Jurisprudența ÎCCJ | Acţiune în răspundere civilă delictuală. Daune morale. Condiţii de detenţie. Respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă

Acţiune în răspundere civilă delictuală. Daune morale. Condiţii de detenţie. Respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă. Neanalizarea fondului cauzei prin raportare la prevederile convenţionale. Nelegalitate. Casare

Dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 254/2013 reglementează o procedură specială, administrativ jurisdicţională, prin care persoanele aflate în stare de detenţie pot reclama neregularități care vizează măsurile luate de către administraţia penitenciarului privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de acest act normativ.

Finalitatea căii procedurale astfel reglementate este aceea de a se putea contesta, în termen scurt, măsurile luate de administraţia locului de deţinere, în legătură cu executarea pedepsei, spre a se putea soluţiona în timp util astfel de contestaţii, în vederea asigurării pentru viitor a unui exerciţiu adecvat al drepturilor prevăzute de legea specială.  Procedura de soluţionare a unei astfel de plângeri nu permite însă a se analiza dacă petentul a suferit sau nu un prejudiciu moral cauzat de condiţiile de detenţie – în care este inclusă și asistența medicală a persoanelor condamnate – reclamate ca necorespunzătoare în faţa judecătorului de supraveghere a privării de libertate, care, potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (1), (3) şi (5) din Legea nr. 254/2013, desfăşoară o activitate administrativ – jurisdicţională, iar hotărârile (încheierile) pe care le adoptă în exercitarea acestor atribuţii nu sunt unele pur jurisdicţionale.

Având în vedere trăsăturile procedurii plângerii ce poate fi formulată în condiţiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, neparcurgerea ei nu poate constitui un fine de neprimire pentru acţiunea având ca obiect acordarea daunelor morale pentru un pretins prejudiciu ce ar fi fost cauzat reclamantului în perioada detenției sale, cerere întemeiată atât pe dispozițiile de drept intern, cât și pe dispozițiile convenționale, respectiv art. 2 și art.3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În drept, reclamantul a invocat următoarele dispoziţii art. 29 alin. (1) lit. j) din OUG nr. 80/2013; art. 192, art. 194, art. 94 pct.  l lit. j), art. 95 pct. l, art. 111,  art. 112, art. 411 alin. 1 pct. 2, art. 453 Cod pr. civ., art. 22 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, revizuită, art. 2 şi art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În conținutul motivelor de recurs, după expunerea unor considerații asupra caracterului netimbrabil al cererii de chemare în judecată și, implicit, a cererii de recurs, precum și asupra admisibilității recursului, recurentele au formulat următoarele critici, invocând incidența motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.:

Prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat obligarea intimaţilor la plata unor daune morale în cuantum de 200.000 euro pentru prejudiciul cauzat în perioada detenţiei reclamantului Jecan Ioan, prin neluarea unor măsuri urgente şi eficiente, din motive care nu au putut fi influenţate de către reclamant.

Prin întâmpinările formulate, intimaţii au arătat faptul că acţiunea nu este admisibilă, întrucât, prealabil formulării unei acţiuni în instanţă, trebuia utilizată procedura prevăzută de art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor, şi anume plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate.

Conform art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor, împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administraţia penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoştinţă de măsura luată.

În concret, acest text de lege reglementează posibilitatea persoanei încarcerate de a solicita schimbarea unei măsuri luate de către administraţia penitenciarului, motiv pentru solicitantul trebuie să aibă o cauză pentru a solicita acest lucru.

În condiţiile în care, faţă de antecesorul lor, nu s-a luat nici o măsură, recurentele consideră că acesta nu ar fi putut uza de prevederile legii privind executarea pedepselor.

Practic, era datoria personalului medical să ia deţinutului măsurile eficiente, în momentul în care i-a fost adusă la cunoştinţă starea de sănătate, în caz contrar, pacientul ar fi aproape întotdeauna vinovat, în cazul unui malpraxis medical. În concluzie, procedura prevăzută de art. 56 din Legea nr. 254/2013 nu putea fi solicitată în mod rezonabil.

