Jurisprudența ÎCCJ | Despăgubiri cerute de la CNAIR de un șofer care a lovit cu mașina o insulă de calmare a traficului de pe DN79 Oradea – Arad și a fost grav rănit

Din economia dispozițiilor art. 1376 din Codul civil rezultă faptul că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri nu instituie, ca şi condiţii, nici vinovăţia păzitorului juridic – fiind expres prevăzut în lege că obligaţia de reparare a prejudiciului  operează „independent de orice culpă” -, nici existenţa unei fapte cu caracter ilicit a aceluiaşi păzitor juridic.

Această formă de răspundere este una obiectivă, indirectă, care nu implică fapta unei persoane, fundamentându-se pe paza juridică exercitată asupra lucrului care produce paguba şi are ca temei ideea de garanţie a păzitorului juridic care este ţinut să îşi asume riscul producerii unor prejudicii de către lucru.

Prin decizia nr. 1304/A din 20.12.2018, Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant A., şi de apelanta-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere (fostă C.N.A.D.N.R.) prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Cluj Napoca, împotriva sentinţei civile nr.60/C/2018 pronunţată de Tribunalul Bihor şi a respins cererile apelanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Arată recurentul că, în spete similare, instanţele de judecată au acordat despăgubiri vădit disproporţionate faţă de cea din prezenta cauză. Face referire, în acest sens, la decizia nr. 1827/2014 pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, prin care a fost menţinută soluţia primei instanţe de obligare a C.N.A.D.N.R. SA la plata unor despăgubiri de 1 milion de euro pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamantă. În speţa respectivă era vorba de pierderea unui organ, prejudiciu estetic, vârsta fragedă a reclamantei(17 ani).

Se precizează că, prin comparaţie, şi reclamantul recurent a suferit o infirmitate permanentă, şi-a pierdut locul de muncă, a stat în comă 2 luni în spital, a avut numeroase reinternări recuperatorii, iar despăgubirile primite de acesta nu reprezintă numai 0,65% din cât s-a acordat în dosarul menţionat.

In privinţa reţinerii, într-o proporţie de 70%, a culpei reclamantului în producerea accidentului, se arătă că hotărârea atacată nu respectă cerinţele legale de indicare a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei de a retine culpa majoritara a reclamantului recurent, respectiv instanţa nu a analizat susţinerile invocate prin apelul formulat şi nu a motivat modul de calcul utilizat de instanţa de fond în vederea acordării despăgubirilor morale solicitate de reclamant.

Instanţa de apel s-a limitat la a aprecia ca suma de 30.000 lei acordata de instanţa de fond nu este excesivă sau disproporţionată cu prejudiciul suferit, motiv pentru care a respins criticile apelantei C.N.A.I.R., nereluând aceste argumente faţă de criticile reclamantului privitoare la cuantificarea daunelor morale, dând o aparenţă de motivare a hotărârii astfel pronunţate.

Faţă de apărările din apel referitoare la nemotivarea modului de cuantificare a daunelor morale, consideră recurentul că instanţa de apel trebuia să indice, pentru respectarea cerinţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) Cod procedură civilă, propriile motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătând motivele pentru care s-a menţinut hotărârea instanţei de fond pe acest aspect.

În susţinerea recurentei-pârâte, expertul auto nu are competenţa de a se pronunţa asupra unor aspecte care exced pregătirii şi domeniului său. Prin afirmaţia reţinută de către instanţa de apel ca fiind importantă, legat de modul de proiectare a insulelor de calmare, expertul auto şi-a depăşit propriile competente. În ceea ce priveşte modalitatea de construire şi proiectare a drumului naţional, se impunea a fi avute în vedere concluziile din raportul de expertiză întocmit de către dl. X., şi nu părerea expertului auto, pe care instanţa de apel a împărtășit-o în mod necritic.

Consideră recurenta pârâtă că instanţa de apel a reţinut existenta faptei ilicite fără ca aceasta să fi fost dovedită prin vreun mijloc de probă, şi fără a se fi indicat vreo reglementare tehnică care să fi fost încălcată. 

Totodată, precizează că lucrările ulterioare la care a făcut referire instanţa de apel sunt lucrări executate pentru creşterea gradului de siguranţă rutieră în zonă, nu pentru remedierea unor greşeli de proiectare sau execuţie.

