Jurisprudența ÎCCJ | Autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil. Condiţii şi efecte

Interpretarea dispozițiilor art. 27-28 C. proc. pen. relevă faptul că ipoteza prevăzută la art. 28 alin. (1) C. proc. pen. are în vedere situațiile în care instanța penală nu a fost învestită cu o acțiune civilă sau nu a soluționat acțiunea civilă, urmând ca doar în aceste cazuri hotărârea penală definitivă să aibă autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile (care judecă pe cale separată acţiunea civilă) cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Prin cererea înregistrată la 26 septembrie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă sub nr. x/3/2016, reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., a     chemat-o în judecată pe pârâta Compania Naţională C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la acoperirea prejudiciului ce i l-a cauzat, în sumă de 467.057.924,56 lei (echivalentul a 104.777.890, 47 Euro), reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a acţiunilor prepusului acesteia, D., care, în calitate de director comercial al pârâtei şi membru în comisia de licitaţie, pe parcursul derulării procedurii nr. 93/1398 din 4 iunie 2002 de licitaţie internaţională publică deschisă pentru vânzarea a 60 de locomotive reparate, funcţionale, organizată de C. S.A. prin intermediul Bursei Române de Mărfuri şi adjudecată de reclamantă, potrivit Hotărârii nr. 3 din 04 iulie 2002 a comisiei de licitaţie, a făcut imposibilă încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în condițiile în care reclamanta îndeplinea criteriile din documentaţia de atribuire.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 998, art. 1000, art. 1073 și art. 1084 C. civ. de la 1864 și art. 28 C. proc. pen.

Prin sentinţa civilă nr. 509 din 15 februarie 2017, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis excepţia autorității de lucru judecat și a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., prin administrator special E. şi lichidator judiciar B. S.P.R.L. împotriva pârâtei C. S.A. pentru autoritate de lucru judecat.

Totodată, a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.A., prin administrator special E. și prin lichidator judiciar B., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 1249 din 14 septembrie 2017, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a respins apelul ca nefondat și a luat act că intimata-pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată, iar apelanta-reclamantă și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.A., prin administrator special E. și prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, recurenta a expus amplu parcursul litigiului în fața instanțelor anterioare și a susținut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre vădit nelegală, invocând cazul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., subsumat căruia a structurat următoarele critici:

A arătat că instanţa de apel, în mod greşit, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 28 C. proc. pen., a menţinut soluţia de respingere a acţiunii ca și consecință a admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Detaliind, autoarea căii de atac a reprodus dispozițiile art. 28 C. proc. pen., arătând că acestea prevăd că hotărârea definitivă a instanţei penale, indiferent dacă prin aceasta s-a dispus condamnarea la o pedeapsă penală, amânarea aplicării pedepsei, renunţarea la aplicarea pedepsei ori achitarea sau încetarea procesului penal, are autoritate de lucru judecat în fața instanţei civile care judecă acţiunea civilă doar cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârşit-o, nu și în ceea ce priveşte existenţa sau cuantumul prejudiciului.

În continuare, a apreciat că instanţa civilă, cu ocazia soluţionării acţiunii civile delictuale, putea dispune efectuarea unei expertize tehnice contabile judiciare prin care să fie cuantificat beneficiul său nerealizat, constând în lipsa de folosinţă a celor 60 de locomotive pe care le putea achiziționa în urma Hotărârii nr. 3 din iulie 2002 a comisiei de licitaţie, dar care nu i-au mai fost predate.

Astfel, a susținut că, prin administrarea unui probatoriu amplu, poate fi dovedit prejudiciul constând în beneficiul nerealizat.

În opinia autoarei recursului, interpretarea dispoziţiilor art. 27 şi art. 28 C. proc. pen. trebuie realizată coroborat atât între ele, cât şi prin raportare la dispoziţiile art. 430 C. proc. civ., care statuează că numai dacă pricina a fost soluţionată pe fond se poate atribui acelei decizii autoritate de lucru judecat.

