Jurisprudența ÎCCJ | Acțiune în răspundere civilă delictuală. Societate comercială. Dreptul la reputație. Despăgubiri morale

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 252 și art. 257 Cod civil rezultă că și persoana juridică, prin asemănare cu persoana fizică, are dreptul la ocrotirea drepturilor sale nepatrimoniale, printre acestea regăsindu-se dreptul la reputaţie şi dreptul la prestigiu.

Este evident că unele dintre drepturile nepatrimoniale prevăzute de art. 252 Cod civil pot aparține numai persoanei fizice, cum ar fi cele referitoare la viața, sănătatea, integritatea fizică sau psihică, însă alte drepturi dintre cele prevăzute de acest text de lege pot aparține și unei persoane juridice, de vreme ce ele nu sunt unele inerente fiinţei umane, precum cele din prima categorie anterior menţionată.

Chiar dacă prin prevederile art. 72 alin. (1) Cod civil, ce reglementează dreptul la demnitate, se face referire doar la persoana fizică, dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, ce instituie obligația de a nu aduce atingere onoarei și reputației unei persoane, se pot aplica și persoanei juridice, dat fiind faptul că reputația nu este un drept care să poată aparține exclusiv persoanei fizice.

În acest sens trebuie avut în vedere că şi persoana juridică este subiect de drept, titular de drepturi şi obligaţii, iar dreptul la reputaţie al unui asemenea subiect de drept nu poate fi limitat la rolul pe care îl poate avea ca element al fondului de comerţ, ci trebuie privit (similar cu situaţia subiectului de drept persoană fizică) ca mod de percepţie şi nivel de apreciere din partea altor subiecte de drept.

Astfel fiind, având în vedere dispoziţiile art. 257 raportat la art. 252 Cod civil, societatea comercială reclamantă nu poate fi exclusă de la dreptul de a pretinde despăgubiri pentru încălcarea dreptului la reputație.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2532 din 24 noiembrie 2020

Prin cererea precizatoare a acţiunii, reclamanta A. SCM, prin reprezentant legal B., a solicitat obligarea pârâtului şi la plata despăgubirilor pentru desfăşurarea de activităţi contrare societăţii, fără a se indica cuantumul acestora.

A păstrat dispozițiile sentinței atacate privind: cererea adițională, cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului raportat la soluția de respingere a cererii formulate de reclamanta A. SCM, precum și cu privire la cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta principală SC E. SRL.

L-a obligat pe intimatul C. la plata către apelanta B. a sumei de 3.240 lei reprezentând cheltuieli de judecată, din care 40 lei taxă judiciară de timbru pentru fond și apel, raportat la pretențiile admise, și suma de 3.200 lei cu titlu de onorariu avocat.

Se arată că este adevărat că, în lipsa unor criterii legal reglementate, instanțele pot întâmpina dificultăți în stabilirea cuantumului despăgubirilor, însă aceasta nu echivalează cu imposibilitatea evaluării daunelor morale solicitate.

Pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale persoana juridică poate pretinde despăgubiri materiale sau morale, precum și alte mijloace de reparare a prejudiciului. Dispozițiile art.257 Cod civil se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice.

De asemenea, se susține că este adevărat că dispozițiile art.72 Cod civil, care reglementează dreptul la reputație, fac referire doar la persoana fizică, însă alin.(2) al acestui articol menționeză că aceste dispoziii se aplică prin asemănare și persoanei juridice. Invocă recurenta cu titlu de jurispudență, decizia nr.158/2009 a Curții de Apel Timișoara.

Recurenta-reclamantă consideră că nu este corectă soluția instanței de apel, care limitează cazurile de aplicabilitate a daunelor morale în favoarea unei societăți la cele enumerate în decizie (fapte de concurență neloială, nesocotirea dreptului la demnitate, sediu, emblemă), atât timp cât chiar curtea de apel a acceptat că rolul daunelor morale este acela de a conduce la o reparare a suferințelor fizice încercate sau atingerilor aduse demnității, reputației, prestigiului unei persoane, niciunul dintre acestea nefiind atributul exclusiv al persoanei fizice.

Se susține că, în speță, imaginea societății și a persoanei fizice administrator al societății sunt indisolubil legate, procesele intentate de către pârât afectând ambele persoane.

Potrivit art.15 Cod civil, niciun drept nu poate fi exercitat cu scopul de a vătăma sau păgubi pe altul într-un mod exclusiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.