În ceea ce priveşte modalitatea de realizare şi de semnalizare a acestor insule de calmare, răspunderea în acest sens revenea antreprenorului în condiţiile în care lucrarea nu era recepţionată. Chiar dacă instanţa a reţinut faptul că nu a predat paza juridica a drumului, semnalizarea lucrărilor era obligaţia exclusivă a antreprenorului lucrării.

Insula de calmare a traficului acroșată de către reclamant  a respectat – în susţinerea recurentei pârâte – proiectul tehnic întocmit de SC B. S.A.  Recurenta nici nu a proiectat, nici nu a construit insulele de calmare a traficului de pe DN 79. Proiectarea şi execuţia acestora s-a făcut în cadrul proiectului de reabilitare a drumului naţional DN 79 – Contract de reabilitare DN 79, proiect care a obţinut toate avizele necesare, iar la momentul producerii evenimentului rutier, responsabilitatea privind întreţinerea şi semnalizarea sectorului respectiv de drum îi revenea executantului lucrărilor, şi nu acesteia.

Se mai arată că din raportul de expertiză tehnică auto reiese că, din poziţia de la volanul autoturismului, conducătorul auto a avut posibilitatea observării indicatoarelor rutiere de pe marginea drumului, şi că, în condiţiile circularii cu viteza legal admisă pe acel sector de drum, cu respectarea normelor de circulaţie rutieră şi a indicatoarelor amplasate în zonă, accidentul putea fi evitat.

Similar, în rezoluţia din data de 2.04.2013 data în dosarul penal nr. x/P/2012, s-a reţinut că „accidentul de circulaţie s-a produs din culpa făptuitorului A. care nu a adaptat viteza la condiţiile de trafic şi de vizibilitate.

Referitor condiţia privind legătura de cauzalitate care trebuie să existe între fapta ilicită şi prejudiciu, consideră recurenta pârâtă că nici aceasta nu este întrunită cât timp prejudiciul nu s-a produs ca urmare a unei fapte ilicite a C.N.A.D.R. S.A., ci a fost produs exclusiv de către reclamantul A.

Referitor la vinovăţia autorului faptei ilicite, se precizează că recurenta nu poate fi ţinută răspunzătoare de producerea accidentului. Din nicio probă aflată la dosarul cauzei nu rezulta că la proiectarea si construcţia insulelor de calmare, inclusiv în varianta de la momentul producerii evenimentului rutier, nu au fost respectate dispoziţiile legale sau că a fost încălcat vreun standard.

Consideră recurenta că în mod nelegal instanţa de apel a considerat că prejudiciul acordat cu titlu de daune morale nu este unul exagerat, în condiţiile în care sumele de bani ce urmează a se acorda cu acest titlu trebuie să aibă efecte compensatorii pentru victimă, şi să nu constituie amenzi excesive pentru cel care prin fapta sa ilicită a stat la originea lor.

La stabilirea cuantumului daunelor morale instanţa de judecata trebuie să aibă în vedere şi principiul potrivit căruia daunele morale, având drept finalitate compensarea suferinţelor psihice ale victimei, suferinţe care în sine nu pot fi înlăturate sau vindecate prin presaţii băneşti, nu se pot constitui în sursă de îmbogăţire fără just temei a părţii civile.

Recurenta pârâtă C.N.A.I.R. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Cluj  a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamatul A., solicitând respingerea acestuia ca nefondat

Şi recurentul reclamant a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenta pârâtă, solicitând prin aceasta respingerea ca nefondată a căii de atac promovată de partea adversă.

Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, şi confirmată prin decizia recurată a fost diferită de cea astfel expusă de recurentul reclamant, în sensul că, în antecedenţa cauzală a accidentului rutier, s-a reţinut exclusiv culpa conducătorului auto (reclamantul), care nu a adaptat viteza de deplasare la condiţiile de trafic şi de vizibilitate.

Pe de altă parte, s-a reţinut că o cauză a producerii faptului păgubitor a constituit-o modalitatea în care au fost proiectate şi construite insulele de calmare a traficului rutier pe DN 79 între Oradea şi Arad.