Mai mult, lipsa caracterului de procedură prealabilă reiese şi din obiectul diferit al acelei proceduri, respectiv al prezentului proces. Dacă procedura prevăzută de legea privind executarea pedepselor este una care presupune schimbarea unor măsuri luate de administraţia penitenciarului, adică ţine efectiv de modul de executare al pedepsei, prezentul proces are ca obiect constatarea existenţei unui prejudiciu şi repararea lui prin acordarea unor daune morale, prejudiciu care însă nu s-a produs din cauza unei singure măsuri (luată sau omisă), ci este compus dintr-un cumul de factori care duc la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Procedura prevăzută de art. 56 din Legea nr. 254/2013 prevede că plângerea poate fi efectuată împotriva unei măsuri luate, or, în prezentul proces, prejudiciul a fost cauzat, în principal, prin neluarea unor măsuri necesare. Legiuitorul a prevăzut o astfel de procedură doar împotriva unor acţiuni ale angajaţilor statului, în caz contrar, s-ar ajunge la încărcarea în mod nejustificat a instanţelor cu cereri prin care persoanele private de libertate ar solicita orice măsuri ar considera că le-ar fi benefice (începând de la cereri repetate pentru dreptul la vizită, cereri pentru a putea fi folosiţi la punctele de lucru din cadrul penitenciarelor, etc.)

Nu în ultimul rând, reclamantele au precizat faptul că formularea unei plângeri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului este condiţionată de utilizarea, în prealabil, a tuturor căilor interne ordinare de atac prevăzute de dreptul intern. Având în vedere faptul că acţiunea a fost întemeiată pe încălcarea art. 2 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, era obligatorie analizarea motivelor de fapt de către ambele instanţe şi administrarea probațiunii, în caz contrar, existând riscul ca o eventuală plângere la CEDO să fie respinsă, din cauza neutilizării în mod concret a căilor interne. Or, această ultimă soluţie nu ar putea fi imputată reclamantului, ţinând seama de motivele invocate pe parcursul procesului.

Prin decizia civilă nr. 42/A/2018, atacată prin prezentul recurs, instanţa de apel a arătat că „orice nemulţumiri ar fi avut reclamantul în legătură cu neluarea la timp, de către administraţia Penitenciarului Y., a măsurilor care, în opinia sa, se impuneau pentru urgentarea efectuării investigaţiilor medicale suplimentare necesare, pentru a putea fi depistată din timp boala de care suferea reclamantul, acestea trebuiau concretizate într-o plângere adresată judecătorului de supraveghere a privării de libertate, în condiţiile şi cu respectarea procedurii reglementate de art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, plângere care urmează să fie soluţionată conform procedurii prescrise de art. 56 alin. (3)-(12) din Legea nr. 254/2013, privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal” , instanţa de apel a considerat – în mod greşit – la fel ca instanţa de fond, ca fiind o procedură specială, obligatoriu de urmat, procedura prevăzută de art. 56 din Legea nr. 254/2013.

Nici dispoziţiile art. 71 alin. (6) din Legea nr. 254/2013 nu garantau respectarea drepturilor reclamantului, întrucât, deşi art. 71 alin. (6) prevede posibilitatea, contra cost, de a fi examinat la locul de deţinere de către un medic din afara sistemului penitenciar, la acel moment prejudiciul nu era unul cert, nu exista certitudinea că boala reclamantului era cancerul, motiv pentru care toate aceste proceduri nu puteau să pară urgente decât din punctul de vedere al medicilor din cadrul penitenciarului, care aveau cunoştinţe medicale de specialitate şi puteau să anticipeze evoluţia unei astfel de boli, atunci când pacientul este şi privat de libertate.

Recurentele au susţinut că instanţa de apel, chiar dacă a motivat asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi a arătat că instanţa de fond în mod corect a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, în mod nelegal, a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale aplicabile în speţă, or, acest lucru este lipsit de temei, întrucât, din hotărâre, rezultă că nu a modificat cu nimic concluziile prime instanţe cu privire la excepţia inadmisibilităţii. Din acest motiv, analiza pe fond nu putea fi făcută fără administrarea unor probe (expertiză de specialitate, audiere martor).

În acest sens, recurentele au considerat aplicabile dispoziţiile art. 497 teza I C.proc.civ. „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată”, coroborate cu cele ale art. 480 alin. (3) C.proc.civ.

