Jurisprudență | Reparare prejudicii erori judiciare. Privare nedreaptă si nu nelegală de libertate. Încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale

Reparare prejudicii erori judiciare. Privare nedreaptă si nu nelegală de libertate. Încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale. Acordarea unui cuantum majorat al despăgubirilor de la 35.000 lei la 50.000 lei.

Curtea Constituțională a statuat că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia – cauze pendinte în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile –, indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii constatate ca fiind neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat.

În cauză ne situăm pe tărâmul privării nedrepte de libertate, nedreptate (si nu nelegalitate, diferența de termeni fiind esentială sub aspect probator si al condițiilor de reparare a pagubei) rezultată din încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale.

Având in vedere ingerintele în viata reclamantului prin arestarea nedreaptă, ingerinte care au provocat ruperea echilibrului care trebuie să existe între respectarea valorilor sociale apărate pe calea normelor penale și mijloacele prin care această respectare trebuie să fie realizată, Curtea a schimbat soluția instanței de fond în sensul acordării unui cuantum majorat al despăgubirilor de la 35.000lei la 50.000 lei.

Texte de lege invocate: Decizia nr.136/2021 a Curtii Constituționale | Art. 539 Cod procedură penală

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamantul […] a fost cercetat în cadrul dosarului penal nr. …/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Direcţia Naţională Anticorupţie, pentru săvârşirea infracţiunilor de iniţiere şi constituire de grup infracţional organizat, şi de luare de mită. Prin ordonanţa de reţinere nr. …/23.05.2011 s-a dispus faţă de reclamant măsura reţinerii pentru 24 de ore, iar prin încheierea nr. 759/24/25.05.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. …/1/2011 s-a dispus măsura arestării preventive pentru o perioadă de 30 de zile, cu începere din data de 25.05.2011. Această măsură privativă de libertate a fost prelungită în mod succesiv până la data de 19.11.2011, când a expirat perioada maximă de 180 de zile a arestului preventiv ce poate fi dispus în cursul urmăririi penale. După punerea sa în libertate, faţă de reclamant s-a dispus prin ordonanţă a procurorului luarea măsurii de a nu părăsi ţara şi ulterior a măsurii controlului judiciar, ambele prelungite succesiv, ultima dintre aceste măsuri preventive fiind revocată prin încheierea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 05.05.2015, în dosar nr. …/1/2012. Prin sentinţa penală nr. 236/22.03.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. …/1/2012 s-a dispus achitarea reclamantului, alături de ceilalţi 28 de inculpaţi trimişi în judecată în legătură cu fapte de corupţie, iar prin decizia penală nr. 177/15.07.2019 pronunţată de ÎCCJ – Completul de 5 judecători, decizia de achitare a rămas definitivă. Invocând soluţia de achitare dispusă în cazul său la finalul unui proces penal care a presupus şi arestarea sa preventivă, reclamantul a solicitat prin cererea de faţă acordarea de daune morale pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin privarea nelegală de libertate. În acest sens, au fost invocate dispoziţiile art. 539 alin.1 C.proc.pen., potrivit cărora „Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

În ceea ce priveşte termenul de formulare a acţiunii de reparare a pagubei, instanța a reținut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 541 alin. 2 C.proc.pen., care stabilesc un termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate. În cazul de faţă, nu a intervenit o prealabilă constatare a caracterului nelegal al privării de libertate de către organele judiciare penale expres indicate la art. 539 alin.2 C.proc.pen., situaţie în care instanţa a apreciat că momentul începerii curgerii termenului nu poate fi decât cel al rămânerii definitive a deciziei penale de achitare, respectiv 15.07.2019, nefiind împlinit la data de 13.01.2020, când cererea de faţă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa.

În ceea ce priveşte condiţiile deduse din aplicarea art. 539 C.proc.pen., instanţa a considerat că aceste aspecte privesc soluţionarea fondului cererii de chemare în judecată, iar analiza lor se impune a fi una nuanţată, în contextul în care dispoziţiile legale menţionate au fost supuse unui control de constituţionalitate mai înainte de pronunţarea unei hotărâri în cauză, iar reclamantul însuşi s-a prevalat de efectele deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curţii Constituţionale.

În cazul de faţă, nu există o ordonanţă a procurorului sau o hotărâre a instanţelor de judecată care au instrumentat procesul penal, prin care să se fi stabilit caracterul nelegal al măsurii arestării preventive cu durata de 6 luni, la care a fost supus reclamantul […]. Mai mult chiar, prin decizia penală nr. 177/15.07.2019 pronunţată de ÎCCJ – Completul de 5 judecători, fiind învestită de unul dintre inculpaţi cu analiza legalităţii arestării preventive, instanţa supremă a expus considerente referitoare la acest aspect.

Prin urmare, dincolo de soluţia de achitare, în cazul reclamantului nu se poate vorbi despre probarea caracterului nelegal al privării de libertate, care să fi fost constatată, prealabil sesizării instanţei civile, prin vreunul dintre actele limitativ enumerate de art. 539 alin.2 C.proc.pen. Cu toate acestea, odată cu publicarea în Monitorul Oficial nr. 494/12.05.2021 a deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile anterior indicate nu mai pot fi supuse aceleiaşi interpretări a instanţelor de judecată ce a decurs din decizia în interesul legii nr. 15/2017, câtă vreme s-a statuat cu caracter definitiv şi obligatoriu că „soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare este neconstituţională.

Chiar dacă excepţia de neconstituţionalitate admisă vizează reglementarea din legislaţia naţională a dreptului la repararea pagubei cauzate de o măsură privativă de libertate luată în cursul procesului penal, criticând limitarea cazurilor de răspundere civilă delictuală a statului doar la ipoteza lipsirii nelegale de libertate, această decizie nu produce efecte doar pentru legiuitor, ci şi pentru instanţele de judecată, în condiţiile în care Curtea Constituţională stabileşte prin chiar considerentele deciziei dreptul la despăgubiri al persoanelor supuse unor măsuri privative de libertate în cursul procesului penal finalizat printr-o soluţie de achitare. După cum s-a reţinut la pct. 45 din decizie, Curtea a constatat că „situaţia analizată reprezintă un caz de privare nedreaptă de libertate, ipoteză în care dreptul la despăgubiri al persoanei nu poate fi anihilat.

Şi aceasta, în condiţiile în care, potrivit pct. 47 din considerente, recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate a fost reţinută de Curtea Constituţională nu ca o consecinţă a art. 5 paragraful 5 din Convenţie, ci al art. 1 alin. 3, art. 23 alin. 1 şi art. 52 alin. 3 teza întâi din Constituţie, texte care oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală sau achitare. În consecință, instanţa a apreciat că la soluţionarea cauzei trebuie să ţină seama de statuările Curţii Constituţionale care sancţionează cu neconstituţionalitatea tocmai excluderea din sfera de aplicare a art. 539 C.proc.pen. a situaţiilor similare celei invocate de reclamant.

În ceea ce priveşte criteriile de evaluare a despăgubirilor, au fost aplicate prin analogie dispoziţiile art. 540 alin.1 C.proc.pen., ce vizează cazul privării nelegale de libertate, urmând a se ţine seama de durata privării nelegale de libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei şi asupra familiei celui privat de libertate.