Or, în speţă, recurenta-reclamantă a susținut că instanţa nu a procedat la analiza pe fond a pretenţiei sale, constând în acordarea beneficiului nerealizat.

De asemenea, a arătat că nu poate exista autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte cuantumul beneficiului nerealizat, câtă vreme rolul instanţei penale este acela de a dispune tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit o infracţiune și restabilirea situaţiei anterioare din punct de vedere civil, acesta fiind motivul pentru care legiuitorul a exclus din sfera autorităţii de lucru judecat a instanţei penale cuantumul prejudiciului suferit de părţi, câtă vreme acesta se poate determina cu exactitate doar de către instanţa civilă, în urma administrării unui probatoriu complex, specific procesului civil, administrare care ar atrage tergiversarea nejustificată a soluţionării cauzei penale.

În această ordine de idei, recurenta-reclamantă a arătat și că în fața instanței civile putea fi dovedit beneficiul nerealizat pornindu-se de la caracterul continuu al activității sale, de la contractele de transport încheiate și de la aspectul că, din 48 de luni calendaristice, în intervalul 2005-2006 a desfășurat activitate aproximativ 39 de luni, nepredarea celor 60 de locomotive făcând imposibilă încheierea de noi contracte.

În opinia autoarei căii extraordinare de atac, în eventualitatea în care instanţa civilă ar fi considerat că există „o imposibilitate obiectivă” de determinare a beneficiului nerealizat în cauză, cererea de chemare în judecată ar fi trebuit respinsă ca nedovedită, şi nu în baza unei excepţii procesuale, respectiv pentru existența autorităţii de lucru judecat.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că în cauză nu este îndeplinită condiţia ca instanţa penală să fi judecat pe fond chestiunea dedusă judecăţii în prezentul litigiu.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei identităţii de părţi, a apreciat-o ca nefiind îndeplinită în speță, nici măcar formal, câtă vreme în dosarul penal reclamanta a avut calitatea de parte civilă, iar C. S.A. a avut calitatea de parte responsabilă civilmente.

Nici condiţia existenţei identităţii de obiect nu a considerat-o ca fiind îndeplinită în cauză, în contextul în care a susținut că în prezentul litigiu a fost promovată o acţiune prin care solicită acordarea beneficiului nerealizat, în timp ce în dosarul penal instanţele penale au analizat prejudiciul posibil.

În ceea ce priveşte existenţa identităţii de cauză, recurenta-reclamantă a notat că nici aceasta nu este îndeplinită în litigiul dedus judecății, având în vedere că şi-a întemeiat acţiunea pe alte temeiuri juridice decât cele reţinute în cadrul dosarului penal.

Totodată, a precizat că, pentru a exista identitate de cauză, trebuie să se regăsească acelaşi fundament, act sau fapt juridic ori material pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmăreşte prin intermediul acţiunii, împreună cu împrejurările de fapt care au generat promovarea acţiunii.

Or, în speță s-a solicitat obligarea pârâtei la achitarea beneficiului nerealizat ca urmare a nepunerii la dispoziţie a celor 60 de locomotive adjudecate în cadrul licitaţiei, fiind invocate dispoziţiile art. 1048 C. civ. de la 1864, care stabilesc faptul că daunele-interese trebuie să cuprindă şi beneficiul de care reclamanta a fost lipsită, respectiv beneficiul nerealizat.

Recurenta-reclamantă a precizat in extenso că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte pentru beneficul nerealizat.

 Pentru cele anterior expuse, recurenta a solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate, casarea deciziei atacate, în principal cu trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, potrivit art. 497, coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ. şi, în subsidiar, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, conform art. 497 din acelaşi cod.

Prin rezoluţia de primire a dosarului s-a constatat că cererea de recurs formulată de reclamanta A. S.A., prin administrator special E. și prin lichidator judiciar B. S.P.R.L. nu are anexate înscrisurile invocate în susținerea căii de atac şi nici împuternicirea avocaţială a semnatarului cererii de recurs, S.C.P.A. F.

Totodată, s-a menţionat că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, în baza art. 29 alin. (1) lit. l) din O.U.G. nr. 80/2013, raportat la art. 77 din Legea nr. 85/2006.

