Jurisprudență ÎCCJ | Cazul unei avocate suspendate din profesie, acuzată de tentativă de omor asupra unui membru al familiei. Reținerea unor circumstanţe atenuante judiciare

1. Incidenţa cauzei de neimputabilitate a iresponsabilităţii presupune, conform art. 28 C. pen., inexistenţa discernământului în momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală. În ipoteza în care, pe baza expertizei medico-legale, se stabileşte existenţa unui discernământ diminuat din cauza unei boli psihice, iar nu inexistenţa discernământului, dispoziţiile art. 28 C. pen. referitoare la iresponsabilitate nu sunt incidente.  

2. Situaţia familială tensionată care a condus la săvârşirea infracţiunii asupra unui membru de familie şi starea de sănătate alterată a infractorului din cauza unei boli psihice, care i-a diminuat discernământul în momentul săvârşirii acesteia, pot determina incidenţa circumstanţei atenuante judiciare prevăzute în art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., constituind împrejurări legate de fapta comisă, având ca efect diminuarea gravităţii infracţiunii şi a periculozităţii infractorului. 

În baza art. 66 alin. (1) – art. 67 alin. (2) C. pen., s-au interzis inculpatei, ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice) şi lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) C. pen., pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-au interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice) şi lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) C. pen.

În baza art. 404 alin. (4) lit. d) C. proc. pen. raportat la art. 109 alin. (1) şi (3) C. pen., s-a dispus obligarea la tratament medical a inculpatei până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol, tratamentul urmând a se efectua şi în timpul executării pedepsei.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpată în vederea înscrierii în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală a reţinut, în principal, că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus trimiterea inculpatei A. în judecată, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor asupra unui membru de familie prevăzută în art. 32 C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 199 alin. (1) C. pen.

În fapt, prin actul de sesizare a instanţei de judecată s-a reţinut, în esenţă, că:

La data de 5 august 2018, în jurul orelor 20.15, pe fondul unui conflict spontan, survenit în bucătăria unui apartament, inculpata A. l-a agresat pe fratele său, B., prin înjunghiere cu un cuțit în zona toracală şi abdominală, provocând multiple plăgi înjunghiate victimei, leziuni care i-au pus în pericol viața.

În drept, s-a reţinut că fapta inculpatei A., constând în aceea că, la data de 5 august 2018, în jurul orelor 20.15, pe fondul unui conflict spontan, survenit în bucătăria unui apartament, l-a agresat pe fratele său, B., prin înjunghiere cu un cuțit în zona toracală şi abdominală, provocând două plăgi înjunghiate victimei şi una tăiată, leziuni care i-au pus în pericol viața, întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor asupra unui membru de familie, prevăzută în art. 32 C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 199 alin. (1) C. pen.

După ce curtea de apel a dat citire actului de sesizare, i s-au pus în vedere inculpatei dispozițiile art. 374 alin. (4) C. proc. pen., că se poate judeca în procedura recunoaşterii învinuirii, iar inculpata A. a arătat că recunoaşte fapta aşa cum a fost descrisă în actul de sesizare, nu solicită administrarea unui nou probatoriu, dorește să fie judecată conform procedurii recunoaşterii învinuirii, precizând că înscrisurile în circumstanţiere de care înţelege să se folosească sunt deja depuse în dosarul cauzei, manifestare de voinţă care a fost consemnată în declaraţia aflată la dosarul instanţei.

Constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru soluţionarea cauzei potrivit procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii, curtea de apel a admis cererea formulată de inculpata A. şi a dispus judecata potrivit procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii.

Analizând actele şi lucrările dosarului, în baza probelor administrate pe parcursul urmăririi penale, precum şi prin raportare la probatoriul administrat nemijlocit de instanţa de judecată, s-a reţinut că inculpata A., avocat definitiv suspendat din profesie începând cu data de 11 noiembrie 2014, locuia împreună cu mama sa, C. şi fratele său, B. într-un imobil situat în Bucureşti.

În perioada 25 august 2014 – 29 august 2014 inculpata a fost internată la Spitalul Clinic de Psihiatrie D., primind la externare diagnosticul – tulburare de personalitate paranoidă decompensată, o schemă de tratament şi indicaţii de a evita situaţiile conflictuale şi psihostresante. Conform raportului de expertiză medico-legală, inculpata prezintă diagnosticul de schizofrenie paranoidă în stadiu cronic psihopatoid, iar din documentele prezentate şi din examinarea acesteia rezultă elemente criteriologice medico-legale de natură a afecta capacitatea psihică de apreciere critică a conţinutului şi consecinţelor negative ale faptei pentru care este cercetată şi în raport cu care discernământul a fost diminuat.