Cu toate acestea, instanţa a apreciat că în procesul de evaluare a prejudiciului prezintă relevanţă împrejurarea că răspunderea statului nu este angajată pentru un caz de încălcare a legii penale, la momentul aplicării şi al menţinerii măsurilor privative de libertate, ci pentru a se asigura finalitate reparatorie unei situaţii de încălcare a unora dintre valorile supreme într-un stat democratic-respectiv dreptatea şi libertatea individuală, independent de încălcarea vreunei norme legale şi depinzând doar de rezultatul final al procesului penal, ce echivalează cu netemeinicia acuzaţiei aduse în materie penală. Faţă de parcursul unui proces penal şi de împrejurarea că probele administrate în vederea luării/menținerii/înlocuirii/revocării măsurilor preventive sunt premergătoare judecăţii în fond şi de regulă suferă modificări determinate atât de dinamica procesului penal, cât și de deciziile altor autorități, instanţa a considerat că răspunderea statului pentru pronunţarea unei soluţii de achitare în privinţa unei persoane ce a fost supusă şi unor măsuri privative de libertate nu trebuie să fie supusă aceloraşi criterii de cuantificare precum în cazul răspunderii ce îşi are izvorul în nesocotirea unor norme legale, chiar dacă valoarea ocrotită este aceeaşi-libertatea individuală. Fapta ilicită ce atrage răspunderea statului se impune a fi la rândul ei analizată, iar încălcarea unor dispoziţii legale aplicabile în materia măsurilor preventive ce pot fi dispuse în cursul procesului penal nu poate fi asimilată, din punct de vedere al gravităţii, cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de achitare, pe baza unui probatoriu administrat şi ulterior luării măsurilor preventive şi cu respectarea tuturor normelor de drept, care a determinat constatarea finală asupra netemeiniciei fondului acuzaţiilor aduse de stat prin reprezentaţii săi. În cadrul aceloraşi consideraţii teoretice asupra criteriilor de evaluare a prejudiciului rezultat din arestarea nedreaptă, instanţa mai arată că soluţionarea unei acţiuni în despăgubiri  presupune o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, pornind însă de la principiul că instituţia răspunderii civile delictuale nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei pentru cei ce se pretind prejudiciaţi.

În speţă, reclamantul a pretins acordarea de despăgubiri în cuantum de 2.435.000 lei pentru suferinţele cauzate de măsura arestării preventive la care a fost supus pentru perioada maximă permisă de lege, de 6 luni. Potrivit celor anterior arătate, durata măsurii constituie unul dintre criteriile de evaluare a despăgubirii stabilite chiar de art. 540 alin.1 C.proc.pen.

Având în vedere şi declaraţia martorului […], instanţa a reţinut că prin privarea sa de libertate reclamantului i-a fost cauzată în mod cert o suferinţă determinată de încălcarea unuia dintre drepturile sale fundamentale, cu atât mai puternic fiind sentimentul încercat cu cât condiţiile propriu-zise de detenţie erau unele sub condiţia morală şi socială a reclamantului. Martorul a confirmat starea de depresie a reclamantului, care din punctul său de vedere a fost una extremă şi s-a exteriorizat prin petrecerea timpului mai mult în pat, cu faţa la perete, singurele excepţii fiind acelea în care cobora pentru a fuma. Cu toate acestea, distinct de evaluarea subiectivă a martorului, la dosar nu au fost depuse acte medicale din care să rezulte starea psihică a reclamantului constatată de un medic specialist, ceea ce înseamnă că reclamantul a reuşit să depăşească momentele dificile din arest, care nu au avut consecinţe pe termen lung de natură a-i afecta sănătatea.   

În ce priveşte efectele pe care arestarea le-a produs asupra reclamantului şi a familiei sale, martorul audiat a insistat şi asupra dificultăţilor financiare cu care s-a confruntat partea, în condiţiile în care contractul individual de muncă i-a fost suspendat. Cu toate acestea, nici martorul şi nici reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, nu au indicat în concret o anumită situaţie în care familia reclamantului să fi avut de suferit din cauza unor lipsuri materiale şi nici nu a făcut dovada veniturilor de care familia a beneficiat în perioada de 6 luni în care reclamantul nu a mai încasat salariu. De aceste aspecte s-a ţinut seama la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului, la fel ca de împrejurarea că după achitare reclamantului i-au fost plătite drepturile salariale aferente perioadei de suspendare a contractului individual de muncă, exceptând perioada arestării preventive, obţinând astfel un minim de reparaţie şi în plan psihic, atât în raporturile cu instituţia angajatoare, cât şi cu colegii de serviciu. În plus, după cum a confirmat şi martorul, după eliberarea din arest, reclamantul s-a angajat la o firmă de transport şi a obţinut venituri din muncă, al căror cuantum nu a fost evidenţiat ca fiind inferior celui obţinut în calitate de lucrător vamal, astfel că situaţia sa materială nu a mai avut de suferit, continuarea procesului penal fiind cea care i-a cauzat sentimente de frustrare, nemulţumire şi stres.

Un alt element pe care instanţa îl are în vedere la evaluarea prejudiciului pretins de reclamant este reprezentat de dimensiunea pe care cercetarea penală la care era supus a căpătat-o în cercul de cunoscuţi, ştiut fiind că oprobriul public determină o intensificare a traumelor psihice pe care le poate avea un eveniment cu conotaţii negative. În acest context, martorul a făcut referire generice la o anumită atitudine ostilă a colegilor de serviciu şi a unora dintre agenţii economici, fără a relata însă evenimente concrete prin care reclamantul să fi fost supus unor conduite denigratoare sau discriminatorii, având ca temei calitatea sa de inculpat într-un dosar penal şi care să fi cauzat suferinţe sufleteşti apte a fi reparate prin plata sumei pretinse cu titlu de despăgubiri.

Din analiza coroborată a probelor administrate, pornind de la constatarea caracterului nedrept (iar nu nelegal) al arestării preventive dispuse în cadrul unui proces penal finalizat printr-o soluţie de achitare, care prin ea însăşi este de natură a realiza o reparaţie a prejudiciului rezultat din încălcarea dreptului la libertate individuală, cu aplicarea tuturor criteriilor de cuantificare anterior expuse şi având în vedere soluţionarea în echitate a cauzei, care nu trebuie să constituie pentru reclamant un prilej de îmbogăţire fără just temei, instanţa a apreciat că suma de 2.435.000 lei, pretinsă prin precizările la acţiune formulate în scris la ultimul termen de judecată, este excesivă şi nu se impune a fi acordată în întregime. Potrivit propriei evaluări a daunelor nepatrimoniale suferite de reclamant, în baza celor anterior expuse, instanţa a admis în parte cererea şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 35.000 lei, cu titlu de despăgubiri.

II.1. Prin apelul formulat de Direcţia Naţională Anticorupţie(denumită în continuare DNA) se invocă împrejurarea că în mod nelegal tribunalul a respins excepția perimării invocată din oficiu. Prin încheierea din 17.06.2020, instanţa a dispus, în temeiul art. 411 alin. 1 pct. 1 C.proc.civ. suspendarea cauzei la cererea părţilor, ca urmare a faptului că reclamantul a învederat instanţei faptul că nu cunoaşte dacă în Decizia nr.177 din 15 iulie 2020 s-a constatat caracterul nelegal al arestării. A mai arătat reclamantul că la fondul cauzei nu s-au reţinut aspecte referitoare la măsura preventivă, iar singura modalitate de analiză a acestei măsuri ar fi analiza hotărârii pronunțate de ÎCCJ.