În continuare recurenta arată că nu se regăsesc, în decizia curții de apel, niciuna dintre afirmațiile martorelor audiate în fața instanței de apel, care demonstrau acțiunea de denigrare intenționată și repetată exercitată de către pârât; totodată, deși instanța pare că a analizat înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu face nicio referire directă la societatea A., deși aceasta a fost parte în dosarele de instanță.

În speță se susține că sunt îndeplinite cumulativ condițiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt prevăzute de art.1357 Cod civil. În aprecierea caracterului ilicit al unei fapte, urmează a fi avute în vedere nu numai normele juridice, ci și cele de conviețuire socială.

În ceea ce privește soluția dată de instanța de apel asupra cererii de a se constata că activitatea desfășurată de pârâtul C. este contrară intereselor A. SCM, se arată că și aceasta este dată cu încălcarea normelor de drept material, în dovedirea acestui aspect fiind reiterate faptele săvârșite de pârât, și anume demersurile procesuale repetate împotriva reclamantelor desfășurate în perioada 2006-2018, considerate abuzive, care impuneau atragerea răspunderii delictuale a acestuia; instanța de apel a apreciat în mod greșit că în speță nu este îndeplinită condiția intenției pentru admiterea acestui petit, fără însă a observa că răspunderea delictuală se analizează prin prisma celei mai ușoare culpe care, de altfel, a și fost probată.

Pârâtul arată că soluționarea apelului s-a făcut de trei judecători, cu încălcarea dispozițiilor art.54 alin.(2) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară și art.399 Cod procedură civilă, care prevăd că apelul se judecă în complet de doi judecători; participarea celui de-al treilea judecător trebuia să atragă reluarea dezbaterilor, nefiind posibil ca un judecător să hotărască într-o cauză la a cărei dezbatere nu a participat.

De asemenea, se citează opinia separată pronunțată de judecătorul din complet, menționându-se că pentru aceste motive se solicită respingerea cererii de atragere a răspunderii acestuia constând în plata de daune morale către reclamanta B.

Cererea a fost întemeiată în drept pe reglementările referitoare la răspunderea civilă delictuală, fiind invocate prevederile art. 1349 şi 1381 Cod civil, raportate la dispoziţiile legale din materia apărării drepturilor nepatrimoniale, anume art. 252 şi 257 Cod civil.

Prin motivele de recurs, reclamanta A. SCM a susținut că este adevărat că dispozițiile art.72 Cod civil, care reglementează dreptul la reputație, fac referire doar la persoana fizică, însă alin.(2) al acestui articol menționeză că aceste dispoziii se aplică prin asemănare și persoanei juridice, învederând totodată că nu este corectă soluția instanței de apel care limitează cazurile de aplicabilitate a daunelor morale în favoarea unei societăți la cele enumerate în decizie (fapte de concurență neloială, nesocotirea dreptului la demnitate, sediu, emblemă), atât timp cât chiar curtea de apel a acceptat că rolul daunelor morale este acela de a conduce la o reparare a suferințelor fizice încercate sau atingerilor aduse demnității, reputației, prestigiului unei persoane, niciunul dintre acestea nefiind atributul exclusiv al persoanei fizice.

Prin decizia atacată instanța a reținut că posibilitatea acordării daunelor morale nu poate fi extinsă artificial în privinţa altor prejudicii decât cele care vizează drepturi nepatrimoniale ale persoanei juridice. S-a reţinut că reclamanta este societate comercială care nu poate avea alt scop decât unul lucrativ constând în obținerea de profit, iar „imaginea” sa, înțeleasă ca bună reputație profesională, face parte din fondul de comerț și are o valoare economică, astfel că fapta pârâtului invocată de apelanta-reclamantă A. SCM nu vizează prejudiciul moral, un drept sau un interes nesusceptibil de evaluare bănească, care să intre în sfera de protecție a art. 257 Cod civil. De aceea nu pot fi acordate daune morale reclamantei persoană juridică.

Înalta Curte constată că acest mod de examinare a pretențiilor reclamantei A. SCM relevă nerespectarea legii la pronunţarea deciziei recurate.

Potrivit art. 72 alin. (1) Cod civil: „Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale”, iar conform alin. (2) al aceluiași articol „Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute de art. 75”.

Pe de altă parte, art. 252 Cod civil prevede că: „Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică”.

În ceea ce privește posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate ca urmare a încălcării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice, aceasta este expres prevăzută de dispozițiile art. 257 Cod civil, ce stabilesc faptul că: „Dispozițiile prezentului titlu se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice”.