În privinţa instanţei care trebuie să rejudece, cauza de faţă se încadrează în dispoziţiile art. 480 alin. (3) C.proc.civ, întrucât prin respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, atât instanţa de fond, cât şi ulterior instanţa de apel (prin respingerea apelului), nu au intrat în judecata fondului.

Regula prevăzută de art. 480 alin. (3) C.proc.civ. este că rejudecarea se face de către instanţa de apel. Prin excepţie, instanţa de apel poate trimite cauza spre rejudecare la prima instanţă în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. Trimiterea poate fi dispusă o singură dată.

După o scurtă perioadă de la încarcerare, a fost transferat la infirmerie şi i-a comunicat doctorului că nu poate mânca, astfel că a primit medicamente pentru poftă de mâncare (diferite vitamine), după care, fiindcă situaţia a persistat, dicarbocalm. În continuare, fiindcă situaţia neplăcută s-a menţinut şi a acuzat dureri în zona abdominală, a fost transferat la Spitalul-Penitenciar Z. pentru efectuarea unor analize. În ciuda durerilor repetate pe care le-a avut, nu a fost trimis la alt spital pentru efectuarea unor analize amănunţite, de către doctori de specialitate, cu toate ca a slăbit vizibil (40 kg în 6 luni).

În septembrie 2016, se deplasa foarte greu, fiind foarte slăbit. În aceeaşi lună, medicii de la Spitalul-Penitenciar Z. i-au comunicat reclamantului că o să-l opereze, fiindcă trebuie să-i extirpe stomacul, neanunţându-l însă că a fost diagnosticat cu o tumoră eso-gastrică malignă. A refuzat categoric operaţia, fiindcă nu l-au anunţat care este motivul pentru care trebuie să-i fie extirpat stomacul şi nici nu au acceptat, pe parcursul detenţiei, să-i facă reclamantului analize amănunţite pentru a afla cauza durerilor.

De asemenea, când l-au anunţat că trebuie să-i fie extirpat stomacul, le-a declarat medicilor faptul că mai are doar trei săptămâni până intra în comisia de liberare condiţionată, unde a primit ulterior o lună amânare, aspect care reprezintă un abuz, având în vedere starea de sănătate pe care o avea. Liberarea a avut loc abia în data de 20.12.2016.

Reclamantul a formulat acţiunea, întrucât a considerat că, prin modul în care a fost tratat, respectiv din cauza lipsei luării unor măsuri suplimentare, pe care le-a solicitat verbal medicilor, boala a evoluat foarte rapid, fiind greu de vindecat sau de ameliorat, aspect confirmat ulterior, prin decesul reclamantului. Din acest motiv prezenta acţiune a fost întemeiată pe art. 2 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează protecţia dreptului la viaţă şi interzice tortura şi tratamentele inumane sau degradante.

În doctrina din domeniul drepturilor omului, s-a arătat că „prin intermediul obligaţiilor pozitive ale statului, Curtea permite o protecţie deosebit de eficace, deoarece este multiformă. Fie că este vorba de protecţia generală a vieţii persoanelor sau de protecţii specifice, scopul urmărit este atins în mare măsură şi se impune în mod evident: statul nu poate în niciun caz să lase să se dezvolte, fără a reacţiona, situaţii de natură să pună în pericol viaţa persoanelor”.

S-a mai arătat că „recursul la obligaţiile pozitive a permis Curţii Europene să lărgească câmpul de aplicare a art. 2, atât în ceea ce priveşte relaţiile interindividuale, cât şi în ceea ce priveşte activităţile statului de natură să pună în pericol viaţa persoanelor”. „Există o obligaţie pozitivă a statului, atunci când autorităţile cunosc sau ar fi trebuit să cunoască existenţa unei ameninţări reale şi imediate pentru viaţa altora: în acest caz, autorităţile trebuie să ia, conform puterilor lor, măsurile care se impun pentru a atenua acest risc”.

În cazul unor situaţii speciale, există o protecţie specifică a vieţii persoanelor, una dintre aceste situaţii fiind cea a deţinuţilor. Obligaţiile statelor iau în mod firesc o dimensiune specifică în privinţa deţinuţilor, deoarece aceştia se află complet sub controlul autorităţilor, care au datoria de a-i proteja, din cauza vulnerabilităţii lor. Aşadar, din perspectiva protecţiei dreptului la viaţă, Curtea a recunoscut obligaţia statului de a lua măsuri pozitive, în sensul încercării prevenirii unor ameninţări (spre exemplu, boli) care ar putea aduce atingere dreptului la viaţă.