Reprezentantul pârâtului a arătat că este de acord cu suspendarea cauzei, iar Ministerul Public s-a opus la această suspendare, întrucât acțiunea era nedovedită și era necesar să se fi soluționat fondul cauzei. La data de 22.12.2020, s-a întocmit referat de perimare a cauzei, fiind fixat termen la data de 10.02.2021. Făcând trimitere la art. 416 C.pr.civ., apelantul a susținut că în dosarul cauzei nu există, între momentul suspendării şi cel al respingerii excepţiei, nicio cerere de repunere pe rol şi nicio dovadă a imposibilității obiective de a formula cerere de repunere pe rol sau vreun alt act de procedură ai părților. Suspendarea voluntară nu se dispune pentru un anumit motiv şi cu atât mai puțin pentru motivarea unei sentințe a ÎCCJ, cum este de exemplu cazul suspendării facultative, caz în care instanţa poate suspenda cauza când dezlegarea cauzei depinde în tot sau în parte de existența sau inexistenţa unui drept ce face obiectul unei alte judecăți.

Astfel, tot ce trebuia să facă reclamantul sau pârâtul era să formuleze cerere de repunere pe rol, neformularea acestei cereri fiind chiar motivul imputabilității, reclamantul având posibilitatea obiectivă să formuleze această cerere. Faptul că decizia ÎCCJ nu era motivată nu înseamnă că reclamantul nu putea formula cerere de repunere pe rol, apoi ar fi putut să ceară încă un termen pentru motivarea deciziei ÎCCJ, împlinirea sau neîmplinirea acestui eveniment neavând nicio înrâurire asupra posibilității reclamantului de a formula cererea. De altfel, după repunerea pe rol a cauzei, reclamantul a formulat, la 9.02.2021, cerere de amânare a cauzei. Face trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, Secţia Civilă din sentința civilă nr. 222/2021 considerând că în cauză trebuia constatată intervenită perimarea de drept, ca urmare a lipsei de stăruință a părţilor în soluționarea cauzei.

Pe fond, se apreciază că instanţa nu a analizat și înlăturat în niciun fel argumentele   Ministerului Public, deşi procurorul a participat la judecarea cauzei, ceea ce echivalează cu nulitatea hotărârii date la fondul cauzei care impune rejudecarea cauzei de la momentul dezbaterilor în fond. Se observă cu uşurinţă că tribunalul nu a dezvoltat niciun motiv pentru aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, deşi Ministerul Public a invocat o serie de argumente pentru care aceasta nu este aplicabilă în cauza dedusă judecății. Consideră că se aplică prevederile art. 539 C.pr.pen., în vigoare la data formulării cererii, text similar cu art. 504 din Codul de procedură penală din 1968.

Reclamantul nu a indicat în cererea de chemare în judecată ordonana, încheierea sau hotărârea definitivă care ar fi constatat caracterul nelegal al privării de libertate. Or, prin Decizia nr. 15/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât faptul că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.539 alin.2 din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicionale prevăzute în cuprinsul acestora. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.

Decizia 136 din 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă în cauză, deoarece deciziile acesteia au putere numai pentru viitor. Or, la data arestării preventive a inculpatului, dispozițiile speciale privind tragerea la răspundere a statului român erau prevăzute în art. 504 C.pr.pen 1968 (similar cu art. 539 C.pr.pen.), care sunt atât norme procedurale cât şi norme substaniale de drept eminamente civil. O altfel de interpretare, de aplicare retroactivă a unei norme civile, conduce atât la o interpretare a legii ce ar fi contrară Constituţiei cât și la consecinţe nepermise pentru ordinea juridică. Statul român nu poate fi obligat să suporte sancţiuni sau răspunderi care nu erau prevăzute la data arestării considerate nelegale. În continuare, este redat un extras din Decizia ÎCCJ nr.382/A/2020.

Apelantul face trimitere la art.6 și art. 52 alin. 3 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, la care se pot raporta dispozițiile art.5 paragrafele 1-4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Niciun paragraf din Convenție nu dă drepturi la despăgubiri decât și numai în cazul unei arestări ilegale, conform art. 5 paragraful 5 din Convenție. De altfel, toate hotărârile Curții EDO care au pronunțat condamnări ale statului român în cazul reclamanților care fuseseră arestați preventiv au avut la bază numai încălcări ale legii interne sau ale Convenţiei, nicidecum o simplă achitare ulterioară. Având la bază Hotărârea din 18 mai 2021, pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-355/19, se impune aplicarea cu prioritate a Dreptului Uniunii Europene şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care au statuat în mod constant că numai o arestare contrară dreptului intern sau a Convenției şi nu o achitare ulterioară, pot da dreptul la despăgubiri.

Chiar şi în situația în care s-ar aprecia că Decizia Curții Constituţionale este incidentă în cauză, este de observat că decizia constată neconstituţională o soluție prin care se exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin anumite cazuri de clasare sau prin achitare. Prin urmare, Decizia Curții Constituționale nu este aplicabilă în mod direct, ci legislativul trebuie să intervină pentru a arăta în ce condiții există răspunderea statului pentru erori judiciare.

În situația în care s-ar aprecia că este aplicabil Codul de procedură penală actual, deşi normele de răspundere în temeiul erorii judiciare sunt atât procedurale cât şi substanțiale, instanţa trebuia să aplice indirect Decizia nr.76/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 215/2019, prin care ICCJ a stabilit printr-o hotărâre de rezolvare a chestiunilor prealabile faptul că Legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei de către stat ca urmare a unei hotărâri de   achitare ulterioare hotărârii definitive de condamnare este cea în vigoare la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare. Raționamentul trebuie să fie similar şi în cazul reparării prejudiciului ca urmare a unei achitări după o arestare presupus nelegală, astfel că Decizia Curții Constituționale nr. 136 din 2 martie 2021 nu este aplicabilă, intervenind după rămânerea definitivă a hotărârii de achitare prin decizia penală nr. 177/15.07.2019. Or, la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, art. 539 alin. 2 C.pr.pen. prevedea faptul că privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.

Faţă de cele expuse, se solicită admiterea apelului şi, în principal, desfiinarea încheierii din 12.05.2021 ți a sentinţei civile pronunţate în cauză şi rejudecând, să se constate perimarea cererii de chemare în judecată. În subsidiar, se solicită respingerea acţiunii, ca nefondată.

II.2. Apelantul reclamant […] susţine în apelul său că hotărârea instanței de fond este netemeinica, fundamentată pe motivare contradictorie și pe alocuri cu o tentă cinică, unica preocupare a instanței fiind aceea de a găsi cu orice preț justificări pentru a nu fi drept despăgubit pentru ceea ce a îndurat reclamantul, considerându-se ca prin formularea cererii de chemare în judecata se dorește doar o îmbogățire fără just temei a acestuia. Instanţa s-a raportat la întreg probatoriul administrat în cauza, prin care s-au dovedit suferințele si umilințele pe care a fost nevoit sa le suporte reclamantul în perioada în care a fost arestat preventiv, dându-se o conotație deosebita depoziției data în cauza de către martorul propus in susținerea cererii, […], care a relatat instanței de fond aspecte legate de acea perioada. Deși s-a constatat ca i-a fost cauzata în mod cert o suferință în acea perioada, datorita privării sale de libertate, fiindu-i astfel încălcate unele dintre drepturile sale fundamentale, martorul relatând că a stat cu reclamantul în aceeași celula în acea perioada si ca a putut constata ca s-a aflat într-o stare de depresie profunda, manifestata prin faptul că în cea mai mare parte a timpului a stat numai în patul din arestul I.G.P.R., cu fata întoarsă spre perete, rarele momente în care mai socializa fiind acelea în care mai fuma cate o țigară, totuși concluziile repetate obsesiv în motivarea hotărârii apelate au fost in sensul ca martorul a făcut doar referiri generale. Deși martorul a fost cat se poate de explicit în depoziția data, în mod absolut inexplicabil, instanța de fond considera aceasta declarație ca fiind subiectiva, fără a motiva de ce a ajuns la aceasta concluzie si strecoară în cuprinsul hotărârii o motivare aflată la limita ilarului, menționând că nu a dovedit starea psihică în care s-a aflat la acel moment prin acte medicale depuse de la un medic specialist psihiatru, care să îl fi consultat în arest în acea perioadă. Susține că în arestul I.G.P.R. condițiile sunt precare, în care cu greu, celor care sufereau de boli cronice, li se asigura medicamentația necesară; vara temperaturile atingeau un nivel de nesuportat, iar la venirea anotimpului rece, care l-a prins tot în arest, nu avea geamuri la celula care i-a fost “casa” 6 luni de zile, fiind nevoit sa se îmbrace cu toate hainele pe care le avea asupra sa.

În aceste condiții, să pretindă instanţa că putea cere un consult de specialitate psihiatrică, i se pare o exigență imposibil de atins pentru orice persoana care s-a aflat vreodată in acea locație. Este surprinzătoare concluzia instanței că dacă reclamantul nu a prezentat dovezile medicale sus-enunțate, înseamnă ca a reușit sa depășească cu bine momentele dificile din arest, care nu au avut consecințe pe termen lung de natura a-i afecta sănătatea. Cu alte cuvinte, faptul că a reușit să iasă cu bine din arest este o dovadă că cele 6 luni nu au lăsat niciun fel de urmă în viața și existenţa sa, probabil argumentul suprem că nu ar fi fost deloc bine în arest, ar fi trebuit să constea, în opinia instanței de fond, fie în internarea sa în vreun spital de psihiatrie, fie eventual suprimarea propriei vieți, ca dovadă supremă a suferințelor și umilințelor pe care a trebuit să le îndure fără a purta vreo vină, cele 6 luni de privare de libertate fiind o perioadă în care efectiv condiția sa de om a fost anulată, fiind tratat pur si simplu ca un animal care nu are conștiință, sentimente și care poate îndura absolut orice.

Instanța de fond a făcut o confuzie între ceea ce s-a solicitat prin cererea de chemare în judecata si așa-zisele compensații de care ar fi beneficiat pe plan material, care nu au determinat lipsuri materiale în familia sa, deși niciun moment nu a solicitat despăgubiri materiale prin cererea de chemare in judecata. Reclamantului i s-a mai reproșat că nu a venit cu exemple concrete referitoare la această categorie de suferințe şi umilințe suportate de acesta şi de familia sa, reținându-se că martorul nu a dat exemple concrete în acest sens. În condițiile în care martorul a fost în fata instanței de fond aceasta avea posibilitatea să ii ceară să ofere exemple concrete in sensul sus enunțat.

În privința faptului că ar fi lucrat după ce a fost pus în libertate si în acest caz instanţa de fond este in eroare, având în vedere ca angajarea reclamantului s-a produs în luna aprilie 2014, având încheiat contract individual de munca pentru o oră de muncă pe zi inițial, pe un venit salarial de mizerie, faptul că nu s-a putut angaja până la acel moment datorându-se tot arestării sale, reieșind din fişa sa de cazier judiciar ceea ce i se întâmplase.

În mod surprinzător, s-a reținut că reclamantul a obținut un minim de reparație pe plan psihic, având în vedere că i-au fost plătite drepturile salariale datorate pentru perioada suspendării din funcția de lucrător vamal, motivarea aceasta fiind în totală neconcordanță cu noțiunea de reparație morală, pentru ca drepturile salariale ce i-au fost acordate i se cuveneau în virtutea legii si în niciun caz nu i-au fost plătite de către instituia angajatoare pentru a-i oferi o reparație morală, raportat la calvarul prin care a trebuit sa treacă.

De asemenea s-a reținut că nu a făcut dovada oprobiului public la care a fost supus atât în cercul de colegi din colectivul din care a făcut parte în cadrul … sau în cercul de cunoscuți, având în vedere ca și pe aceste aspecte martorul a făcut doar referiri de natura generica, fără a da vreun exemplu concret din care sa rezulte ca i s-ar fi cauzat suferințe sufletești apte a fi reparate prin raportare la privarea sa de libertate. Şi în acest caz, magistratul fondului a avut martorul în faţă și putea să îl chestioneze mult mai detaliat dacă ar fi considerat de cuviință, însă nu a procedat niciun moment în această manieră.

Pentru motivele arătare coroborate cu aspectele menționate în cuprinsul cererii de chemare in judecata, apelantul reclamant solicită admiterea apelului, cu consecința schimbării sentinței apelate, în sensul admiterii cererii astfel cum a fost formulată.

II.3. Prin apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor (denumit în continuare Statul) se arată că prima instanţă s-a raportat la Decizia Curţii Constituționale nr.136/03.03.2021, însă urmează a se avea în vedere art.9 alin.5 din Codul de procedură penală. Conform dispozițiilor art.37 alin.(2) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcționarea Curţii Constituţionale, cu modificările și completările ulterioare „În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunța şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”. Or, prin Decizia nr.136/2021, Curtea Constituţională a constatat ca fiind neconstituţionale doar dispozițiile art.539 din Codul de procedură penală, iar nu şi prevederile art.9 alin.(5) din Partea generală a aceluiași cod, ce au un conţinut identic. Mai mult decât atât, în jurisprudența sa până la decizia pronunțată în prezenta cauză, chiar Curtea Constituțională a constatat, că procedura reparării pagubei materiale şi a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, cuprinsă în Codul de procedură penală, care vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate (Decizia nr.1/9 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, paragraful 22). În conformitate cu prevederile art.22 alin.2 din Codul de procedură civilă „Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice şi legale”. Într-adevăr, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii din momentul publicării, însă instanța de judecată în baza principiului rolului activ al judecătorului, trebuia să analizeze cauza sub toate aspectele. Urmează a se observa considerentele instanței de fond expuse la pagina 5 din sentinţă.

Prin urmare, întrucât dispozițiile art.9 alin.5 din Codul de procedură penală sunt constituționale, apreciază apelantul că instanța de fond în mod greşit s-a raportat doar la Decizia Curții Constituţionale nr.136/2021.

În continuare, se arată că, prin Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.199 din data de 5 martie 2018, chiar Curtea Constituțională a statuat că, în materie penală, există „o răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroare judiciară săvârșită în condițiile art.538 și 539 din Codul de procedură penală” (paragraful 216). De asemenea, prin decizia citată (paragraful 217), Curtea a constatat că „noţiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art.52 alin. (3) din Constituţie, este o noţiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât şi în spiritul Constituţiei”. De asemenea, Curtea a reţinut și că „textul constituțional al art.52 alin. (3) din Constituție a lăsat în marja de apreciere a legiuitorului configurarea unei soluţii legislative care să facă aplicabile prevederile art.52 alin.(3) din Constituţie. Tot prin decizia mai sus menţionată, Curtea a statuat că noţiunea de eroare judiciară presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea şi aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanţiale, dar care produce consecinţe grave asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale și că sfera noţiunii de eroare judiciară în materie penală acoperă atât dispozițiile art.538, cât şi pe cele ale art.539 din Codul de procedură penală. Astfel, întrucât Constituția reprezintă cel mai important izvor de drept, ea fiind fundamentul întregului sistem juridic, iar prin sintagma ”în condițiile legii” – folosită în dispozițiile art.52 alin.(3) fraza a doua, așa cum s-a arătat mai sus, Constituția a lăsat și lasă la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale în care dreptul la reparație poate fi exercitat, apreciază că instanța de fond în mod greșit a făcut aplicarea Deciziei Curții Constituţionale nr.136/2021, considerentele acestei decizii nefiind suficiente pentru a da dreptul reclamantului la reparație, din moment ce mecanismul concret de valorificare a acestui drept fundamental este reglementat prin lege organică. Or, așa cum s-a arătat mai sus, potrivit art.9 alin.5 din Codul de procedură penală „Orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile legii”.

