Jurisprudența ÎCCJ | Contract de servicii de consultanță. Acţiune în răspundere civilă contractuală având ca obiect plata onorariului de succes

Potrivit art. 1266 alin. (1) C. civ., contractele se interpretează după voința concordantă a părților şi nu după sensul literal al termenilor, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 1267 din același cod, clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

Intenția legislatorului a fost ca atunci când se procedează la interpretarea unei clauze să nu se extragă din contextul convențional respectiva stipulație contractuală, mai cu seamă dacă astfel se intră în contradicţie cu înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului. Aceasta, întrucât numai prin cercetarea ansamblului contractului se poate ajunge la stabilirea voinţei comune a părţilor, regula din art. 1267 completând, de altfel, regula de interpretare după voinţa concordantă a părţilor.

Prin urmare, pentru determinarea înţelesului ce rezultă din ansamblul contractului nu doar că este permisă, ci chiar legiuitorul impune, prin alin. (2) al art. 1266 C. civ., să se recurgă la elementele de raportare enumerate de această din urmă normă, și anume: scopul contractului, negocierile purtate de părţi, practicile stabilite între acestea şi comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

Astfel, în condițiile în care voința părților unui contract de servicii de consultanță imobiliară pentru managementul de proiect a fost aceea de a stipula plata unui onorariu suplimentar doar în cazul implementării cu succes a proiectului manageriat de consultant, extinderea aplicabilității clauzei şi pentru ipoteza vânzării terenului în starea lui iniţială, respectiv ca teren arabil, reprezintă o interpretare și aplicare greșită a legii, contrară dispozițiilor art. 1266 şi 1267 C. civ.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 764 din 31 martie 2022

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1270 şi 1516 C. civ.

Instanţa de apel a apreciat, pe de o parte, că actul juridic semnat de părţi – contractul de servicii de consultanţă imobiliară pentru mangementul de proiect din 3 aprilie 2018 – nu a încetat la data de 23 ianuarie 2020, iar, pe de altă parte, pentru a justifica onorariul solicitat de prestator ulterior vânzării terenului, a făcut aplicarea unor prevederi contractuale referitoare la ipoteza încetării convenţiei înainte de termenul stabilit. Prin urmare, dacă respectivul contract nu a încetat, cum susţine iniţial instanţa, nu se putea constata incidenţa clauzei penale, iar pretenţiile prestatorului, întemeiate pe acest considerent, nu puteau fi admise.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că motivul indicat de prestator la data introducerii cererii de chemare în judecată şi menţinut pe tot parcursul litigiului a fost acela că părţile ar fi fost în prezenţa unui contract activ. Nu s-au invocat niciodată prevederile cap. VIII din contract, referitoare la o presupusă clauză penală incidentă în situaţia încetării premature a contractului.

Or, constatându-se pentru prima dată prin hotărârea instanţei de apel incidenţa unei astfel de clauze, societatea pârâtă a fost în imposibilitate de a combate acest argument, încălcându-se astfel principiul contradictorialităţii procesului civil şi principiul multiplelor grade de jurisdicţie, instanţa procedând contrar prevederilor alin. 6 al art. 14 C. proc. civ.

Prin menţionarea, pentru prima dată, în hotărârea de apel a Cap. VIII din contract drept motiv de admitere a cererii de obligare a sa la plata unor onorarii aferente perioadei ulterioare vânzării terenului, au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În susţinerea motivului de nelegalitate privitor la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material – art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat modalitatea de interpretare a clauzelor contractuale de către instanţa de apel, considerând că aceasta s-a făcut cu încălcarea, respectiv ignorarea mai multor texte de lege, respectiv art. 1266, 1267, 1481 şi 1170 C. civ.

Astfel, instanţa de apel a interpretat contractul după sensul literal al termenilor şi nu conform voinţei părţilor, încălcând art. 1266 C. civ. Fără a aborda subiectul categoriei în care se încadrează obligaţia obţinerii autorizaţiei de construire, aferentă primei faze a proiectului imobiliar, instanţa a procedat la interpretarea contractului conform sensului literal al termenilor, iar nu potrivit voinţei părţilor, cu toate că din înscrisurile depuse la dosar şi din susţinerile părţilor concluzia era alta, şi anume că aceştia au avut în vedere în genere obligaţia obţinerii autorizaţiei de construire. Din cuprinsul cererii de apel formulate de prestator se poate observa că societatea reclamantă şi-a asumat, chiar dacă neîntemeiat, obţinerea autorizaţiei de construire, iar nu întocmirea documentaţiei aferente.