Rezultă astfel, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 252 și 257 Cod civil, că și persoana juridică, prin asemnănare cu persoana fizică, are dreptul la ocrotirea drepturilor sale prevăzute de art. 252 Cod civil, printre acestea regăsindu-se drepturi a căror încălcare a fost invocată de reclamantă, anume dreptul la reputaţie şi dreptul la prestigiu.

Este evident că unele dintre drepturile nepatrimoniale prevăzute de art. 252 Cod civil pot aparține numai persoanei fizice, cum ar fi cele referitoare la viața, sănătatea, integritatea fizică sau psihică. Însă alte drepturi din cele prevăzute de art. 252 Cod civil pot aparține și unei persoane juridice, de vreme ce ele nu sunt unele inerente fiinţei umane, precum cele din prima categorie anterior menţionată.

Chiar dacă prin prevederile art. 72 alin. (1) Cod civil, ce reglementează dreptul la demnitate, se face referire doar la persoana fizică, dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, ce instituie obligația de a nu aduce atingere onoarei și reputației unei persoane, se pot aplica și persoanei juridice, dat fiind faptul că reputația nu este un drept care să poată aparține exclusiv persoanei fizice.

În acest sens trebuie avut în vedere că şi persoana juridică este subiect de drept, titular de drepturi şi obligaţii, iar dreptul la reputaţie al unui asemenea subiect de drept nu poate fi limitat la rolul pe care îl poate avea ca element al fondului de comerţ, ci trebuie privit (similar cu situaţia subiectului de drept persoană fizică) ca mod de percepţie şi nivel de apreciere din partea altor subiecte de drept.

Față de cele arătate, reținând că societatea comercială reclamantă nu poate fi exclusă de la dreptul de a pretinde despăgubiri pentru încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, anume dreptul la reputație, având în vedere dispoziţiile art. 257 raportat la art. 252 Cod civil, Înalta Curte constată că este fondată critica formulată de reclamanta A. SCM, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, astfel că urmează a casa decizia atacată. Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel urmează a aprecia dacă şi în ce măsură faptele imputate pârâtului au afectat reputația societății reclamante.

În privința criticilor referitoare la soluția dată de instanța de apel asupra cererii de constatare a activității desfășurate de pârâtul C. ca fiind contrară intereselor A. SCM, reclamanta reiterând în acest context faptele pe care le impută pârâtului (neasigurarea curăţeniei cu ocazia evenimentului cultural iniţiat de reclamanta A. SCM, exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale) și a menţionat că a fost pe deplin dovedită condiția culpei cerută de delictul civil, Înalta Curte reţine că acestea nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât privesc aspecte ce ţin de situaţia de fapt, tinzând la o reapreciere a probelor, demersuri care sunt incompatibile cu judecata în recurs ale cărei limite sunt stabilite prin art. 488 Cod procedură civilă.

Pârâtul susține nerespectarea acestor norme pentru că, deşi impuneau citarea părților cu menționarea chestiunilor care făceau obiectul divergenței, instanţa de apel nu a procedat în acest mod.

Mai arată că soluționarea apelului s-a făcut de trei judecători, cu încălcarea dispozițiilor art.54 alin.(2) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară și art.399 Cod procedură civilă, care prevăd că apelul se judecă în complet de doi judecători; participarea celui de-al treilea judecător trebuia să atragă reluarea dezbaterilor, nefiind posibil ca un judecător să hotărască într-o cauză la a cărei dezbatere nu a participat.

În speță, din actele dosarului rezultă că părțile au fost încunoștiințate asupra obiectului divergenței, potrivit celor menționate în încheierea de la termenul din 1 octombrie 2019, spre a nu fi luate prin surprindere asupra obiectului acesteia.

Astfel, prin încheierea din 11 septembrie 2019, având în vedere că hotărârea ce urma a fi pronunțată nu putea fi dată cu majoritate în cadrul completului de apel ai cărui membri aveau opinii diferite, s-a decis că urmează a se judeca procesul în complet de divergență, dispunându-se repunerea cauzei pe rol, pentru această finalitate fiind fixat termen de judecată la data de 1 octombrie 2019, cu citarea părților.

Or la termenul din 1 octombrie 2019, termen la care recurentul-pârât a fost prezent personal, astfel cum reiese din cele consemnate în practicaua încheierii, instanța, având în vedere prevederile art. 399 alin. (2) Cod procedură civilă, a adus la cunoștința părților faptul că divergența s-a ivit cu privire la soluția pe capătul principal de cerere introductivă de instanță astfel cum a fost formulată și, în temeiul art. 399 alin. (3) Cod procedură civilă, reluând dezbaterile, a acordat cuvântul părților asupra cererii introductive de instanță.

Totodată, față de împrejurarea că în încheierea anterior menționată se consemnează expres că instanța a dispus reluarea dezbaterilor, cu acordarea cuvântului părților asupra cererii introductive, se constată că nu este întemeiată nici critica pârâtului prin care se invocă „nereluarea dezbaterilor asupra chestiunilor rămase în divergenţă”, din cuprinsul încheierii rezultând că au fost respectate dispozițiile art. 399 alin. (3) Cod procedură civilă.

De asemenea, în ceea ce privește aspectul criticat de pârât în sensul că soluționarea apelului s-a realizat în complet de trei judecatori și nu în complet de doi judecători, astfel cum dispun prevederile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Înalta Curte constată că în speţa pendinte alcătuirea completului de apel din trei judecători a fost determinată de corecta aplicare a dispozițiilor art. 399 alin. (5) Cod procedură civilă, ca şi consecinţă a situaţiei de excepţie determinată de ivirea unei divergenţe de opinii între cei doi membri ai completului de apel şi imposibilitatea obiectivă astfel creată în a se adopta o soluţie în majoritate conform normelor procedurale. Dispoziţia legală anterior menţionată stipulează că doar în ipoteza în care divergența nu privește soluția ce trebuie dată întregii cauze, completul care a judecat cauza înainte de ivirea ei, după judecarea chestiunilor rămase în divergență, va putea continua judecarea pricinii. Nu acesta este cazul în speță, având în vedere că divergența privea soluția pe capătul principal de cerere introductivă de instanță, astfel că apelul comun al părţilor reclamante nu putea fi soluționat în complet de doi judecători, aşa cum invocă pârâtul.

Rezultă astfel, cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, că în cauză nu se poate reține că instanța ar fi încălcat normele de procedură invocate de recurent, norme a căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității.

Un alt motiv de recurs înfățișat de pârât vizează opinia separată pronunțată de judecătorul din complet, recurentul procedând la redarea unor considerente din această opinie, anume cele potrivit cărora câtă vreme nu au fost invocate abuzuri de drept procesual în raport de persoana fizică B., interesul legitim al pârâtului și buna credință a acestuia nu pot fi analizate prin raportare indirectă la demersurile judiciare îndreptate împotriva societății. Recurentul a menționat că, pentru aceste motive, solicită respingerea cererii de atragere a răspunderii sale constând în plata de daune morale către reclamanta B..

Argumentele astfel expuse de recurentul pârât au valenţa unei critici în sensul că instanța nu a analizat legătura de cauzalitate dintre faptele imputate și prejudiciul suferit de reclamanta B., critică susceptibilă de analiză în coordonatele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 1357 Cod civilă, care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale, „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”.

Faţă de concluziile reţinute în cadrul analizei apelului părţii reclamante şi de împrejurarea că respectivele concluzii impun a se proceda la o reevaluare a fondului pricinii în ce priveşte consecinţele faptelor care au fost imputate pârâtului recurent, se constată că este necesar a fi evaluate susţinerile din recursul pârâtului C. odată cu rejudecarea fondului pretenţiilor deduse judecăţii. Criticile conţinute în recursul pârâtului aduc în discuţie apărări prin care acesta tinde a demonstra lipsa de temeinicie a pretenţiilor reclamantelor, astfel că ele nu pot fi analizate decât concomitent cu evaluarea asupra justeţei cererii de despăgubire pe care reclamantele au formulat-o în comun, cerere care reliefează o legătură semnificativă între prejudiciile pretins cauzate celor două părţi reclamante de demersurile imputate ca fapte ilicite părţii pârâte.

Prin urmare, este necesar, cu ocazia rejudecării, să se aprecieze în mod unitar asupra legăturii de cauzalitate dintre faptele imputate și prejudiciul suferit de cele două reclamante, în raport de prevederile art. 1357 Cod civil.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte a admis recursurile declarate de reclamanta A. SCM și de pârâtul C. împotriva deciziei nr.1350Ap din 8.10.2019, pronunţată de Curtea de Apel Brașov – Secţia civilă şi va casa decizia recurată.

Pentru că instanţa de recurs nu are competenţa de a rejudeca pricina, după casare, conform art. 497 Cod procedură civilă s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.