Inculpata a urmat tratamentul prescris o vreme, după care, cu două luni înainte de săvârşirea faptei ce face obiectul prezentei cercetări, a renunţat la acesta, familia observând schimbări comportamentale la aceasta. 

În contextul în care inculpata nu mai obținea venituri din muncă de circa doi ani, locuind împreună cu mama sa şi cu fratele său, B., certurile dintre cei doi fraţi erau frecvente, existând uneori şi violenţe.

Ca o continuare a stării conflictuale preexistente între cei doi fraţi, la data de 5 august 2018, în jurul orei 20.15, inculpata a intrat în bucătăria apartamentului în care locuiau împreună cu mama lor, C. Acolo se afla persoana vătămată B. În momentul în care a intrat, cei doi au început să-şi facă gesturi obscene şi să-şi vorbească urât. Conflictul verbal a escaladat într-unul fizic, în sensul că  persoana vătămată B. a tras-o de păr pe inculpată şi a trântit-o, lovind-o cu nasul de chiuvetă. În acel moment, inculpata a văzut sertarul în care ţineau pâinea deschis şi a luat cuţitul pe care l-a înfipt în corpul persoanei vătămate, cauzându-i două plăgi înjunghiate în zona toracală şi abdominală şi una tăiată în zona toracală.

Din raportul de expertiză medico-legală rezultă că persoana vătămată a prezentat leziuni traumatice, care s-au putut produce printr-un corp tăietor-înţepător (posibil cuţit), a necesitat un număr de 30-35 zile de îngrijiri medicale, iar loviturile i-au pus în primejdie viaţa şi pot data din 5 august 2018.

În drept, fapta inculpatei A. care, la data de 5 august 2018, în jurul orei 20.15, în bucătăria unui apartament, pe fondul unui conflict verbal şi fizic, spontan, survenit între aceasta şi fratele său, B., l-a înjunghiat pe acesta din urmă cu un cuțit în zona toracală şi abdominală, provocând două plăgi înjunghiate victimei şi una tăiată, leziuni care i-au pus în pericol viața şi care au necesitat pentru vindecare 30-35 zile de îngrijiri medicale, întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de tentativă la omor asupra unui membru de familie prevăzută în art. 32 C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 199 alin. (1) C. pen.

Sub aspectul laturii obiective, instanţa a constatat că elementul material al infracţiunii de tentativă la omor este realizat prin punerea în executare a intenţiei de suprimare a vieţii victimei prin lovire cu cuţitul, executare care nu şi-a produs efectul, dar leziunile traumatice i-au pus în primejdie viaţa victimei.

S-a arătat că urmarea imediată constă în leziunile traumatice, iar conform expertizei medico-legale, între leziunile traumatice şi lovirea cu un obiect tăietor-înţepător (posibil cuţit) există o legătură de cauzalitate directă necondiţionată.

În ceea ce priveşte forma de vinovăţie cu care a acţionat inculpata, s-a arătat că aceasta este intenţia indirectă, în sensul că a prevăzut rezultatul faptei sale, acceptând producerea lui. Acest lucru rezultă din tipul armei folosite (cuţit cu lama de aproximativ 12 cm); numărul loviturilor (trei lovituri – două prin înjunghiere şi una tăiată), aplicate într-o zonă a corpului vitală, bogat vascularizată (torace şi abdomen), foarte aproape de inimă; intensitatea mare cu care a aplicat ultima lovitură, cuţitul rămânând înfipt în victimă şi neputând fi scos de inculpată; consecinţele produse, prin leziunile provocate s-a pus în pericol viaţa victimei.

Curtea de apel a reţinut circumstanţa atenuantă judiciară prevăzută în art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., având în vedere împrejurările legate de fapta comisă, şi anume că infracţiunea s-a produs ca urmare a escaladării conflictului verbal şi fizic ce a apărut între cei doi fraţi, între care exista o stare de animozitate legată de faptul că inculpata nu contribuia financiar în casă, ci, dimpotrivă, era dependentă financiar de mama şi fratele său.

Instanţa a evidenţiat faptul că atât mama, cât şi fratele inculpatei, deşi cunoşteau faptul că aceasta are grave probleme psihice, nu au încercat să o ajute, în sensul de a o determina să continue tratamentul medicamentos prescris. Dimpotrivă, ambele rude ale inculpatei s-au raportat la aceasta ca la un om sănătos, omiţând că starea ei psihică o face inaptă de a mai munci într-un colectiv.