În ceea ce priveşte onorariul de succes, a arătat că prima instanţă de control judiciar, de  asemenea, a avut în vedere doar sensul literal al termenilor, iar nu voinţa reală a părţilor. Însăşi denumirea acestui onorariu denotă că el se cuvenea prestatorului ca urmare a succesului proiectului imobiliar dezvoltat sub coordonarea sa. Deci, urmare unei bune coordonări a procesului de dezvoltare şi promovare a proiectului imobiliar, orice vânzare generată de succesul proiectului îndreptăţea prestatorul la încasarea unui onorariu de 5% din preţul vânzării.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că stabilirea tipului de obligaţii asumate de prestator şi a modalităţii în care acestea au fost executate s-a realizat cu încălcarea art. 1481 şi 1267 C. civ.; în plus, instanţa trebuia să aibă în vedere şi prevederile art. 1267 din acelaşi cod.

Contrar acestor texte de lege, rezultă din motivarea hotărârii atacate că pentru a dispune asupra culpei prestatorului, în ceea ce priveşte obţinerea cu întârziere a autorizaţiei de construire, în analiza sa, instanţa de apel a avut în vedere o singură clauză contractuală, şi anume art. 3.1. pct. 3, pe care a analizat-o şi interpretat-o distinct de orice altă prevedere din contract şi cu ignorarea categorică a scopului pentru care contractul a fost încheiat – implementarea proiectului imobiliar. Pentru a stabili categoria obligaţiei asumate de prestator s-a avut în vedere un singur criteriu dintre cele enumerate de alin. 3 al art. 1481 C. civ., şi anume modul în care această obligaţie a fost stipulată în contract. De asemenea, obligaţia disputată, contrar art. 1267 din cod, a fost interpretată în mod individual, fără a fi corelată cu alte prevederi din cuprinsul contractului.

În fine, cu privire la durata de obţinere a autorizaţiei de construire, recurenta a susţinut că instanţa trebuia să aibă în vedere că, prin oferta transmisă, prestatorul a indicat un termen de obţinere a autorizaţiei de construire de 4 luni, termen pe care societatea recurentă l-a avut în vedere în analiza oportunităţii contractării serviciilor acestuia. Oferta fiind trimisă de un prestator care susţinea că are o experienţă amplă în domeniu, este normal a se prezuma că, în practică, astfel de autorizaţii se obţin în termenul asumat.

Concluzionând, contrar acestor clauze contractuale şi a situaţiei de fapt ce rezultă din înscrisurile depuse la dosar, instanţa de apel a înţeles să stabilească tipul obligaţiei în discuţie prin raportare doar la modul în care a fost stipulată, încălcând art. 1481 şi 1267 C. civ.

Prin aceste reţineri, instanţa de apel s-a pronunţat pe ceea ce reclamanta nu a solicitat, considerând, totodată, că nu s-a făcut dovada rezilierii ori denunţării contractului de către una dintre părţi. Cu toate acestea, în analiza excepţiei de neexecutare a contractului, se reţine că reclamanta a fost pusă în imposibilitate de a-şi executa obligaţiile până la finalizarea contractului prin decizia beneficiarilor de a înstrăina terenul.

Recurentul-pârât consideră că cele două motivări sunt diametral opuse, dar sunt folosite împreună pentru a respinge apărările beneficiarilor şi a admite pretenţiile reclamantei. Aceste motive sunt contradictorii pentru că vânzarea terenului de către beneficiari, fapt reţinut ca ducând la imposibilitatea executării obligaţiilor prestatorului, a reprezentat, în acelaşi timp, şi încetarea contractului de consultanţă.

Imposibilitatea executării contractului de către prestator este una totală şi definitivă, nefiind doar o situaţie ocazională. Vânzarea terenului lasă contractul de consultanţă fără obiect şi constituie imposibilitate fortuită de executare, conform art. 1321 C. civ. Or, imposibilitatea fortuită de executare duce la încetarea contractului şi la liberarea părţilor de obligaţiile asumate, potrivit art. 1322 din acelaşi cod, beneficiarii nemaiputând fi obligaţi la plata onorariului după încetarea raporturilor contractuale. Plata unui onorariu de proiect management pentru o situaţie în care prestatorul este în imposibilitate de a mai executa obligaţiile este nelegală, hotărârea fiind dată cu încălcarea legii şi fiind fundamentată pe motive contradictorii.