Din constatările astfel realizate, reiese că instanţele de fond au făcut distincţie între accidentul propriu zis, pe de o parte, şi urmările/consecinţele acestuia, pe de altă parte, distincţie care era necesară în contextul în care aspectul litigios îl constituia prejudiciul pretins suferit de reclamant în urma accidentului, iar pentru tranşarea acestuia era necesar a se stabili dacă, şi în ce măsură a contribuit fapta lucrului (despre care s-a pretins că se afla în paza juridică a pârâtei) la producerea prejudiciului reclamat. Necesitatea unei astfel de distincţii a fost determinată şi de apărarea pe care partea pârâtă a opus-o pretenţiei reclamantului, şi anume aceea că prejudiciul se datorează exclusiv faptei acestuia din urmă de a fi provocat accidentul rutier soldat cu prejudiciul a cărui reparaţie se cere, argumentându-se că vina exclusivă a conducătorului auto pentru producerea respectivului accident a fost stabilită în cadrul cercetărilor penale.

Privită în acest context, critica recurentului reclamant referitoare la modul de cuantificare a despăgubirilor care i-au fost acordate pentru prejudiciul moral suferit în urma accidentului, nu numai că este formulată prin raportare la o premisă străină de situaţia de fapt ce s-a stabilit în etapele procesuale anterioare – situaţie de fapt care nu poate fi reevaluată în  recurs, această cale de atac fiind rezervată unui control judiciar relativ la aspecte de nelegalitate -, dar nici nu evidenţiază vreun aspect de nelegalitate susceptibil de analiză în coordonatele motivelor de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) C.pr.civ.

Decizia de speţă la care recurentul face referire nu poate constitui suportul unei evaluări a legalităţii deciziei supuse prezentului recurs pentru că, dincolo de faptul că practica judiciară nu constituie izvor de drept, trebuie avut în vedere că respectiva decizie conţine o soluţie justificată prin prisma unor circumstanţe particulare litigiului în care ea a fost pronunţată, circumstanţe care – faţă de prevederile art. 22 alin. (2) şi (4) coroborat cu art. 264 C.pr.civ. (norme prin care este stabilită obligaţia instanţelor de fond de a stabili faptele deduse judecăţii pe baza cererilor şi apărărilor formulate de părţi şi a analizei libere şi coroborate a probelor administrate în litigiul pe care în au efectiv dedus spre soluţionare) – nu puteau constitui, în speţă, un obstacol în evaluarea elementelor care caracterizează situaţia de fapt concretă în raport de care a fost cuantificat prejudiciul moral suferit de reclamant.

De aceea, criteriul comparaţiei – invocat prin motivele de recurs – între vătămările suferite de recurentul reclamant şi cele suferite de partea reclamantă din litigiul în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 1827/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este de natură a configura caracterul inechitabil al soluţiei adoptate prin decizia recurată.

În ce priveşte aprecierea instanţei de apel în sensul că recurentul reclamant a avut o culpă majoritară, în proporţie de 70%, la producerea prejudiciului, Înalta Curte constată că aceasta reprezintă o concluzie dedusă pe baza elementelor de fapt care au fost reţinute în urma reevaluării probelor (corespunzător competenţelor conferite prin art. 478-479 C.pr.civ.). Cum evaluarea probelor este lăsată de legiuitor la libera apreciere a instanţelor – prin art. 264 alin. (2) C.pr.civ. -, iar recursul permite realizarea controlului judiciar numai în privinţa aspectelor care interesează legalitatea deciziei atacate pe această cale, se constată că această chestiune nu poate forma obiect de reevaluare în această etapă procesuală.

Este nefondată critica – susceptibilă de analiză în coordonatele art. 488 alin. (1) pct. 6 C.pr.civ. – prin care se susţine că decizia instanţei de apel ar fi nemotivată relativ la întinderea culpei reţinută ca aparţinând recurentului reclamant. Din lecturarea considerentelor reies cu evidenţă elementele de fapt pe baza cărora s-a reţinut menţionata concluzie, şi anume: că accidentul putea fi evitat dacă reclamantul ar fi circulat cu viteza legală admisă pe acel sector de drum, cu respectarea normelor de circulaţie rutieră şi a indicatoarelor rutiere amplasate în zonă.