În ceea ce priveşte periculozitatea infractorului, cel de-al doilea criteriu faţă de care se poate reţine această circumstanţă atenuantă judiciară, instanţa a apreciat că inculpata nu prezintă un grad de pericol ridicat cât timp îşi ia tratamentul impus. Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că aceasta a avut de-a lungul timpului conflicte, unele chiar violente, în mediul în care lucra, motiv pentru care a trebuit să înceteze raportul de muncă. Conform expertizei medico-legale, inculpata prezintă diagnosticul de schizofrenie paranoidă, iar capacitatea psihică de apreciere critică a conţinutului şi consecinţelor negative ale faptei pentru care este cercetată este afectată, având discernământul diminuat.

De altfel, la externarea sa din Spitalul Clinic de Psihiatrie D., i s-au dat indicaţiile de a evita situaţiile conflictuale şi psihostresante, aspect de care inculpata, dar mai ales familia, nu a ţinut cont, astfel încât boala acesteia s-a agravat în lipsa tratamentului.

Împotriva sentinţei nr. (…)/F din 6 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, au formulat apel procurorul şi inculpata A.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie aminteşte că recunoaşterea faptelor și solicitarea de judecată în procedura denumită abreviată sau simplificată are caracter irevocabil, interpretarea dispoziţiilor procesual penale și jurisprudența consacrând imposibilitatea revenirii asupra acestei poziţii liber exprimate, asumate după înțelegerea condițiior și consecințelor sale. Jurisprudenţa constantă a instanței supreme a atestat imposibilitatea retractării declaraţiei de recunoaștere a faptelor și a vinovăţiei și caracterul irevocabil al acesteia (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 654 din 7 martie 2012; I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3330 din 29 septembrie 2011; I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3724 din 21 octombrie 2011; I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1345 din 15 aprilie 2014; I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 261 din 23 februarie 2015; I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 52 din 10 februarie 2016).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie aminteşte că în vederea încuviinţării procedurii recunoaşterii învinuirii se impune ca recunoaşterea faptelor să fie totală, ceea ce presupune atât recunoașterea bazei factuale, a laturii obiective, dar și subiective. Această recunoaștere în liniile descrise anterior nu neagă posibilitatea schimbării încadrării juridice, însă pentru aspecte ce nu comportă schimbarea bazei factuale. Aplicarea procedurii simplificate presupune ca persoanele audiate să recunoască faptele pentru care sunt acuzate, astfel cum sunt descrise în actul de sesizare, rechizitoriul. Instanţa de judecată, atunci când apreciază asupra incidenţei procedurii recunoașterii învinuirii, verifică existenţa unei concordanţe depline între acuzaţiile formulate şi declaraţiile inculpaţilor. Instanţa aplică procedura simplificată atunci când sunt recunoscute faptele proprii (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2733 din 17 septembrie 2013).

Prin Decizia nr. 4/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție şi a stabilit că: „În ipoteza în care instanța a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoașterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă pronunțarea unei hotărâri de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a (fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege) și lit. c) (nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea) din Codul de procedură penală.” Dacă o astfel de soluție este urmărită, se impune administrarea de probe și judecata în procedura obișnuită.

Instanţa de control judiciar constată că inculpata, după pronunțarea soluției de condamnare și stabilirea tratamentului sancționator, în calea de atac contestă situaţia de fapt și solicită aplicarea art. 19 C. pen., respectiv a cauzei justificative a legitimei apărări și aplicarea art. 28 C. pen., respectiv a cauzei de neimputabilitate a iresponsabilității.

Incidența art. 19 C. pen., respectiv a cauzei justificative a legitimei apărări, presupune reformarea situației de fapt, în sensul reținerii și dovedirii unei acțiuni violente anterioare care să îndeplinească exigențele unui atac material, direct, imediat și injust ce a pus grav în pericol persoana inculpatei și care să justifice apărarea printr-un atac sau ripostă îndreptate împotriva vieții agresorului.

Reținerea incidenței art. 28 C. pen., respectiv a cauzei de neimputabilitate a iresponsabilității, presupune dovedirea lipsei totale a discernământului, prin elemente de fapt noi necunoscute anterior, inclusiv atestate în cadrul unei expertize medico-legale care să conchidă asupra inexistenței totale ori abolirii aspectului volitiv.

În cauză, inculpata a recunoscut fapta proprie, situaţia de fapt, în limitele descrise în actul de sesizare, elemente care nu susțin cele evocate în calea de atac.