Prin urmare, instanţa de apel în mod greşit a considerat că nu s-a făcut dovada rezilierii contractului sau a denunţării acestuia, deşi, în realitate, s-a făcut dovada încetării contractului prin dispariţia obiectului şi imposibilitatea de a mai fi executat.

Cu privire la excepţia de neexecutare a contractului, recurentul-pârât susţine că în mod greşit a fost respinsă de instanţa de apel, reţinându-se că reclamanta ar fi făcut dovada serviciilor prestate prin rapoartele depuse. Finalitatea serviciilor şi esenţa acestora nu era emiterea de rapoarte, ci construirea unui proiect imobiliar cu spaţii de depozitare. Ceea ce a omis instanţa a fost faptul că, potrivit contractului de prestări-servicii, proiectul trebuia derulat pe durată de doi ani – între 03.04.2018, data semnării, şi 02.04.2020. În mod excepţional, părţile au prevăzut ca în cazul în care proiectul nu se definitivează în aceşti doi ani, contractul să se prelungească încă un an.

În mod greşit instanţa de apel a considerat că durata contractului este de trei ani, ca şi când situaţia excepţională a prelungirii ar fi fost asumată ca regulă. Totodată, instanţa a omis să aprecieze cât a fost executat din proiect în perioada de un an şi opt luni în care, în mod corect, proiectul trebuia terminat. Faptul că în actele dosarului s-a făcut referire la schimbarea strategiei beneficiarilor, nu este de natură a o exonera pe intimata-reclamantă de răspunderea pentru neexecutarea contractului până la acel moment.

Cu privire la onorariul de succes, recurentul-pârât a susţinut că este evident că nu poate fi datorat în condiţiile în care vânzarea s-a făcut tot pentru un teren arabil, fără nicio lucrare de construcţie începută. Cumpărătorii nu au fost nici ei identificaţi de reclamantă, nici măcar pentru vânzarea terenului în stadiul în care era şi la începutul proiectului, adică teren arabil. Fiind vorba de valorificarea unui teren arabil, preluat ca teren arabil, este evident că nu poate fi vorba de niciun rezultat al serviciilor prestate de intimata-reclamantă, nefiind datorat niciun onorariu de succes. Singurul rezultat al serviciilor intimatei au fost câteva foi de rapoarte în care se fac referiri la discuţii şi întâlniri, neconcretizate în ceva. Prin urmare, comisionul de succes nu se poate datora în condiţiile în care activitatea societăţii reclamante nu s-a concretizat în nimic altceva decât în rapoarte pe hârtie, deşi trebuia să se construiască un proiect imobiliar.

Prin rezoluţia din 4 martie 2022 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 31 martie 2021, cu citarea părţilor.

Pentru ca interpretarea clauzelor contractuale să fie conformă intenției părţilor la momentul contractării trebuia respectat art. 1266 C. civ. Cu toate acestea, instanţa de apel a procedat la interpretarea contractului potrivit sensului literal al termenilor, iar nu conform voinţei părţilor, ignorând faptul că din însăşi denumirea acestui tip de onorariu rezultă că el se cuvenea prestatorului ca urmare a succesului proiectului imobiliar dezvoltat sub coordonarea sa.

Mai mult, însuşi prestatorul, în propunerea de colaborare, a precizat că va percepe un eventual comision pentru vânzarea şi succesul proiectului. Aşadar, prestatorul trebuia să crească valoarea terenului şi interesul investitorilor faţă de acesta, iar instanţa de apel, în analiza sa, a ignorat voinţa reală a părţilor.

Şi recurentul-pârât C. a invocat motivul de casare ce vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în legătură cu onorariul de succes, susţinând că acesta nu poate fi datorat în condiţiile în care vânzarea s-a făcut pentru un teren arabil şi fără nicio lucrare de construcţie începută. Întrucât s-a valorificat un teren arabil, preluat ca atare, este evident că nu poate fi vorba de niciun rezultat al serviciilor prestate de reclamanta-intimată, singurul rezultat al acestor servicii fiind câteva rapoarte în care se face referire la discuţii şi întâlniri, neconcretizate, deşi trebuia să se construiască un proiect imobiliar.