Prin urmare, în acest context, apreciază că instanța de fond trebuia să aibă în vedere jurisprudența Curții EDO. În acest context face trimitere la cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei, cauza Brogan ș.a. împotriva Regatului Unit, cauza Varga contra României și  cauza Murray contra Regatului Unit. Jurisprudența Curții EDO a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată şi trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii. Astfel, dreptul la despăgubiri nu a fost recunoscut atunci când, de pildă: s-a observat că, în hotărârea de achitare, s-a menţionat expres că măsura arestării preventive a fost prelungită în cursul urmăririi penale şi menţinută în cursul judecății, în condițiile prevăzute de lege; din actele dosarului penal rezulta că legalitatea măsurii privative de libertate a fost verificată de către instanţele de judecată, până la momentul înlocuirii sale cu o măsură mai uşoară, iar considerentele pentru care s-a dispus înlocuirea arestului preventiv nu au avut în vedere caracterul nelegal al măsurii; la data privării de libertate, măsura arestării preventive a fost luată de instanța penală, ulterior prelungită de către aceleaşi instanţe şi confirmată prin respingerea căilor de atac declarate; luarea măsurii arestării preventive era justificată de necesitatea finalizării cercetării penale, de sustragerea de la urmărire penală a reclamantului; în raport cu complexitatea cauzei, existau probe sau indicii temeinice în sensul că inculpatul a săvârşit fapta penală pentru care a fost cercetat, iar lăsarea sa în libertate prezenta pericol pentru ordinea publică; modalitatea de desfăşurare a activităţii infracţionale justifica această măsură.

Dreptul la libertate și la siguranţă prevăzut de art.5 din Convenție, deși este un drept fundamental și inalienabil, nu are caracter absolut. Convenţia însăși reglementează situațiile de excepţie, legitime, legale și obiectiv determinate, în care acest drept poate cunoaște anumite limitări. Reglementarea situațiilor de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate a avut în vedere obiectivul esențial al art.5, astfel cum reiese și din formularea textului, cum a fost interpretat și în practica Curții EDO, acela că lipsirea de libertate să nu fie arbitrară, adică ilegală. Astfel, condiția legalităţii reţinerii și arestării preventive este esențială pentru a se constata incidența cazului de excepţie prevăzut de art.5 paragraful 1 lit. c) din Convenție. Legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanțiilor procesuale reglementate în paragrafele 2,3 și 4 ale aceluiași art.5, garanții care în speţă au fost respectate, acestea fiind reglementate și de dreptul intern, respectiv de Codul de procedură penală. Faptul că s-a dispus achitarea reclamantului nu conduce automat la ideea că măsura reţinerii și a arestului preventiv ar fi fost nelegale. Rămâne la latitudinea instanței de apel să analizeze cauza sub toate aspectele invocate şi să aprecieze dacă măsura reţinerii și a arestului preventiv au fost nelegale și dacă nu s-au respectat garanţiile procesuale reglementate de Convenția EDO.

În ceea ce privește daunele morale în cuantum de 35.000 lei, apreciază că sunt în continuare nejustificate. A făcut trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiţie, din decizii de speță nr. 3223 din 21 mai 2010 și nr. nr. 320 din 1 februarie 2018.

Faţă de considerentele prezentate şi actele normative invocate, se solicită admiterea apelului şi, pe cale de consecinţă, schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

În etapa apelului s-a administrat doar proba cu înscrisuri, instanța apreciind că nu se impune readministrarea probei testimoniale.

În prealabil, Curtea observă că motivele de critică referitoare la aplicarea greșită a efectelor Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale la cauza pendinte sunt comune căilor de atac declarate de către DNA şi Statul român. Prin urmare, această critică va fi tratată răspunzându-se cu argumente comune.

Verificând lucrările efectuate în dosarul instanței de fond, Curtea constată că prin încheierea din 17.06.2020 Tribunalul Constanța suspendat judecata cauzei, reținând ca temei al suspendării solicitarea părților. Din cuprinsul încheierii de la acel termen, din care rezultă dezbaterile pe această chestiune, rezultă că atât reclamantul, cât și pârâtul s-au declarat de acord cu această suspendare; numai reprezentantul Ministerului Public, participant la judecată, a relevat că, în acel stadiu procesual, se poate proceda la judecata cauzei. Totodată, în încheiere s-a menționat că suspendarea s-a dispus la cererea părților, până la motivarea deciziei penale nr. 177 din 15 iulie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Încheiere de suspendare, supusă căii de atac în condițiile precizate de art. 414C.proc.civ. nu a fost recurată. În contextul relevat, se va reține că în această etapă procesuală nu se mai poate pune în discuție cu succes modalitatea în care instanța de fond a soluționat cererea de suspendare a cauzei, precum și condițiile în care a dispus-o. Calea de atac împotriva acestei încheieri (recursul pe durata suspendării cauzei) nu a fost exercitată, astfel că soluția a intrat sub puterea lucrului judecat, în ciuda unei evidente contradicții între considerentele pentru care s-a dispus suspendarea (nevoia de motivare și comunicare a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție și care ar fi atras aplicarea prevederilor art.413 pct.1 C.proc.civ.) și temeiul de drept reținut (art.411pct.1. – cererea exprimată de părți sau, mai precis, de majoritatea participanților întrucât reprezentantul Ministerului Public nu a achiesat acesteia).

Un prim termen de judecată a fost fixat la data de 10.02.2021, ca urmare a referatului întocmit de către Serviciul arhivă al instanței, în vederea discutării perimării cauzei. La acest moment s-a arătat că motivul suspendării subzistă încă, deoarece decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nu fusese comunicată reclamantului.

La data de 12.05.2021 s-a discutat atât excepția de perimare, cât și cererea de repunere pe rol. Instanța a respins excepția de perimare reținând că acordul părților a fost exprimat în considerarea nevoii de cunoaștere a motivării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a dispus achitarea definitivă a reclamantului în cauza penală în care acesta a fost supus măsurilor de privare de libertate, considerând că într-o astfel de situație nu a existat culpa reclamantului în lăsarea în nelucrare a cererii de chemare în judecată.

Curtea reţine că perimarea reprezintă o cauză de stingere a procesului aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti, care intervine în situaţia în care acesta este lăsat în nelucrare un interval de timp apreciat de legiuitor ca semnificativ pentru a releva lipsa de interes în continuarea acestuia de către părţile implicate. În lipsa efectuării vreunui act de procedură util soluţionării cauzei, din motive imputabile părţii care, în mod raţional, ar trebui să fie interesată în finalizarea procesului, menţinerea acestuia pe rolul instanţei apare ca nejustificată. Perimarea este, din această perspectivă, o sancţiune procedurală aplicabilă părţii care a neglijat obligaţiile procesuale impuse de legiuitor pentru desfăşurarea unui proces, stabilite prin reguli edictate în scopul instituirii unei succesiuni de acte procesuale care să asigure, pe de o parte, soluţionarea într-un termen rezonabil a procesului şi, pe de altă parte, buna administrare a justiţiei.

Una dintre condițiile esențiale impuse pentru operarea sancțiunii perimării, care se decelează din cuprinsul art. 416 alin.1 C.proc.civ., este aceea ca rămânerea în nelucrare a cauzei, pentru un interval de timp mai mare de 6 luni, să se datoreze unor motive imputabile părţii. În practică, de cele mai multe ori, culpa părții este dedusă din simplul fapt al rămânerii în nelucrare a cauzei. În această situație se vorbește despre o prezumție simplă de culpă pe care judecătorul o deduce din lipsa de stăruință în judecată, fără alte probe privind pasivitatea părții.