Nu poate fi privită ca fondată nici critica prin care recurentul reclamant susţine că hotărârea instanţei de apel ar fi contrară exigenţelor art. 425 alin. (1) C.pr.civ. pentru că ar fi rămas neanalizate apărările sale referitoare la cuantificarea despăgubirilor morale, în contextul în care argumentele din cuprinsul motivelor de apel relative la netemeinicia soluţiei primei instanţe privind întinderea despăgubirilor acordate erau formulate în considerarea premisei potrivit căreia întreaga responsabilitate pentru producerea prejudiciului ar reveni pârâtei.  În condiţiile în care această premisă a criticii referitoare la cuantumul despăgubirilor a fost apreciată nefondată – reţinându-se că pârâtei îi revine o culpă minoritară, de numai 30%, pentru consecinţele prejudiciabile suferite de reclamantul apelant în urma accidentului rutier – era lipsită de utilitate analiza argumentelor prin care se tindea a se justifica o mai mare întindere a obligaţiei de despăgubire ce revine pârâtei.

Inutilitatea unei astfel de analize este determinată de împrejurarea că s-a reţinut existenţa unor cauze distincte şi concurente la producerea acestui prejudiciu (privit în integralitatea lui), dintre care numai una minoritară imputabilă lucrului aflat în paza juridică a pârâtei, un asemenea context factual impunând ca obligaţia de despăgubire a paznicului juridic să fie antrenată numai pentru o parte a respectivului prejudiciu, conform exigenţelor stabilite prin art. art. 1376 C.civ., dar şi celor din art. 1371 alin. (1) C.civ. care prevede că „În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o”.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută incidenţa motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 C.pr.civ., iar recursul declarat de reclamantul recurent, astfel cum a fost susţinut prin criticile analizate în precedent, este nefondat.

Argumentele expuse de recurentă în aceste coordonate sunt formulate cu neobservarea trăsăturilor speciale ale formei de răspundere care îşi găseşte reglementare în art. 1376 C.civ., şi anume a faptului că este vorba de o formă de răspundere obiectivă care icumbă persoanei ce are paza juridică a unui lucru, şi este atrasă de „fapte ale lucrului”, iar nu de fapte proprii şi culpabile ale păzitorului juridic.

Raportul dintre forma de răspundere reglementată prin norma menţionată şi forma de răspundere (pentru fapta proprie) la care se referă art. 1357 C.civ. este unul de la special la general, astfel încât, în aplicarea principiului general de drept specialia generalibus derogant, se impunea ca analiza pretenţiei de despăgubire întemeiată (de reclamant) pe consecinţe prejudiciabile cauzate de un lucru aflat în paza juridică a pârâtei recurente să se realizeze în raport de cerinţele menţionatei norme speciale şi derogatorii, iar nu prin raportare la condiţiile specifice răspunderii civile delictuale.

Astfel, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri reprezintă o formă de răspundere indirectă, care nu implică fapta unei persoane, ea fiind antrenată independent de orice culpă. Aceasta se fundamentează pe paza juridică exercitată asupra lucrului care produce paguba şi are ca fundament ideea de garanţie a păzitorului juridic, care este ţinut să îşi asume riscul producerii unor prejudicii de către lucru.

În speţă, fiind vorba de o acţiune prin care a fost invocată răspunderea pârâtei recurente pentru un prejudiciul cauzat de existenţa unei amenajări rutiere (insula de calmare a traficului rutier), în raport de  prevederile art. 1376 C.civ., era necesar să se analizeze: dacă reclamantul a suferit un prejudiciu; dacă existenţa lucrului reprezentat de menţionata amenajare a contribuit sau nu la producerea respectivului prejudiciu; dacă lucrul se afla în paza juridică a entităţii pârâte.

Or, acestea au fost coordonatele în care trebuie evaluat controlul judiciar realizat de instanţa de apel, ţinând seama de împrejurarea că, în urma analizei realizate în etapa apelului, a fost confirmată concluzia potrivit căreia lucrul aflat în paza pârâtei a contribuit la consecinţele păgubitoare ale accidentului provocat de reclamant.

Chiar dacă accidentul rutier a fost provocat de reclamant – aşa cum s-a şi reţinut în urma evaluării probelor – o atare situaţie nu excludea posibilitatea reţinerii unei contribuţii a „faptei lucrului” la urmările produse de respectivul accident, pentru că aceste urmări ar fi putut avea o gravitate mai redusă dacă nu ar fi intervenit impactul cu bordura din structura constructivă a insulei de calmare a traficului.

Aspectele de fapt evocate de recurenta pârâtă relativ la vinovăţia exclusivă a reclamantului în producerea accidentului rutier au fost valorificate coordonatele menţionate ale analizei realizate de instanţa de apel, prin aceasta fiind respectate rigorile art. 1376 C.civ.