  În aceste condiţii, prin adresa comunicată recurentei la 29 decembrie 2017, conform dovezii aflate la fila 37 din dosar, i s-a pus în vedere părții să complinească lipsurile mai sus arătate, obligație căreia aceasta s-a conformat la 5 ianuarie 2018, depunând împuternicirea avocaţială dată S.C.P.A. F.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte C. S.A. la 15 ianuarie 2018, aşa cum atestă dovada de înmânare aflată la fila 60 din dosar.

La 15 februarie 2018, intimata-pârâtă C. S.A., cu respectarea termenului legal, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât criticile recurentei privind nerespectarea dispoziţiilor art. 28 C. proc. pen. sunt neîntemeiate.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 23 februarie 2018, conform dovezii de înmânare aflată la fila 83 din dosar, dar aceasta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2018, în baza art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, punându-li-se în vedere că pot depune puncte de vedere la acesta. Subsecvent, punct de vedere la raport a depus doar intimata-pârâtă C. S.A., reiterând susţinerile formulate prin întâmpinare.

1. Analizând cu prioritate, în baza art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția lipsei calității de reprezentant al recurentei a administratorului special E., Înalta Curte a reținut următoarele:

La data declarării recursului, respectiv la 16 noiembrie 2017, recurenta era reprezentată prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., situație similară celei de la data promovării acțiunii introductive, respectiv de la 26 septembrie 2016.

Potrivit art. 80 alin. (1) C. proc. civ., părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant, reprezentarea putând fi legală, convenţională sau judiciară.

În speță, dată fiind împrejurarea că împotriva recurentei a fost deschisă procedura generală a insolvenței prin încheierea din 20 mai 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/3/2011, iar  prin sentinţa civilă nr. 6076 din 14 iunie 2013 s-a hotărât intrarea acesteia în faliment, prin procedura generală, rezultă că procedura este guvernată de Legea nr. 85/2006, reprezentarea în cauză fiind stabilită prin actul normativ menționat, așadar fiind legală. 

Astfel, conform art. 3 pct. 26 din Legea nr. 85/2006, „administratorul special este reprezentantul desemnat de adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului, persoană juridică, împuternicit să efectueze în numele şi pe contul acestuia actele de administrare necesare în perioadele de procedură când debitorului i se permite să îşi administreze activitatea şi să le reprezinte interesele în procedură pe perioada în care debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare”, iar conform pct. 28 al aceluiași articol „lichidatorul este persoana fizică sau juridică, practician în insolvenţă, autorizat în condiţiile legii, desemnată să conducă activitatea debitorului şi să exercite atribuţiile prevăzute la art. 25 în cadrul procedurii falimentului, atât în procedura generală, cât şi în cea simplificată.”

Totodată, potrivit art. 24 alin. (1) din aceeași lege, „în cazul în care dispune trecerea la faliment, judecătorul-sindic va desemna un lichidator, aplicându-se, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 19, 21, 22, 23 şi ale art. 102 alin. (5)”, iar alin. (2) al aceleiași norme prevede că „atribuţiile administratorului judiciar încetează la momentul stabilirii atribuţiilor lichidatorului de către judecătorul-sindic.”

La art. 25 lit. b) și c), același act normativ statuează că principalele atribuţii ale lichidatorului judiciar sunt „conducerea activităţii debitorului și introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor.”

 Or, cum în speță, la momentul promovării prezentei căi extraordinare de atac, recurentei îi fusese desemnat un lichidator, în persoana B. S.P.R.L., având în vedere că demersul judiciar inițiat nu tinde la ocrotirea intereselor creditorilor debitoarei, în numele cărora ar fi putut acționa administratorul special, ci la ocrotirea intereselor debitoarei însăși, rezultă că recurenta nu putea fi reprezentată legal în mod valabil decât de lichidator, așa cum atestă normele precitate.