Discuţia se poate însă purta, mai ales, din perspectiva art.3 din Convenţie, referitor la interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante. Boala deţinutului trebuie să fie luată în considerare, independent de vârsta sa. Având în vedere exigenţele practice ale detenţiei, este important ca sănătatea şi bunăstarea deţinutului să fie asigurate în mod adecvat, în special prin administrarea îngrijirilor medicale necesare: în prezent, judecătorii europeni verifică nu numai existenţa îngrijirilor medicale, ci şi natura tratamentului medical .

În ciuda faptului că, în speţe de acest gen, Curtea se raportează şi la jurisprudenţa sa, care devine criteriu de apreciere a încălcării art. 2 şi 3 din Convenţie, recurentele consideră că este obligatorie analiza instituţiei răspunderii civile delictuale şi a condiţiilor sale, astfel cum este prevăzută de Codul civil în art. 1.349 şi urm.

Astfel, potrivit art. 1.349 alin.(1) C.civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Potrivit art. 1.349 alin. (2) C.civ., cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. De asemenea, conform art. 1.391 C.civ., în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

Temeiul de drept al acţiunii este răspunderea civilă delictuală, care trebuie sa îndeplinească patru condiţii cumulative: existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui prejudiciu; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui care a creat prejudiciul.

Fapta ilicită constă în încălcarea obligaţiilor pozitive ale autorităţilor statale, în sensul că erau necesare investigaţii suplimentare pentru a putea fi depistată din timp boala reclamantului. Obligaţia nu a fost îndeplinită nici în momentul în care i s-a pus în vedere că trebuie să îi fie extirpat stomacul, întrucât solicitarea deja era tardivă raportat la măsurile care trebuiau luate deja, nu i s-a comunicat despre ce boală este vorba şi, de asemenea, intervenţia chirurgicală prezenta un risc ridicat, motiv pentru care Spitalul-Penitenciar Z. nu prezenta garanţia unei operaţii reuşite. Practic, fapta ilicită constă în lipsa luării unor măsuri de prevenţie care nu necesitau efectuarea unor cereri către instanţa de executare, ci doar o deplasare la un alt spital pentru efectuarea unor analize amănunţite.

Exista un prejudiciu material, fizic, în sensul existenţei unor vătămări corporale care puteau fi evitate. Nu se neagă faptul că boala reclamantului nu ar fi fost una dificil de vindecat oricum, însă durerile provocate au fost mult mai mari, din cauza faptului că a fost descoperită într-o fază avansată de dezvoltare. Tot un prejudiciu material reprezintă şi cheltuielile pe care reclamantul Ie-a avut pentru tratarea bolii. Mai mult, din cauza bolii, i-a fost redusă aproape în totalitate capacitatea de muncă, astfel că nu a mai deţinut un loc de muncă care să-i asigure venituri constante.

În al doilea rând, a existat un prejudiciu moral, care a constat în temerea sa că boala avansează, temere care s-a dovedit a fi justificată. Prejudiciul moral mai constă în neputinţa reclamantului de a face ceva pentru a se vindeca, întrucât era privat de libertate. Tot de ordin moral este şi prejudiciul constând în reducerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, dar şi prejudiciul de agrement, constând în reducerea posibilităţii de a întreprinde activităţi recreative, care, paradoxal, ar fi fost benefice în alte condiţii.

Existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită descrisă mai sus şi prejudiciul creat este datorată modului în care s-au petrecut evenimentele.

Prejudiciul creat a izvorât din cauza apariţiei bolii, iar boala reclamantului este cauza modului în care şi-au/nu şi-au îndeplinit obligaţiile autoritățile statului.

Vinovăţia  există, cel puţin, sub forma culpei grave, dacă nu cumva chiar a unei intenţii indirecte. Din punctul de vedere al recurentelor, medicii sunt cei mai abilitaţi sa decidă necesitatea unor investigaţii suplimentare. În general, există o prezumţie relativă că recomandările şi deciziile acestora sunt corecte. În situaţia de faţă, dacă se privesc temporal evenimentele, se constată  că  decizia medicilor de a  nu-i  permite  reclamantului  efectuarea  altor investigaţii a fost una greşită, întrucât acesta suferea de o boală gravă.

De asemenea, dată fiind natura bolii, care nu prezintă simptome decât atunci când este într-o stare avansată, sau prezintă simptome caracteristice şi unor boli puţin periculoase, medicii, deşi nu au dorit, au prevăzut şi acceptat că boala reclamantului ar putea fi una mult mai gravă, fără să poată fi vindecată cu vitamine şi dicarbocalm.

În privinţa probațiunii, biletul de ieşire eliberat în 09.08.2016 a fost întocmit ca urmare a internării  reclamantului  la Spitalul-Penitenciar Z., în  urma durerilor pe care  le-a acuzat în zona abdominală. După internare, s-a menţionat ca diagnostic principal hipertensiune esenţială (primară), iar în epicriza biletului se menţionează că acesta a acuzat cefalee occipitală şi dureri epigastrice.

În perioada 15.09.2016 – 07.10.2016, reclamantul a fost internat din nou, de această dată, prin biletul de ieşire eliberat în 07.10.2016, fiind stabilit ca diagnostic principal tumoră malignă eso-gastrică. Internarea în spital s-a făcut pentru vărsături alimentare, disfagie în general pentru solide, scădere în greutate şi inapetenţa. Recomandările medicului au fost efectuarea unui tratament cu Omeprazol, iar intervenţia chirurgicală a fost refuzată, din motivele deja expuse.

Având în vedere actele medicale şi tratamentele specifice după liberarea din penitenciar, recurentele consideră că acţiunea formulată este admisibilă, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că, deşi recursul este în integralitate întemeiat, formal, pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C.proc.civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 488 pct. 5 C.proc.civ. (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), pentru că acesta conține, în mod esențial, critici care se referă la nerespectarea unor norme procedurale, respectiv neanalizarea unora dintre temeiurilor deduse judecății.

Urmează a fi analizate cu prioritate criticile referitoare la neregularitățile procedurale ale judecății în apel, pentru că, în măsura în care aceste critici se vor dovedi fondate, vor atrage o soluție de casare care va face inutilă analiza modului de soluționare a fondului cauzei, din perspectiva exigențelor art. 488 pct. 8 C.proc.civ.

În litigiul dedus judecății, reclamantul A., care a fost încarcerat în data de 03.12.2015 la Penitenciarul Y., ca urmare a condamnării la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 8 luni, cu executare, prin sentinţa penală nr. 730/2015, pronunţată în dosarul nr. x/211/2014, rămasă definitivă în apel, a învestit instanţa civilă cu o cerere având ca obiect acordarea daunelor morale, pentru un pretins prejudiciu ce ar fi fost cauzat în perioada detenției sale, din cauza abuzului neluării măsurilor necesare pentru investigarea bolii sale, care a evoluat foarte rapid, fiind greu de vindecat sau de ameliorat, aspect confirmat ulterior, prin decesul reclamantului pe parcursul acestui proces, cerere ce a fost întemeiată atât pe dispozițiile de drept intern, cât și pe dispozițiile convenționale, respectiv art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Această cerere a fost respinsă, în primă instanță, în temeiul excepției inadmisibilității, invocată de pârâți sub diverse forme, considerându-se că art. 56 alin. (2) al Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor impune o procedură prealabilă, în ipoteza încălcării drepturilor persoanelor condamnate, în timpul regimului de detenție, prin formularea unei plângeri la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, pe care reclamantul nu ar fi urmat-o, astfel încât acesta nu s-ar putea adresa direct instanței civile pentru repararea prin echivalent a prejudiciului cauzat prin încălcarea acestor drepturi.

Această soluție a fost confirmată prin respingerea apelului de către Curtea de Apel Cluj care, în plus, într-o motivare subsidiară, a analizat și îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 Cod civil.

Niciuna dintre instanțele fondului nu a analizat însă cauza prin prisma art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocate în mod distinct de către reclamante.

În consecință, analiza recursului ce formează obiectul prezentei judecăți va avea două paliere de argumentație distincte, unul vizând soluționarea cererii deduse judecății în temeiul excepției inadmisibilității, iar celălalt vizând neanalizarea temeiurilor juridice ale cererii de chemare în judecată reprezentate de art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează protecția dreptului la viață, respectiv dreptul de a nu fi supus torturii sau pedepselor și tratamentelor grave, inumane sau degradante.

Asupra motivului de recurs prin care se critică modul în care a fost soluționată excepția inadmisibilității cererii:

Astfel cum reiese din economia normei juridice enunţate, prin aceasta, se deschide persoanelor aflate în starea de detenţie o procedură specială, administrativ jurisdicţională, prin care pot reclama neregularități care vizează măsuri privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administraţia penitenciarului.

Finalitatea căii procedurale astfel reglementate este aceea de a se putea contesta, în termen scurt, măsurile luate de administraţia locului de deţinere, în legătură cu executarea pedepsei, spre a se putea soluţiona în timp util astfel de contestaţii, în vederea asigurării pentru viitor a unui exerciţiu adecvat al drepturilor prevăzute de legea specială menţionată.

Procedura de soluţionare a unei astfel de plângeri nu permite însă a se analiza dacă petentul a suferit sau nu un prejudiciu moral cauzat de condiţiile de detenţie, în care este inclusă și asistența medicală a persoanelor condamnate, pe care le reclamă ca necorespunzătoare în faţa judecătorului de supraveghere a privării de libertate.

În același sens, din prevederile art. 56 alin. (2) al Legii 254/2013, rezultă că plângerea se face „la judecătorul de supraveghere a privării de libertate”.

Prin prisma acestor din urmă dispoziţii legale, Înalta Curte constată că judecătorul de supraveghere a privării de libertate desfăşoară o activitate administrativ – jurisdicţională, iar hotărârile (încheierile) pe care le adoptă în exercitarea acestor atribuţii nu sunt unele pur jurisdicţionale.

Având în vedere trăsăturile menţionate ale procedurii plângerii ce poate fi formulată în condiţiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, Înalta Curte constată că neparcurgerea ei de către reclamant nu poate constitui un fine de neprimire pentru acţiunea dedusă judecăţii, această acţiune fiind de natură a asigura reclamantului exercitarea dreptului fundamental de acces la justiție, ce este recunoscut oricărei persoane, prin art. 21 din Constituţia României şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, prin intermediul său, se aduce în faţa unei instanţe judecătoreşti, cu plenitudine de competență, cererea reclamantului privind prejudicii pretins suferite prin încălcarea unor drepturi civile fundamentale, cerere care este analizată cu respectarea drepturilor și garanţiilor procedurale specifice procesului civil, precum şi cu parcurgerea gradelor de jurisdicţie stabilite prin legea procedurală de drept comun.          

În acest punct, trebuie menționat că, deși instanța de apel face referire la hotărârea pilot din 25.04.2017, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Rezmiveș și alții contra României, considerând că, în acea hotărâre, s-ar fi stabilit că procedura în fața judecătorului de supraveghere a privării de libertate este preventivă și efectivă (aceasta fiind exclusiv susținerea Guvernului României, iar nu concluzia Curții Europene), ceea ce ar determina inadmisibilitatea acțiunii reclamantului în fața instanței civile, această instanță ignoră înseși considerentele hotărârii referențiale și concluziile Comitetului de Miniștri, cuprinse în par. 47, care se citesc după cum urmează: În ceea ce privește căile de atac care pot fi exercitate în legătură cu plângerile legate de supraaglomerare și condiții materiale necorespunzătoare, Comitetul de Miniștri a evaluat, în același memorandum, căile preventive (Legea nr. 254/2013) și a constatat că acestea nu permit instanțelor interne să facă o examinare globală a aspectelor denunțate și să dispună măsuri de reparație în cazurile în care norma internă minimă este incompatibilă cu cerințele care decurg din jurisprudența Curții. De asemenea, au fost exprimate îndoieli cu privire la eficacitatea încheierilor pronunțate de judecătorii de supraveghere a privării de libertate, mai ales într-un context caracterizat de supraaglomerare structurală. În ceea ce privește latura compensatorie, Comitetul de Miniștri a constatat că exemplele prezentate de autorități în materie de răspundere delictuală de drept comun nu permiteau stabilirea, cu certitudinea necesară, a existenței unei căi de atac compensatorii în materie. Comitetul de Miniștri a recomandat o serie de măsuri suplimentare pentru a pune în aplicare pe deplin indicațiile adresate de Curte autorităților române în hotărârea Iacov Stanciu împotriva României (nr. 35972/05, 24 iulie 2012) în legătură cu instituirea unui sistem adecvat și eficient de căi de atac.

În acelaşi sens, în par. 124, în ceea ce privește căile de atac compensatorii, Curtea Europeană a constatat că unele instanțe examinează diferite aspecte ale condițiilor materiale de detenție și acordă despăgubiri în acest sens unor deținuți (supra, pct. 96). Cu toate acestea, Curtea a constatat că, în dreptul român, răspunderea civilă delictuală este un regim care se bazează pe răspunderea subiectivă și care se bazează, așadar, pe culpa autorului prejudiciului. Or, în materie de rele condiții de detenție, Curtea a reamintit că sarcina probei, care revine justițiabililor, nu trebuie să constituie o sarcină excesivă. (…) Chiar și în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obține despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiționată de stabilirea unei culpe din partea autorităților (Ananyev și alții, par. 113; Roman Karasev împotriva Rusiei, par. 81-85, hotărârea din 25 noiembrie 2010).

Tot astfel, în ceea ce privește invocarea de către instanța de apel, ca un argument în sprijinul concluziei de inadmisibilitate a demersului reclamantului, a Deciziei nr. 14 din 18.09.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, instanța de recurs reține că, prin acea decizie, nu s-a examinat în nici un mod raportul între procedura instituită de art. 56 din Legea nr. 254/2013 și acțiunea în răspundere civilă delictuală sau cea întemeiată pe art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici nu s-a stabilit o excludere din sfera de competență a instanțelor civile a unor acțiuni de natura celor menționate.

Pentru considerentele expuse, instanța de recurs apreciază că excluderea din sfera de competența a instanțelor civile a unor asemenea acțiuni prin care ar trebui să se stabilească nu doar îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, dar și pretinsa încălcare a  art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocată de persoanele condamnate, deci persoane vulnerabile, aflate în custodia și responsabilitatea autorităților publice, ar echivala cu încălcarea însăși a substanței dreptului de acces la un tribunal garantat de art. 6 combinat cu art. 13 al Convenției Europene a Drepturilor Omului care reglementează dreptul la un recurs efectiv, ceea ce nu poate fi acceptat.

Asupra motivului de recurs vizând neanalizarea temeiurilor juridice ale cererii de chemare în judecată reprezentate de art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează protecția dreptului la viață, respectiv dreptul de a nu fi supus torturii și pedepselor sau tratamentelor grave, inumane sau degradante:

Procesul civil este guvernat de principiile disponibilităţii, contradictorialităţii şi publicităţii dezbaterilor, precum și de principiul respectării dreptului la apărare, care reprezintă adevărate garanții procesuale ale părților litigante.

Disponibilitatea reprezintă posibilitatea conferită de lege părţilor de a sesiza autorităţile judiciare, de a dispune de obiectul litigiului şi de mijloacele de apărare, sens în care judecătorul nu poate soluţiona un litigiu decât în baza cererii părţii interesate şi numai în limitele sesizării.

În acest sens, art. 9 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților și, corelativ, art. 22 alin.(6) C.proc.civ. impune ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut.

Contradictorialitatea, reglementată de art. 14 din Codul de procedură civilă, domină întreaga activitate de soluţionare a litigiului şi impune ca nicio măsură sa nu fie ordonată de instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia părţilor, cărora trebuie să le fie acordată posibilitatea de a-şi susţine şi argumenta cererile, de a invoca probe, de a combate dovezile solicitate de adversar, de a ridica şi combate excepţiile de procedură.

Principiile menţionate sunt o componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa”.

În același sens, doctrina drepturilor omului a afirmat că aceste garanții procesuale ar fi superflue în absența dreptului de acces la un tribunal imparțial și independent, care a fost pentru prima dată recunoscut în cauza Golder contra Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1975.

Astfel, dreptul de acces la un tribunal, garantat de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, reclamă nu doar posibilitatea formală a părților de a se adresa instanței, dar și necesitatea de a obține o hotărâre pe baza „meritelor cazului”, după o examinare completă, în fapt și în drept, a cererii deduse judecății de către o instanță independentă și imparțială, cu plenitudine de jurisdicție, și, evident, în cazul hotărârilor susceptibile de executare, punerea în executare a acestora.