Inculpata a invocat faptul că nu a urmărit în niciun moment suprimarea vieţii fratelui său, iar sub aspectul laturii subiective, nu a existat intenţia de a-l ucide. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, la momentul admiterii cererii de judecare potrivit procedurii simplificate, instanţa nu se rezumă la a verifica dacă inculpaţii recunosc strict baza factuală. Fapte sesizate sunt cele descrise în actul de sesizare și cuprind baza factuală, latura obiectivă și cea subiectivă, urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce. Art. 374 C. proc. pen. se referă la aducerea la cunoștință a învinuirii ce reprezintă baza factuală alături de caracterizarea în drept asupra cărora poartă trimiterea în judecată, acestea fiind elementele supuse dezbaterii și asumării de către inculpat în cadrul procedurii denumite simplificate. Dacă faptele descrise și recunoscute nu se suprapun peste caracterizarea în drept, legiuitorul a permis reformarea încadrării juridice și reținerea celei juste, chiar în procedura recunoașterii învinuirii, fără repercusiuni asupra situației părții sau asupra duratei procesului.

În acest punct de analiză, instanţa reţine că raportul de expertiză medico-legală evidenţiază existenţa unui discernământ diminuat, iar nu abolit, fapt ce nu poate justifica înlăturarea răspunderii penale a inculpatei și nici nu poate susține o lipsă a evaluării coerente a urmării produse ori care s-ar fi putut produce prin acțiunea sa.

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține că Ministerul Public a criticat hotărârea instanţei de fond cu privire la reţinerea circumstanţei atenuante judiciare prevăzute în art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., întrucât împrejurările legate de fapta comisă nu diminuează gravitatea faptei. Această circumstanță atenuantă judiciară permite o identificare și evaluare a elementelor care conduc la concluzia că infracţiunea săvârşită reflectă o periculozitate redusă în raport cu cele tipice, similare. Aceste împrejurări pot privi orice element care ţine de tipicitatea obiectivă, subiectivă, urmarea produsă.

Jurisprudenţa instanţei supreme a statuat că: Incidenţa dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. – teza referitoare la împrejurările legate de fapta comisă care diminuează periculozitatea infractorului – este determinată de existenţa unor elemente care particularizează contribuţia infractorului la fapta comisă sau poziţia sa subiectivă, reflectând o periculozitate scăzută a acestuia în contextul faptei comise. Elementele pozitive anterioare sau posterioare faptei, care caracterizează persoana infractorului, dar nu se raportează la fapta comisă, nu pot fi valorificate prin reţinerea circumstanţei atenuante judiciare prevăzute în art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 237/A din 1 octombrie 2018). În atare condiţii, având în vedere că inculpaţii s-au aflat într-o stare de incertitudine cu privire la situaţia lor, iar trecerea unui interval lung de timp de la comiterea infracţiunilor a fost de natură a diminua din rezonanţa negativă a activităţii ilicite desfăşurată de acuzaţi, precum şi din periculozitatea acestora dat fiind faptul că în perioada de referinţă şi-au conformat conduita cu rigorile legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contrar susţinerilor procurorului care a solicitat majorarea pedepselor către limita maximă, apreciază că valorificarea aspectelor menţionate prin intermediul reţinerii circumstanţei atenuante judiciare prevăzută în art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., aşa cum a dispus şi judecătorul fondului, se impune în cauză, cu consecinţa menţinerii cuantumului pedepselor aplicate celor cinci inculpaţi (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 47/A din 1 martie 2018).

Raportând aceste considerente practice şi teoretice la cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acord cu instanţa de fond, constată că este incidentă circumstanţa prevăzută în art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. Infracţiunea dedusă judecăţii s-a produs ca urmare a situaţiei familiale tensionate și pe fondul stării de sănătate alterate a inculpatei, elemente ele însele suficiente a demonstra periculozitatea redusă a faptei și făptuitorului.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procedând la o nouă evaluare a criteriilor de individualizare judiciară, constată că pedeapsa principală (de 4 ani închisoare) stabilită de prima instanță prezintă un cuantum superior celui evaluat de instanța de control judiciar pe baza criteriilor enumerate în art. 74 C. pen. Fără a nega sau minimiza gradul de pericol social al faptei, se constată că pedeapsa aplicată a fost stabilită într-un cuantum ridicat în raport cu persoana inculpatei care regretă sincer conduita infracțională și urmările acesteia, și-a asumat respectarea tratamentului medical prescris care ameliorează starea ce a potențat actul infracțional, în condițiile în care beneficiază real de sprijinul familiei, inclusiv al fratelui său, victimă a infracțiunii. În tot acest context, instanţa apreciază că reducerea cuantumului pedepsei de la 4 ani la 3 închisoare este aptă, necesară și suficientă creării premiselor conștientizării și reformării atitudinii inculpatei asupra valorilor și normelor penale.

Instanța de control judiciar va menține aplicarea pedepselor accesorii, complementare și a măsurii de siguranță a obligării la tratament medical, ce completează în mod legal și temeinic cadrul sancționator într-o manieră coerentă.