Analizând excepția invocată ex officio din perspectiva textelor legale evocate, care definesc instituțiile administratorului special, pe cele ale lichidatorului și enumeră atribuțiile stabilite de legiuitor în sarcina fiecăreia, instanța supremă impune concluzia că administratorul special E. nu are calitate de reprezentant legal al recurentei-reclamante A. S.A. în recursul pendinte, concluzie în considerarea căreia a admis excepția lipsei calităţii de reprezentant a acestuia și a anulat recursul declarat de recurentă, prin administrator special, în baza art. 493 alin. (5), raportat la art. 80 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 3 pct. 26 și 28, art. 24 alin. (1) și (2) și art. 25 lit. b) și c) din Legea nr. 85/2006.

2. Analizând recursul declarat de A. S.A., prin lichidator B. S.P.R.L., prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat în considerarea celor ce succed:

În mod prioritar, se cuvine menționat că, potrivit art. 499 C. proc. civ., „prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (…)”.

            Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 1249 din 14 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, prin care a fost respins apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul București, Secția a V-a civilă.

            Criticile dezvoltate de recurentă din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia este admisibil recursul împotriva unei hotărâri date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, vizează în principal analiza instanței de apel asupra autorității de lucru judecat a deciziei penale în procesul civil cu a cărui soluționare a fost învestită.

Astfel, în ceea ce privește susținerile autoarei recursului, referitoare la greșita interpretare de către instanța de prim control judiciar a dispoziţiilor art. 27 şi art. 28 C. proc. pen., Înalta Curte le apreciază ca neîntemeiate și le va înlătura, reținând că recurenta s-a aflat într-o gravă eroare atunci când a susținut că interpretarea celor două texte legale nu s-a făcut coroborat și raportat la art. 430 C. proc. civ., care statuează că numai dacă pricina a fost soluţionată pe fond se poate atribui acelei decizii autoritate de lucru judecat.

În acest sens, este de remarcat că autoarea căii de atac, notând că a fost încălcat textul legal anterior evocat prin soluționarea prezentului litigiu pe excepție, fără să se procedeze la analiza pe fond a pretenţiei sale de acordare a beneficiului nerealizat, a inversat raportul dintre ipoteză și concluzie în propriul silogism.

Astfel, în speță s-a valorificat efectul negativ al autorității de lucru judecat al deciziei penale, aceasta fiind cea care trebuia să cuprindă și care a și cuprins o soluție pe fond, conform art. 430 C. proc. civ., instanța supremă subliniind că nu sentința și decizia pronunțate în prezentul litigiu aveau a evoca fondul, a cărui analiză a fost paralizată chiar în considerarea autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate în procesul penal prin care s-a soluționat latura civilă.

Instanța supremă constată că nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia nu poate exista autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte cuantumul beneficiului nerealizat, câtă vreme, se susține în esență, rolul instanţei penale este acela de a dispune tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit o infracţiune și restabilirea situaţiei anterioare din punct de vedere civil. În continuarea și argumentarea acestei critici recurenta a mai arătat și că, în considerarea celor două funcțiuni fundamentale ale procesului penal sus-arătate, legiuitorul a exclus din sfera autorităţii de lucru judecat a instanţei penale cuantumul prejudiciului suferit de părţi, câtă vreme acesta se poate determina cu exactitate doar de către instanţa civilă, în urma administrării unui probatoriu complex, specific procesului civil, administrare care ar atrage tergiversarea nejustificată a soluţionării cauzei penale.