Încălcarea principiilor enunțate și neexaminarea integrală a capetelor de cerere și a temeiurilor juridice distincte care le justifică și cu care o instanță a fost învestită semnifică încălcarea însăşi a substanţei dreptului de acces la un tribunal, cu consecinţa producerii unei vătămări procesuale care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea în totalitate a hotărârii recurate şi reluării judecăţii.

Aplicând aceste principii prezentei cauze, cu luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale acesteia, Înalta Curte reține următoarele:

În litigiul dedus judecății, reclamantul A. a învestit instanţa cu o cerere având ca obiect acordarea daunelor morale, pentru un pretins prejudiciu ce ar fi fost cauzat în perioada detenției sale, din cauza neacordării asistenței medicale adecvate, cerere întemeiată atât pe dispozițiile de drept intern, cât și pe dispozițiile convenționale, respectiv art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Chiar dacă, în principiu, instanţa nu este ţinută de temeiul juridic al cererii, având posibilitatea să schimbe calificarea juridică pe care reclamantul a dat-o cererii sale, după punerea sa în dezbaterea contradictorie a părților, cu respectarea dreptului la apărare, în absența unei asemenea recalificări, instanța nu ar putea să procedeze la soluționarea cauzei fără a analiza aceste temeiuri și a le da un răspuns adecvat.

În acest punct, Înalta Curte consideră necesar să sublinieze importanța esențială pe care obligațiile pozitive ale statului, pe terenul dreptului la viață și dreptului de a nu fi supus torturii sau pedepselor și tratamentelor grave, inumane sau degradante, le primesc mai ales în cazul deținuților, persoane vulnerabile, aflate în custodia statului, cu privire specială asupra situației reclamantului care a susținut că însăși neîndeplinirea acestor obligații a determinat boala sa și, ulterior, decesul pe parcursul soluționării prezentei cauze.

În acest context, instanța de apel, în virtutea principiului subsidiarității, va trebui să analizeze incidența articolelor 2 și 3 din Convenție în cauză, atât în latura lor materială, cât și în cea procedurală, astfel cum reies acestea din jurisprudența constantă a instanței de contencios european a drepturilor omului (e.g. cauzele Serifis contra Greciei, Holomiov contra Republicii Moldova, M. Chiriță contra României, Torariveva contra Rusiei, Mouisel contra Franței), cu privire specială asupra îndeplinirii obligațiilor pozitive ale statului, pentru a stabili dacă autoritățile statului pârât au depus diligențele necesare pentru îndeplinirea acestor obligații, constând în corecta diagnosticare a reclamantului, informarea acestuia asupra bolii și consecințelor sale, acordarea unui tratament adecvat diagnosticului și supraveghere medicală necesare, în funcție de competențele specifice, și dacă au investigat neluarea măsurilor de prevenție necesare în acest caz.

Constatând că instanţa de apel a soluţionat cauza fără a examina temeiurile convenționale ale cererii cu care a fost învestită şi, pe cale de consecinţă, cu încălcarea principiilor de drept ce guvernează procesul civil, menţionate în considerentele anterioare, în baza dispoziţiilor art. 488 pct. 5 raportat la art. 497 C.proc.civ., a fost admis recursul formulat de recurentele B. şi C. împotriva deciziei nr.42/A din 28.02.2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă, a fost casată decizia recurată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare Curții de Apel Cluj.

Cum casarea dispusă în cauză este totală, în rejudecare, se va reanaliza îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale întemeiate pe dreptul intern, asupra căreia, la acest moment procesual și în virtutea soluției dispuse, pe baza viciilor de legalitate decelate, instanța de recurs nu are a specula.

Tot astfel, instanța de recurs consideră necesar să precizeze că a apreciat că nu se poate trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, astfel cum au solicitat recurentele atât prin cererea de apel, cât și prin cea de recurs, întrucât instanța de apel, confirmând soluția de inadmisibilitate a primei instanțe, a realizat, totuși, o analiză pe fond a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, analiză afectată însă de viciile deja enunțate, ceea ce atrage rejudecarea cauzei de către instanţa de apel.