Se cuvine a fi menţionat că această contribuţie a faptei proprii a reclamantului la producerea accidentului putea determina exonerarea de răspundere civilă a pârâtei recurente, însă numai în măsura în care respectiva faptă ar fi îndeplinit cumulativ două condiţii: să fi constituit singura cauză a producerii prejudiciului şi să  fi avut valenţele forţei majore în raport de fapta lucrului aflat în paza juridică a acesteia din urmă, în conformitate cu prevederile art. 1380 C.civ. Partea pârâtă nu a invocat, însă, o asemenea situaţie de forţă majoră spre a fi analizată instanţelor de fond. Necesitatea ca fapta victimei să aibă caracteristicile forţei majore, spre a constitui o cauză de exonerare de răspundere civilă a fost evidenţiată în doctrină şi în jurisprudenţă, atât sub imperiul vechiului Cod civil, cât şi sub imperiul noului cod adoptat prin Legea nr. 287/2009.

În condiţiile în care s-a reţinut pe baza probatoriului analizat că, în speţă, urmările accidentului provocat de reclamant– privite în dimensiunea lor finală – nu au fost cauzate doar de fapta conducătorului auto, ci ele se datorează (în sensul agravării) şi  formei inadecvate (din punctul de vedere al siguranţei rutiere) în care au fost proiectate şi montate bordurile din structura insulei de calmare a traficului de care s-a lovit autoturismul reclamantului, o atare împrejurare de fapt reliefează cu evidenţă excluderea cauzei de exonerare invocată de partea pârâtă.

Astfel, prin analiza referitoare la faptele şi împrejurările care au condus la producerea prejudiciului descris de reclamant prin cererea de chemare în judecată, instanţa de apel – în limitele criticilor formulate de părţile apelante – a constatat că şi „fapta lucrului” aflat în paza juridică a recurentei pârâte a contribuit la respectivul prejudiciu, consecinţa logică şi implicită a acestei constatări fiind aceea că motivul de apel prin care se invoca fapta exclusivă a victimei (reclamantului) ca şi cauză de exonerare a fost găsit nefondat. Ca atare, nu pot fi privite ca juste criticile prin care se susţine – din perspectiva motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8, şi a celui prevăzut la pct. 6 al aceluiaşi articol – omisiunea instanţei de apel de a analiza susţinerile relative la incidenţa prevederilor art. 1380 C.civ. sau încălcarea acestei norme.

Argumentele ample prin care recurenta pârâtă evocă o greşită evaluare a probelor nu evidenţiază aspecte de nelegalitate apte a fi analizate în coordonatele art. 488 alin. (1) C.pr.civ., în condiţiile în care legea nu conţine reglementări prin care să impună o acordarea unei anumite forţe probante mijloacelor de probă la care se face referire, respectiv expertizelor judiciare, interogatoriului şi înscrisurilor la care recurenta se raportează. De altfel, nici partea nu a indicat vreo dispoziţie legală care să fi fost încălcată prin modul de apreciere a probelor, deşi a înţeles să subsumeze aceste critici motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ. care se referă la situaţia în care „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.”

Ca principiu, legiuitorul a conferit instanţei libertatea de a evalua probele în scopul stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire ele au fost încuviinţate, în acest sens fiind dispoziţia înscrisă în art. 264 alin. (2) C.pr.civ. conform căreia „În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare”.

Aspectele evocate cu privire la inexistenţa unei fapte ilicite a pârâtei recurente, la inexistenţa unei legături de cauzalitate între o asemenea faptă şi prejudiciul a cărui reparare s-a cerut în speţă, precum şi cele referitoare la lipsa oricărei culpe a pârâtei pentru prejudiciul suferit de reclamant sunt formulate cu neobservarea distincţiei ce trebuie realizate între răspunderea pentru fapta proprie şi răspunderea pentru lucruri. Date fiind deosebirile de regim juridic dintre aceste două forme de răspundere civilă – astfel cum au fost expuse în precedent -, şi având în vedere faptul că pârâta a fost chemată în judecată spre a răspunde civil în condiţiile art. 1376 C.civ., pentru „fapta lucrului” aflat în paza sa juridică, Înalta Curte constată că sunt lipsite de legătură cu prezenta cauză susţinerile prin care se tinde la a se demonstra lipsa menţionatelor condiţii specifice răspunderii civile pentru fapta proprie, astfel că este inutilă analiza lor în prezentul cadru procesual.