Așa cum de altfel a statuat și Curtea Constituțională în jurisprudența creată în analiza compatibilității prevederilor art. 416 Cod procedură civilă cu normele constituționale, sintagma “motive imputabile” va fi analizată de instanţa care se pronunţă asupra perimării în funcţie de împrejurările concrete şi în ansamblul normelor procedurale aplicabile în cauză iar despre această sintagmă nu se poate susţine că ar avea un caracter vag şi imprecis, întrucât, faţă de regulile de procedură clare şi inechivoce care guvernează procesul civil, dacă acţionează cu diligenţă şi bună-credinţă, textul criticat oferă părţii interesate posibilitatea de a avea reprezentarea a ceea ce ar putea să constituie motive imputabile în ceea ce priveşte atitudinea proprie faţă de continuarea procesului (decizia nr. 824 din 9 decembrie 2021 publicată în M.Of nr. 219 din 5 martie 2022).

În speță, deşi judecătorul fondului a suspendat soluţionarea acţiunii introductive de instanţă în temeiul art. 411 alin. 1 pct. 1 C.proc.civ. privitor la suspendarea voluntară, care se dispune la solicitarea ambelor părţi, în realitate, suspendarea a fost necesară, întrucât un aspect care conducea la dezlegarea cauzei ţinea de comunicarea considerentelor instanței penale care dispuse achitarea reclamantului, în cauză punându-se în discuție existența/inexistența unei arestări nelegale în raport de cele ce urma a fi fost expus în cadrul motivării indicate.

În acest sens, sunt de amintit apărările pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul de Finanțe expuse în cadrul întâmpinării, referitoare la excepția prescrierii dreptului material la acțiune al cărui termen se raporta, la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție a cărei motivare părțile o așteptau spre comunicare, respectiv cele privind neîndeplinirea condițiilor cumulative pentru antrenarea răspunderii în aplicarea art. 539 C.proc.pen. (punctul II.b din întâmpinare).

Cu alte cuvinte, comunicarea considerentelor deciziei nr. penale nr. 177 din 15 iulie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție era necesară pentru soluționarea cauzei, constituind un element probator al temeiniciei sau dimpotrivă a acestui caracter, părțile întemeindu-și acordul asupra suspendării pe acest considerent, așa cum corect a stabilit și instanța de fond.

Reținând că nu există o culpă a reclamantului în lăsarea în nelucrare a cauzei, Curtea va înlătura acest motiv de critică adus încheierii din 12.05.2021 ca nefondat.

Cel de-al doilea motiv de critică expus de către apelanta DNA, comun cu cel prezentat și de apelantul Statul Român, se referă la greșita aplicare de către instanța de fond a efectelor deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale în cauza pendinte.

Dintr-o primă perspectivă, se va reține, contrar celor susținute de către apelata DNA, că instanța de fond a dezvoltat pe larg motivele pentru care a apreciat că în cauză se impune aplicarea efectelor deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale. În acest sens sunt considerentele expuse la paginile 5-7 din hotărârea ce face obiectul apelului pendinte. Instanța de fond a explicat pe larg corelarea statuărilor anterioare ale Curții Constituționale (a se vedea trimiterea la decizia nr. 15/2017) cu cele ale deciziei nr. 136/2021, precum și diferența dintre arestarea nelegală și privarea nedreaptă de libertate, concept uzitat în această ultimă decizia a forului constituțional, apreciind corect situația de facto în care se află reclamantul din speță.

În ceea ce privește aplicarea deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale în cauza de față, se reține că reclamantul și-a întemeiat cerere de chemare în judecată pe prevederile cu caracter special  ale art. 539 C.proc.pen. (norme speciale în raport de dreptul comun al răspunderii civile delictuale reglementat de dispozițiile Codului civil – nn). La momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, acest text avea cuprinsul indicat de către apelanta DNA, respectiv: (1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.

În timpul soluționării cauzei în fața instanței de fond, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 136/2021, publicată în M. Of. nr. 494 din 12 mai 2021, a stabilit că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) – d) din Codul de procedură penală, sau achitare este neconstituţională.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, “Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.

Problema care se cere a fi dezlegată în apel este aceea a determinării efectelor pe care această decizie le are asupra unui proces în curs, în care se solicită repararea pagubei suferite ca urmare a privării de libertate dispuse în cursul procesului penal, soluţionat printr-o hotărâre de achitare. În opinia apelantei DNA, dar și a Statului Român aceste efecte se pot aplica doar cauzelor înregistrate după data publicării aceste decizii, sintagmei pentru viitor  din art. 15 alin.2 din Constituție dându-i-se acest sens.

În legătură cu acest aspect, misiunea instanței de apel este facilitată prin relevarea  jurisprudenței de dată recentă chiar a Curții Constituționale care a tranşat extrem de vehement problematica efectelor pe care deciziile sale le produc.

Astfel, interpretând dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, Curtea a statuat că, de principiu, decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor ( Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008).

Curtea a distins însă în privința raporturilor juridice reglementate de norma constatată ca fiind neconstituțională, după cum urmează (parag.85 din Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017): a) decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial – facta futura (Decizia nr. 404 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017)– aceasta fiind o clară aplicare a principiului neretroactivității; b) decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica situaţiilor juridice pendinte. 

În această din urmă situație, Curtea Constituțională a statuat că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia – cauze pendinte în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile –, indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii constatate ca fiind neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest fel, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se pot produce erga omnes.

Mutatis mutandis pentru materia penală, instanța de apel va reține că în cauză se impun și statuările Curții Constituționale referitoare la aplicarea unor norme procedurale din materie civilă din cadrul Deciziei nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 836 din  01 octombrie 2018 potrivit cărora ,,61. Or, art.147 alin.(4) din Constituție este, în privința normelor procedurale, de imediată aplicare, având caracter sancționatoriu. Prin urmare, în interpretarea acestui text constituțional raportat la normele de procedură civilă, Curtea constată că acesta se aplică atât situațiilor pendinte, cât și celor ce se vor naște în viitor, sfera de aplicare a art.147 alin.(4) din Constituție neputând fi condiționată de faptul că procesul civil a fost pornit anterior sau ulterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr.369 din 30 mai 2017. (…) Având în vedere dimensiunea constituțională a demersului instanței constituționale, rezultă că instanțele judecătorești nu pot înlătura efectele deciziei Curții Constituționale expres indicate în corpul acesteia, pentru că ar încălca sfera exclusivă de competență a Curții Constituționale, revenindu-le în schimb obligația de a le aplica în mod corespunzător în cauzele cu care sunt învestite”. În speță, art. 539 alin.2 din C.proc.pen. a cărei neconstituționalitate s-a declarat, avea caracterul unei norme procedurale întrucât se referea la competența autorității în drept să constate privarea nelegală de libertate care dă dreptul la repararea pagubei și la actul procedural prin care se impunea a fi efectuată constatarea respectivă. Așa fiind, statuările Curții Constituționale se aplică, în ceea ce privește efectele unei hotărâri a acesteia și în cazul deciziei nr.136/2021.