Înalta Curte constată că ambele recursuri, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., sunt fondate, prima instanţă de control judiciar încălcând mai multe norme de drept material referitoare la interpretarea clauzelor contractuale.

Dacă interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel.

Reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acţiune în răspundere contractuală solicitând obligarea pârâţilor la plata unor sume în temeiul unui contract de servicii de consultanță imobiliară pentru managementul de proiect, constând în onorariu lunar pentru perioada iulie – decembrie 2019 – componenta Management de Proiect, respectiv pentru perioada ianuarie – aprilie 2020 – componenta Management de Proiect, la care se adaugă onorariul de succes pentru vânzarea terenului – componenta Intermedierea Vânzării, precum şi penalităţile de întârziere calculate până la data de 27 iulie 2020, instanţa fiind chemată să examineze modul de interpretare şi aplicare a clauzelor asumate de părţile contractante.

În sinteză, disputa litigioasă are în vedere interpretarea clauzelor prevăzute de art. 5.1 şi art. 5.15 – 5.16, cu aplicarea art. 5.12 din contract, în sensul dacă, în baza acestor clauze, pârâţii-recurenţi pot fi obligaţi la plata sumelor pretinse de reclamanta-intimată cu titlu de onorariu lunar, respectiv onorariu de succes, precum şi penalităţi de întârziere.

Potrivit art. 1266 alin. 1 C. civ., contractele se interpretează după voința concordantă a părților şi nu după sensul literal al termenilor, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 1267 din același cod, clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

Prin clauzele de la art. 5.15 şi 5.16 din constract, părţile au convenit următoarele: „Procentul/onorariul de succes al A. Indiferent dacă prezentul contract va mai fi activ sau nu, indiferent dacă A. mai are sau nu raporturi contractuale cu Beneficiarul, indiferent de cauza şi culpa care a generat încetarea raporturilor contractuale dintre Părţi, în măsura în care va fi valorificată, total sau parţial, de către Beneficiar, în favoarea oricărei terţe persoane fizice sau juridice sau oricărei alte entităţi, o suprafaţă de teren, o parcelă, un apartament din condominiu sau întregul activ ce constituie obiectul Proiectului, Beneficiarul va datora un procent de succes/comision către consultant în cuantum de 5% din preţul respectivei vânzări. Pentru evitarea oricărui dubiu, comisionul de 5% va fi datorat de Beneficiar către Consultant indiferent de data când a fost înstrăinat, total sau parţial, activul ce constituie obiectul Proiectului, termenul legal de prescripţie în care consultantul poate solicita plata procentului de succes urmând să curgă de la data vânzării activului respectiv (…)”.

Din analiza integrată a celor două clauze contractuale, coroborat cu ansamblul contractului, Înalta Curte reține că acestea se referă la plata unui „procent de succes/comision către consultant în cuantum de 5%” din preţul vânzării, în măsura în care va fi valorificată, total sau parţial, de către beneficiar, în favoarea oricărei terţe persoane fizice sau juridice sau oricărei alte entităţi, o suprafaţă de teren, o parcelă, un apartament din condominiu sau întregul activ ce constituie obiectul proiectului imobiliar pentru care părţile au încheiat, în data de 3 aprilie 2018, contractul de servicii de consultanţă imobiliară pentru managementul de proiect.

Or, potrivit Cap. II din contract, acesta are ca obiect executarea de către consultant/prestator, în favoarea beneficiarului/clientului, a serviciilor de asistenţă de specialitate şi întocmirea documentaţiilor necesare în scopul implementării proiectului imobiliar denumit „X”, conform detaliilor din Anexa ce constituie parte integrantă din contractul de consultanţă.

În alte cuvinte, pârâţii, în calitate de beneficiari, urmau să asigure întregul suport financiar al implementării proiectului imobiliar, iar reclamanta, în calitate de prestator, s-a obligat să acorde servicii de asistenţă de specialitate şi să întocmească documentaţiile necesare pentru implementarea respectivului proiect, serviciile de consultanţă fiind descrise în Cap. III din contract, pentru aceasta fiind îndreptăţită să beneficieze de un onorariu lunar, precum şi de un onorariu de succes, în condiţiile Cap. V din acelaşi contract.