Recurenta mai susţine că la momentul producerii accidentului se efectuau lucrări la amenajarea rutieră care a fost acroşată de autoturismul reclamantului şi din acest motiv bunul respectiv era predat antreprenorului lucrării, iar în acest context ar reveni antreprenorului răspunderea pentru prejudiciul suferit de reclamant. Aceste susţineri au fost făcute şi în faţa instanţei de apel  – prin raportare la soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive -, şi, prin decizia recurată, ele au fost tranşate în sensul că angajarea răspunderii civile a pârâtei este determinată de calitatea sa de păzitor juridic al lucrului, precum şi că în raportul juridic dedus judecăţii este lipsită de relevanţă predarea către antreprenor relevată, o atare operaţiune având drept consecinţă predarea numai a pazei materiale, nu şi a celei juridice.

Acest raţionament al instanţei de apel este în deplin acord cu prevederile art. 1376 C.civ., noţiunea de pază utilizată în redactarea acestui text de lege neputând avea decât semnificaţia de „pază juridică” în contextul în care finalitatea normei juridice este aceea de a asigura un  mijloc de protecţie terţilor cărora le sunt cauzate prejudicii de lucruri, corelativ unei obligaţii de garanţie ce incumbă persoanei ce are calitate de deţinător legitim, adică de păzitor juridic.

Se cuvine a fi observat că recurenta se rezumă la a reitera aceste susţineri referitoare la lipsa responsabilităţii civile determinată de predarea bunului către antreprenor, fără a formula vreo critică la adresa considerentelor în raport de care instanţa de apel a reţinut netemeinicia lor. Or, în absenţa unor critici concrete, şi ţinând seama de constările din precedent nu există suportul reţinerii, sub acest aspect, a incidenţei prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ.

Cum recursul este o cale de atac în cadrul căreia legea (art. 488 C.pr.civ.) nu permite o evaluare relativă la temeinicia deciziei supuse controlului judiciar, Înalta Curte că nu poate proceda la analiza criticilor formulate de recurentă în privinţa modului de cuantificare a despăgubirilor destinate reparării prejudiciului moral. Nu există reglementări legale prin care să se fi stabilit criterii legale în raport de care să se cuantifice astfel de despăgubiri, situaţie faţă de care criteriile ce sunt avute în vedere de instanţele judecătoreşti sunt unele consacrate în jurisprudenţă şi în doctrină. Or, aceste criterii sunt inerent legate de situaţia de fapt concretă din fiecare litigiu în care se acordă acest tip de despăgubiri, ele referindu-se la aspecte precum: personalitatea reclamantului, suferinţele încercate de acesta, valorile ce ţin de personalitatea umană care au fost lezate în concret, etc.

Or, în speţă, au fost avute în vedere tocmai asemenea criterii de evaluare, dar şi aspectele de fapt particulare situaţiei reclamantului A., respectiv: suferinţa fizică şi psihică încercată în perioada necesară tratării problemelor de sănătate cauzate de accident şi recuperării ulterioare, precum şi numărul mare de zile de îngrijiri medicale necesar în acest scop.

Existenţa sau inexistenţa unui raport de proporţionalitate între prejudiciul ce a fost astfel reţinut, pe de o parte, şi cuantumul despăgubirilor morale acordate reclamantului, pe de altă parte, ori aprecierea asupra caracterului compensatoriu al sumei respective constituie chestiuni care ţin de temeinicia judecăţii. Astfel, criticile prin care recurenta susţine existenţa unei disproporţii între prejudiciul moral stabilit şi suma la a cărei plată a fost obligată cu titlu de despăgubiri – critici care au, de altfel, caracter abstract, nefiind evocată vreo legătură cu elemente particulare ale litigiului pendinte – nu pot forma obiect al analizei în recurs pentru ele se referă la aspecte de temeinicie care nu pot fi circumscrise vreunuia dintre cazurile de casare limitativ stabilite prin art. 488 alin. (1) C.pr.civ.

Având în vedere aceste considerentele şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului declarat de pârâta-recurentă, astfel cum a fost susţinut prin criticile analizate în precedent.

Pe cale de consecinţă, în conformitate cu prevederile art. 496 C.pr.civ., recursurile au fost respinse, ca nefondate.