Nu va fi reținută ca pertinentă nici susținerea DNA din apel, potrivit căreia decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale nu are efect direct întrucât legislativul trebuie să intervină să reglementeze în ce condiții se poate antrena răspunderea statului pentru erori judiciare. Așa cum am arătat, art. 147 alin. (1) din Constituţie stabilește că dispoziţia din legea în vigoare, constatată ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea acesteia, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Or, în cazul dat lipsește o astfel de punere de acord, la aproape un an de zile de la data publicării deciziei de neconstituționalitate. Inerția legislativului nu poate constitui într-un nou temei de nedreptate, întrucât, așa cum forul constituțional a statuat statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar (par. 42 din Decizia nr. 136/2021). În același sens stă și statuarea, din aceeași decizie, potrivit căreia este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparaţie atât materială, cât şi morală. De aceea, condiţionarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie în condiţiile în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, şi soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate (parag.44).
În raport de considerentele expuse, Curtea de apel va înlătura ca nefondat și acest motiv de critică susținut de către DNA.

2. Asupra apelului declarat de către Statul român

Calea de atac declarată de către pârâtul Statul român s-a întemeiat pe două critici principale, a căror analiză va fi expusă în cele ce succedă.

Prima dintre acestea se referă, în esență, la împrejurarea că deși instanța de fond a avut în vedere înlăturarea ca neconstituționale a prevederilor art. 539 alin.2 C.proc.pen. ca urmare a deciziei nr. 136/2021, nu a ținut seama de faptul că în codul de procedură penală se mai regăsește un text care se aplică situației reclamantului, respectiv art. 9 alin.5 potrivit căruia orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege.

În susținerea acestuia argument, apelantul a arătat că instanța de fond a neglijat prevederile art.37 alin.2 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcționarea Curţii Constituţionale, cu modificările și completările ulterioare conform cărora „În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunța şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”. Or, prin Decizia nr.136/2021, Curtea Constituţională nu s-a referit și la prevederile art.9 alin.5 din Partea generală a aceluiași cod, ce au un conţinut identic.

Apărarea apelantului nu poate fi reținută pentru mai multe considerente.

În primul rând, contrar celor susținute de către apelant, textul art.9 alin.5 din C.proc.pen. nu are un conținut identic cu cel al art. 539 alin.2 C.proc.pen. Este însă adevărat că ambele privesc privarea de libertate în mod nelegal, însă norma art. 539 alin.2 statuează asupra unor dispoziții cu caracter procedural, după cum am arătat anterior.

În al doilea rând, apărarea apelantului Statul român ignoră deliberat faptul că în speță nu ne aflăm în procedura specială a reparării pagubei materiale sau a daunei morale rezultate dintr-o privare nelegală de libertate dispusă în cursul procesului penal. În cauză, așa cum corect a sesizat și instanța de fond și a arătat pe larg în considerentele care au fundamentat soluția sa, ne situăm pe tărâmul privării nedrepte de libertate, nedreptate (și nu nelegalitate, diferența de termeni fiind esențială sub aspect probator și al condițiilor de reparare a pagubei) rezultată din încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale. Însăși Curtea Constituțională a arătat, în cadrul controlului de conformitate cu normele constituționale ale prevederilor art.539 alin.2, că deşi libertatea individuală a persoanei a fost limitată în cursul procesului penal, limitare care s-a dovedit în final a fi injustă/nedreaptă, persoana în cauză este exclusă de la procedura antereferită (prevăzută de art.539 C.proc.pen. – sn), prejudiciul suferit rămânând nereparat. De aceea, revine Curţii Constituţionale competenţa să stabilească dacă un asemenea caz de excludere a răspunderii statului corespunde exigenţelor art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Iar Curtea Constituțională a concluzionat că reglementarea modului în care poate fi accesat dreptul la despăgubiri în cazul unei privări de libertate în cursul procesului penal, soldat ulterior cu achitarea persoanei a cărei liberate de mișcare a fost restricționată, nu corespunde acestor exigențe (art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie – sn.)

Nu în ultimul rând, în contextul expus, rămân fără relevanță trimiterile apelantului la jurisprudența anterioară a Curții Constituționale referitoare la noțiunea de eroare judiciară. De altfel, chiar în considerentele care au stat la baza soluției de neconstituționalitate din decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a analizat propria sa jurisprudență sub acest aspect, în raport de care nu s-a poziționat într-o situație de reviriment de practică sau divergență, ci statuând că nu este suficientă pentru a acoperi situații precum cea din speță, de îngrădire a libertății prin măsuri procesuale penale, într-un proces soldat cu achitarea definitivă a celui cercetat. În susținerea celor expuse reamintim considerentele exprimate în paragraful 38 din decizia antereferită;  Dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiţii nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că şi-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel şi privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul acuzaţiei, statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie reclamă un necesar drept la despăgubire. Fiind privată de libertate în considerarea acuzaţiei aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzaţiei are ca efect reţinerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal.

În fine, în legătură cu critica adusă cuantumului daunelor acordate, se va reține că și aceasta este nefondată. În argumentele expuse, apelantul s-a mărginit doar la a face trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând această jurisprudență, Curtea de apel reține, în privința deciziei citate nr.320 din 1 februarie 2018, invocată în considerentele memoriului de apel, că ea se referă la o acțiunea a părții vătămate împotriva asigurătorului, pentru repararea unor pagube ocazionate de un accident rutier, situație vădit diferită de cea din speță.

Cât privește decizia citată nr. 3223 din 21 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea observă că aceasta se referă la o situație similară celei pendinte, caz în care au fost acordată cu titlu de despăgubirea suma de 5000 euro pentru o arestare care vizează 59 de zile. Or, în speță, instanța de fond a acordat echivalentul în lei al sumei aproximative de 7000 de euro pentru o perioadă de privare de 180 de zile, plus doi ani de măsuri restrictive ale libertății de mișcare, prin urmare, o valoare mai mică decât cea la care se referă apelantul.

Așa fiind, nu vor putea fi reținute ca pertinente argumentele apelantului referitoare la valoarea nejustificată a despăgubirilor în raport de pragurile orientative stabilite de jurisprudență.
În fine, caracterul corespunzător al cuantumului despăgubirilor va fi analizat de către instanță și în cadrul apelului declarat de către reclamant asupra acestui aspect, astfel că nu se consideră necesar a insista suplimentar în argumentarea acestor critici neîntemeiate pentru cele ce vom expune în continuare.

3. Asupra apelului declarat de către reclamant

Calea de atac a reclamantului a vizat numai chestiunea cuantumului despăgubirilor acordate de către instanța de fond. În esență, apelantul a susținut, pe de o parte, că instanța nu a valorizat corect materialul probator administrat în cauză, iar pe de altă parte, împrejurarea că nu a administrat probe suplimentare de natură a contura o dimensiunea reală a consecințelor privării nedrepte de libertate.
În apel, Curtea nu a considerat necesară readministrarea probei testimoniale, apreciind că se poate realiza, în cadrul efectului devolutiv al căii de atac, o reevaluarea a materialului probator administrat cu ocazia judecății în fond a cererii, fiind vorba despre o chestiune de apreciere a completului de judecată.

Reclamantul a investit instanța numai cu solicitarea de acoperire a prejudiciului moral suferit ca urmare a privării sale de libertate în cursului procesului penal finalizat cu achitarea acestuia, indicând în acest sens suma de 2.350.000 lei.