Ca atare, sunt fondate criticile recurenţilor în sensul că prima instanţă de control judiciar, cu încălcarea prevederilor art. 1266 şi art. 1267 C. civ., a dispus obligarea lor la plata onorariului de succes pretins de intimata-reclamantă, neputându-se vorbi de nicio implementare cu succes a proiectului imobiliar avut în vedere de părţi la momentul contractării, în condiţiile în care la data vânzării terenului pe care urma să fie dezvoltat ansamblul „X” nu s-a realizat nicio construcţie, terenul fiind vândut în aceeaşi stare – ca teren arabil.

Cum rezultă din însăşi denumirea acestui tip de remuneraţie convenită de părţile contractante – „onorariu de succes” -, procentul de 5% datorat de beneficiar din orice valorificare către terţe persoane a întregului activ sau a unor părţi din activ nu poate să vizeze şi ipoteza în speţă, respectiv vânzarea terenului pe care ar fi trebuit să fie dezvoltat acest proiect imobiliar, în exact aceeaşi stare ca la momentul semnării contractului în litigiu, voinţa reală a părţilor fiind una lipsită de orice echivoc: doar în cazul reuşitei, succesului proiectului de dezvoltare imobiliară avut în vedere de beneficiari, aceştia din urmă se obligă să distribuie o parte din câştigul obţinut cu ajutorul serviciilor de specialitate ale consultantului care, printre altele, s-a obligat să se ocupe de managementul general al Proiectului „X”, asigurând şi coordonând tot ceea ce ţine de conducerea activităţilor umane care vor contribui la definitivarea proiectului (a se vedea în acest sens, clauza de la art. 3.1 pct. 1 din contract).

Prin voinţa concordantă a semnatarilor unei convenții se înţelege, aşadar, voinţa reală sau internă a părţilor contractante, cu disocierea ei de sensul literal al termenilor, dacă este cazul. Eroarea instanţei de apel s-a datorat tocmai interpretării sensului literal al clauzei de la art. 5.15, apreciindu-se că pârâţii, în calitate de beneficiari, şi-ar fi asumat, faţă de reclamantă, în calitate de consultant, obligaţia de a achita un comision de succes şi în cazul în care procedează la vânzarea în întregime ori în parte a activului care a format obiectul contractului (în realitate, clauza vizând „activul ce constituie obiectul proiectului”), în mod greşit reţinându-se că obligaţia de plată a acestui comision există şi în cazul în care se vinde terenul pe care proiectul imobiliar urma să fie dezvoltat, iar nu doar atunci când se vând construcţii sau parcele din acesta ori întregul proiect imobiliar.

În realitate, voinţa concordantă a părţilor a fost ca onorariul de succes să fie datorat numai în cazul reuşitei implementări a proiectului imobiliar, adică a succesului dezvoltării ansamblului „X” care, așa cum au reținut instanțele devolutive, a rămas doar la stadiu de proiect. Or, în condițiile în care voința părților a fost aceea de a stipula plata unui onorariu suplimentar doar în cazul implementării cu succes a proiectului manageriat de intimata-reclamantă, în calitate de consultant, extinderea aplicabilității clauzei şi pentru ipoteza vânzării terenului în starea lui iniţială, respectiv ca teren arabil, reprezintă o interpretare și aplicare greșită a legii, contrară dispozițiilor art. 1266 şi art. 1267 C. civ., cum întemeiat au susținut recurenţii.

Acest din urmă text statuează următoarele: clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului, norma evocând, de fapt, un postulat al indivizibilităţii contractului. Intenția legislatorului a fost ca atunci când se procedează la interpretarea unei clauze să nu se extragă din contextul convențional respectiva stipulație contractuală, mai cu seamă dacă astfel se intră în contradicţie cu înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului. Aceasta, întrucât numai prin cercetarea ansamblului contractului se poate ajunge la stabilirea voinţei comune a părţilor, regula din art. 1267 completând, de altfel, regula de interpretare după voinţa concordantă a părţilor.

