 Cod procedură civilă.

Curtea apreciază că nu se poate reţine critica recurentei – reclamante în sensul că lăsarea pricinii în nelucrare nu s-a datorat unor motive care să îi fie imputabile, întrucât nu avea cum să cunoască stadiul procedurilor în dosarul penal nr. xxx/P/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna – dosar în care nu a avut calitatea de parte -, raportat la caracterul nepublic al procedurii în cursul urmăririi penale. În acest sens, instanţa reţine că procesul civil este guvernat de principiul publicităţii, părţile având posibilitatea de a lua cunoştinţă fără niciun fel de restricţii de întregul parcurs procesual. Astfel, cu o minimă diligenţă, reclamanta avea posibilitatea de a afla în timp util despre efectuarea oricărui act procedural, inclusiv despre demersurile efectuate periodic de către instanţă pentru verificarea stadiului soluţionării dosarului penal nr. xxx/P/2014 şi despre răspunsurile primite în acest sens din partea Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna.

De altfel, potrivit înscrisului depus la fila nr. 192 din dosarul primei instanţe, la data de 04.01.2021, reclamanta A. a solicitat consultarea dosarului la Arhiva Civilă a Tribunalului Covasna, însă, cu toate că, la acea dată, la dosar fusese depus de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna rechizitoriul din data de 23.07.2019 privind trimiterea în judecată a inculpatului D. în dosarul penal nr. xxx/P/2014, reclamanta nu a verificat pe portalul instanţelor de judecată stadiul soluţionării dosarului penal privindu-l pe D. (evidenţe publice şi care puteau fi cu uşurinţă accesate de către reclamantă) şi nu a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei până la data de 31.03.2021 (dată la care a intervenit sancţiunea perimării cererii de chemare în judecată), cu toate că textul art. 416 alin. 1 Cod procedură civilă era clar în sensul că lăsarea pricinii de nelucrare mai mult de 6 luni conduce la perimarea acesteia.

Ţinând cont de obligaţia exercitării cu bună-credinţă a drepturilor, inclusiv a celor procesuale, chiar dacă recurentei – reclamante nu i-a fost comunicat stadiul soluţionării dosarului penal, neavând calitatea de parte în acel dosar, aceasta trebuia să aibă în vedere calculul termenului de perimare reglementat de art. 416 alin. 1 Cod procedură civilă, iar comportamentul său pentru evitarea sancţiunii perimării pricinii trebuia să fie raportat la încheierea din data de 24.10.2016 prin care s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei, act procedural care îi fusese anterior comunicat, şi la temeiul suspendării reţinut de către instanţă, art. 413 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă (astfel cum rezultă acesta din considerentele încheierii de şedinţă din data de 24.10.2016), ipoteză în care repunerea cauzei pe rol se realizează la cererea părţii, iar nu din oficiu de către instanţă.

Textul art. 416 alin. 1 Cod procedură civilă, instituind termenul de perimare, obligă părţile să acţioneze în cadrul procesului cu o frecvenţă minimă de 6 luni, în caz contrar riscând să intervină perimarea, astfel că, potrivit principiului „nemo auditur propriam turpitudinem alegans”, recurenta – reclamantă nu îşi poate invoca propria culpă, aceea de a nu se fi conformat exigenţei legale de a solicita instanţei repunerea cauzei pe rol în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în dosarul penal, deşi cunoştea sau, cu minime diligenţe, ar fi trebuit să cunoască momentul de la care începe să curgă termenul de perimare, precum şi consecinţele juridice ale nerespectării acestuia.

Astfel cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 644/1 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017, paragraful 14), jurisprudenţă invocată şi de către prima instanţă, “perimarea reprezintă o cauză de stingere a procesului aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti, care intervine în situaţia în care este lăsat în nelucrare un interval de timp apreciat de legiuitor ca semnificativ pentru a releva lipsa de interes în continuarea acestuia de către părţile implicate. În lipsa efectuării vreunui act de procedură util soluţionării cauzei, din motive imputabile părţii care, în mod raţional, ar trebui să fie interesată în finalizarea procesului, menţinerea litigiului pe rolul instanţei apare ca nejustificată. Perimarea este, din această perspectivă, o sancţiune procedurală aplicabilă părţii care a neglijat obligaţiile procesuale impuse de legiuitor pentru desfăşurarea unui proces, stabilite prin reguli edictate în scopul instituirii unei succesiuni de acte procesuale care să asigure, pe de o parte, soluţionarea într-un termen rezonabil a procesului şi, pe de altă parte, buna administrare a justiţiei”.

În speţă, perimarea s-a dispus de către prima instanţă, întrucât pricina a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni, după ce fusese suspendată în temeiul art. 413 alin. 1 pct. 2 din Codul de procedură civilă, situaţie în care perimarea este justificată de inactivitatea părţilor, care nu au solicitat repunerea cauzei pe rol în termen de 6 luni de la data soluţionării definitive a dosarului penal.

Raţionamentul este cu atât mai pertinent în cazul recurentei – reclamante A., care, după ce a iniţiat acţiunea judiciară, a formulat cerere de suspendare a judecării cauzei în temeiul art. 413 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, până la soluţionarea dosarului penal nr. xxx/R/2014, a insistat în admiterea acesteia la termenul de judecată din data de 14.10.2016, iar după admiterea cererii de suspendare potrivit încheierii de şedinţă din data de 24.10.2016 (încheiere de şedinţă recurată de către pârâta A.J.F.P. C., recursul fiind respins potrivit Deciziei nr. 990/R/20.12.2016 a Curţii de Apel Braşov), prin atitudinea procesuală ulterioară a arătat lipsă de interes faţă de continuarea demersului judiciar. Instanţa reţine, astfel, că recurenta – reclamantă nu a manifestat minime diligenţe (diligenţe rezonabile şi posibile, astfel cum s-a arătat mai sus, chiar dacă recurenta nu a fost parte în dosarul penal) pentru verificarea stadiului soluţionării dosarului penal nr. xxx/P/2014, dosar penal până la a cărui soluţionare definitivă chiar reclamanta solicitase suspendarea judecăţii, susţinând că acesta are o înrăurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa în cauză.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va  respinge recursul formulat de recurenta – reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 826/24.09.2021 pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia civilă, pe care o va menţine.