Cu privire la prejudiciul moral suferit, efectul negativ priveşte afectarea acelor atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sale sociale şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii persoanei. Aceeaşi măsură luată pe nedrept afectează în mod diferit victimele erorii judiciare, aşa încât cuantificarea nu este rezultatul unui cumul aritmetic ca în cazul prejudiciului material, ci se face în principal, în funcţie de durata privării de liberate sau a restrângerii de liberate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. Cuantificarea prejudiciului moral este rezultatul aprecierii de către judecător, în fiecare caz în parte. Această apreciere priveşte aplicarea criteriilor referitoare la consecinţele negative, certe, însă nu palpabile şi nici identice, suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Ceea ce este relevant în cauză este faptul că reclamantului i-a fost restrânsă libertatea individuală prin măsura arestării preventive dispusă pentru perioada de 180 de zile, în intervalul 23.04.2011 – 20.11.2011. Ulterior, reclamantul a fost supus măsurii controlului judiciar până la 05.05.2015 când măsura a fost revocată. Aceste aspecte rezultă indubitabil din documentația aflată la dosarul de fond și nu au făcut obiect al disputelor dintre părți. Prin urmare, se va reține că reclamantului i-a fost afectat dreptul la libertate pe o durată considerabilă de timp. Procedura judiciară în sine s-a întins pe parcursul a aproximativ 8 ani de zile. Aceste aspecte au fost avute în vedere de către instanța de fond și dezvoltate judicios, arătând în mod corect că răspunderea pentru privarea de liberate în mod nelegal trebuie valorizată într-o cheie diferită de cea care intervine în cazul unei privări nedrepte de libertate.

Apoi, sub aspect social și familial este de necontestat că viața reclamantului a avut de suferit. Reclamantul are doi copii minori cărora le datorează în virtutea legii întreținere iar mijloacele financiare i-au fost afectate ca urmare a suspendării din funcție, chiar dacă ulterior acesta a fost repus în drepturile sale. Cât privește afectarea vieții de familie, prin trimitere la statutul soției reclamantului, dar și al reflectării în presă a situației sale și a contextului săvârșirii pretinsei fapte,  Curtea reține că reclamantul, care a fost asistat pe tot parcursul procesului de apărare juridică calificată, nu a identificat, prin trimitere exactă vreun element probator din care instanța să stabilească aceste aspecte. Este adevărat că judecătorul trebuie să aibă rol activ, însă acest rol nu se poate substitui dreptului de disponibilitate al părții, iar partea nu poate invoca omisiunea instanței de a ordona probe din oficiu pe care ea însăși nu le-a propus și administrat în condițiile legii (art. 254 alin.6 C.proc.civ.)

Sub aspect financiar, trebuie reținut că, deși drepturile salariale au fost recalculate după achitare, această recalculare nu l-a scutit pe reclamant de disconfortul creat de necesitatea onorării la timp a angajamentelor sale pecuniare pentru o perioadă de timp. Din adresa înregistrată sub nr. …/21.01.2020 a angajatorului a rezultat că reclamantului i-au fost suspendate raporturile de muncă (lucrător vamal) în perioada 12.04.2012 – 30.07.2019 (aproximativ 7 ani de zile), iar pentru perioada 25.05.2011 – 23.11.2011 de arest preventiv nu i-au fost plătite drepturi bănești întrucât Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici nu prevedea achitarea acestora în situația reclamantului.

Deși reclamantul s-a angajat în perioada 01.05.2014 – 22.07.2019, raporturile sale de muncă au vizat un post inferior pregătirii profesionale (șofer) și un salariu inferior celui avut în plată la data suspendării. Prin urmare, nu se poate vorbi despre o situație profesională neschimbată, de vreme ce reclamantul nu a putut ajunge la același nivel al veniturilor avute înainte de declanșarea procesului penal și nu a mai putut ocupa același post. Această împrejurare, dincolo de dreptul material la despăgubire la care putea da naștere dacă reclamantul ar fi acționat în acest sens (în cauză nu s-au solicitat despăgubiri materiale), relevă o situație generatoare de disconfort și frustrare căreia a fost supus pe o perioadă întinsă în timp. Dată fiind perioada importantă a suspendării din funcție, se va aprecia că plata ulterioară a drepturilor salariale nu este suficientă reclamantului pentru a-i satisface nevoia de recunoaștere a nedreptății și de reparare a prejudiciului moral suferit.

Curtea apreciază că aceste aspecte au fost omise de către instanța de fond în aprecierea cuantumului prejudiciului moral suferit de către reclamant

În ceea ce privește aprecierea depoziției martorului, Curtea observă că instanța de fond și-a întemeiat soluția și pe declarația acestuia, relatându-i în mod exact mărturia în cuprinsul considerentelor care fundamentează dispozitivul. Martorul audiat a relevat starea psihică a reclamantului în perioada în care acesta s-a aflat în derularea măsurilor privative de libertate. Împrejurarea reținută de către instanța de fond, cu privire la lipsa unor exemple concrete relevă nevoia de dovadă suplimentară care s-a resimțit în cauză și care, a constituit pentru instanța de fond un impediment în a acorda un cuantum al despăgubirilor mai generos. Aceasta deoarece suferințele morale sunt intrinseci omului ca ființă, iar oamenii sunt diferiți atât sub aspectul percepțiilor, emoțiilor și trăirilor cât și al valorilor morale la care se raportează. Prin urmare, o anumită intensitate a afectării personalității unui individ trebuie exhibată judecătorului chemat să repare prejudiciul moral pretins și nu doar prezumată. Or, această devoalare nu poate avea loc decât prin probe care să releve acele valori concrete atinse, pe care o anumită persoană le pretinde afectate în ierarhia propriului său sistem de valori. În acest caz, rolul judecătorului nu poate fi exacerbat, în sensul impunerii unei conduite care nu ar putea să fie filtrată decât prin raportare la valorile pretoriene și care, nu pot fi identice cu cele ale reclamantului. Împrejurarea afirmată de către apelant că judecătorul ar putea să-și imagineze amploarea consecințelor negative în plan afectiv suferite de către subiectul probei nu își găsește raționamentul în regulile procedurale care guvernează orice proces civil, în materie de probațiune.

În fine, în legătură cu susținerile potrivit cărora instanța de fond a ajuns la concluzia finală că reclamantul dorește să se îmbogățească fără just temei, Curtea va reține că acestea sunt scoase din context și nu reflectă raționamentul primei instanțe.

Astfel, Curtea reaminteşte, așa cum corect a arătat în alți termeni și judecătorul fondului, că în jurisprudența constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a afirmat în mod constant că prin mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei – aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie – o categorie juridică cu caracter special, ea nu trebuie acordată într-un cuantum simbolic datorită imposibilităţii, cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi acordată într-un cuantum simbolic nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogăţire fără temei legitim pentru persoana păgubită, deoarece cuantumul daunelor morale acordate de instanţă nu se stabileşte arbitrar, ci el trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de persoană păgubită, determinate de gravitatea suferințelor îndurate în contextul situaţiei sale concrete – viaţa de familie, relaţiile sociale şi afective, capacitatea de a se bucura de stimă și respect şi altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei privării nedrepte de libertate.

Pentru a-şi păstra caracterul de „satisfacţie echitabilă”, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure persoana păgubită.

Prin urmare, reținând ingerințele în viața reclamantului prin arestarea nedreaptă, expuse anterior, rezultate din materialul probator din cauză, ingerințe care au provocat ruperea echilibrului care trebuie să existe între respectarea valorilor sociale apărate pe calea normelor penale și mijloacele prin care această respectare trebuie să fie realizată, Curtea, reevaluând situația pe baza probelor administrate, inclusiv în apel, va schimba soluția instanței de fond în sensul acordării unui cuantum majorat al despăgubirilor de la 35.000lei la 50.000 lei. Elementele expuse anterior au conturat o imagine mai cuprinzătoare asupra suferinţelor psihice ale persoanei reclamante, astfel că prejudiciul creat se impune a fi reparat prin acordarea unei compensații mai însemnate. În plus, la stabilirea noii valori a cuantumului despăgubirilor, Curtea are în vedere atât valorile către care se orientează în general jurisprudența Înaltei Curti de Casatie și Justiție la care chiar unul dintre apelanți s-a raportat, dar și a celei a Curtii Europene a Drepturilor Omului.