Prin urmare, pentru determinarea înţelesului ce rezultă din ansamblul contractului nu doar că este permisă, ci chiar legiuitorul impune, prin alin. 2 al art. 1266 C. civ., să se recurgă la elementele de raportare enumerate de această din urmă normă, și anume: scopul contractului, negocierile purtate de părţi, practicile stabilite între acestea şi comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

Ca atare, contrar celor susținute în apărare de intimata-reclamantă, în sensul că discuțiile preliminare nu prezintă nicio relevanță, întrucât prevalează clauzele contractului semnat şi însuşit de părţile aflate în litigiu, Înalta Curte reține că propunerea de colaborare transmisă de societatea intimată poate și trebuie să fie avută în vedere pentru determinarea voinței reale a părților. Or, în această ofertă de servicii transmisă prin e-mail se face mențiune nu doar de succesul proiectului imobiliar dezvoltat, ci şi de profitul pe care acesta îl va genera, profit care urma să fie distribuit şi către prestatorul care l-a coordonat, prin acordarea unui comision de succes din preţul vânzărilor generate.

Nici apărarea intimatei că ne-am afla în prezența unui aspect invocat direct în recurs, sens în care ar fi aplicabile dispoziţiile art. 492 alin. 2 C. proc. civ., potrivit cărora nu se pot produce noi probe în recurs, cu excepţia înscrisurilor noi, nu poate fi primită, pe de o parte, pentru că această corespondență electronică reprezintă un înscris, în sensul art. 265 și urm. din același cod; pe de altă parte, având în vedere că prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, acțiunea reclamantei fiind admisă doar de către instanța de apel, este evident că societatea recurentă nu avea cum să invoce și să se prevaleze de acest aspect în fazele procesuale anterioare, înțelegând să se folosească de înscrisul nou în etapa recursului, ceea ce norma invocată de intimată permite.

Constatând că celelalte motive de casare invocate de recurenți nu sunt fondate, prin hotărârea atacată instanța de apel nedepășind atribuțiile puterii judecătorești (oricum, această critică nu a fost dezvoltată în vreun fel de către recurentul-pârât), hotărârea necuprinzând motive contradictorii și instanța neîncălcând nici principiul contradictorialităţii și nici pe cel al multiplului (în realitate, al dublului) grad de jurisdicţie, pronunțându-se strict în limitele cu care a fost învestită,

Stabilind că referirea din considerente la clauza contractuală de la art. 8.2 nu a avut alt rol decât să întărească concluzia că pârâții datorează onorariul lunar (al cărui calcul și înscrisuri justificative nu au fost contestate de către intimaţi prin întâmpinările la apel) și dacă contractul ar fi încetat înainte de termen, statuarea primei instanțe de control judiciar fiind, însă, aceea că în cauză nu s-a făcut dovada rezilierii ori denunţării contractului de către vreuna dintre părţi,

Văzând că instanța de apel nu a considerat că durata contractului a fost de trei ani, ci doar a relevat, în combaterea excepției de neexecutare (cu referire la obținerea autorizației de construire abia în data de 24 decembrie 2019), că acest aspect nu poate susține apărarea pârâților privitor la o executare necorespunzătoare a obligaţiilor de către societatea reclamantă, întrucât deși prin art. 4.1 din contract părţile au stipulat o perioadă contractuală iniţială de 2 ani, prin clauza de la art. 4.2 au prevăzut în mod expres, în anumite condiţii, posibilitatea prelungirii acestei perioade cu încă un an sau până la finalizarea proiectului, ceea ce face ca prevederea de la art. 4.1 din contract să nu poată fi considerată un reper care să susţină teza îndeplinirii cu întârziere de către reclamantă a propriilor obligaţii asumate convențional,

Relevând și faptul că imposibilitatea fortuită de executare a contractului, prevăzută de art. 1321 C. civ., cu efectul indicat de art. 1322 din același cod, pe care o invocă recurenţii, nu poate să fie înțeleasă decât în sensul urmărit de legiuitor, și anume că un contract civil poate înceta, printre altele, dacă a intervenit un eveniment de forţă majoră, caz fortuit sau un alt eveniment asimilat acestuia care face imposibilă executarea contractului, astfel cum acestea sunt reglementate în cuprinsul art. 1634 din cod,

Reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 şi 497 din același cod, a admis recursurile pârâților, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care, în respectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., va judeca din nou ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.