În acest sens, Înalta Curte reține că, opus celor susținute de recurentă, interpretarea dispozițiilor art. 27-28 C. proc. pen. relevă faptul că ipoteza prevăzută la art. 28 alin. (1) C. proc. pen. are în vedere situațiile în care instanța penală nu a fost învestită cu o acțiune civilă sau nu a soluționat acțiunea civilă, urmând ca doar în aceste cazuri hotărârea penală definitivă să aibă autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile (care judecă pe cale separată acţiunea civilă) cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Însă, așa cum în mod corect a reținut curtea de apel, în situația în care instanța penală a soluționat acțiunea civilă, potrivit art. 27 C. proc. pen., instanța civilă nu mai poate fi sesizată cu o acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, în caz contrar (dacă s-ar da curs susținerii reclamantei, potrivit căreia o hotărâre penală definitivă are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile doar cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o) s-ar ajunge la situația imposibilă în care instanța civilă ar trebui să se pronunțe asupra unor pretenții ce au făcut deja obiectul unei acțiuni civile soluționate definitiv de instanța penală. Or, această eventualitate este nepermisă în condițiile în care dispozițiile legale imperative referitoare la autoritatea de lucru judecat împiedică posibilitatea ca două instanțe de judecată să se pronunțe asupra fondului unei acțiuni civile atunci când este îndeplinită condiția triplei identități, de părți, obiect și cauză.

 În ceea ce privește pretinsa neîndeplinire a condiției ca hotărârea a cărei autoritate de lucru judecat se impune în procesul de față să fi fost pronunțată asupra fondului cauzei, se constată că aceasta este o aserțiune nefondată, în condițiile în care verificarea considerentelor deciziei penale nr. 287 din 16 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală relevă faptul că instanța penală, în soluționarea laturii civile, a respins pretențiile constând în lucrum cessans cerute de recurenta din prezenta cauză, în calitate de parte civilă, reținând că acestea nu pot fi acordate întrucât prejudiciul este în parte nedeterminat.

Cele mai sus expuse valorează cercetarea pe fond a acestui capăt de cerere și, indiferent de soluția pronunțată, câtă vreme a fost soluționat prin hotărâre definitivă, căzută în puterea lucrului judecat, nu permite soluționarea lui într-o altă acțiune civilă, dedusă judecății unei instanțe civile, în contextul în care instanța penală nu a lăsat necercetată această pretenție, ci a statuat în mod neechivoc asupra ei, pronunțându-se asupra caracterului nefondat al pretenției în raport de caracterul nedeterminat al prejudiciului reprezentând beneficiul nerealizat.

Afirmațiile recurentei privind posibilitatea administrării unui probatoriu mai aprofundat de către instanța civilă, precum și cele referitoare la tergiversarea judecății laturii penale prin administrarea probelor pe latura civilă a cauzei nu vor fi analizate de instanța supremă, pe de o parte pentru că reprezintă aprecieri personale ale părții, nesusținute de vreun text legal, iar pe de altă parte pentru că ele nu constituie critici de nelegalitate, ci eventual de netemeinicie a deciziei atacate și sunt expresia exclusivă a nemulțumirii părții față de soluția atacată.

 Similar, vor fi înlăturate criticile dezvoltate de recurentă în sensul că în speță nu ar fi întrunită niciuna dintre cerințele triplei identități de părți, obiect și cauză pentru a opera autoritatea de lucru judecat a deciziei penale. Sub acest aspect, instanța supremă impune concluzia că criticile evocate nu constituie decât reiterarea celor formulate în memoriul de apel și care au fost analizate exhaustiv de instanța de prim control judiciar, primindu-și dezlegarea corectă și elocventă.

Astfel, se constată că, în concret, afirmațiile recurentei sub acest aspect nu vizează considerentele proprii ale instanței de apel, care fundamentează soluția acestei instanțe, ci sunt reproducerea criticilor formulate împotriva sentinței primei instanțe, motiv pentru care nu vor face obiectul cenzurii instanței de recurs, al cărei obiect îl reprezintă exclusiv decizia atacată.

În ceea ce privește criticile dezvoltate în memoriul de recurs referitoare la aplicarea art. 998-999 C. civ. de la 1864, instanța supremă le apreciază ca neîntemeiate în considerarea lipsei lor de relevanță. Aceasta întrucât ele nu vizează considerentele deciziei atacate și nici nu au legătură cu soluția pronunțată, în contextul în care instanțele de fond au tranșat litigiul pe excepția autorității de lucru judecat, fără a antama fondul pretențiilor deduse judecății, pentru a se putea verifica întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Pentru argumentele anterior expuse, în baza art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8, cu referire la art. 27-28 și la art. 430 din același cod, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat.