Curtea Constituțională a României (CCR) a explicat, într-o decizie publicată pe pagina sa de internet, de ce a admis o excepție care critica prevederile referitoare la arestarea provizorie în cazul în care intervine forța majoră. ”Legea nu reglementează o procedură aplicabilă în ceea ce privește analiza măsurii privative de libertate sub imperiul căreia se află persoana extrădată, în cazul în care predarea acesteia nu a putut fi realizată deoarece a intervenit un caz de forță majoră, lăsând, în acest mod, loc arbitrarului”, a explicat instanța de contencios constituțional.
Excepția de neconstituționalitate a vizat dispozițiile art. 52 alin.(3) și ale art.57 alin.(5) și (6) din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.
Ce susțin autorii sesizării
În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia apreciază că dispozițiile legale criticate sunt lipsite de claritate și previzibilitate deoarece reglementează o măsură preventivă care nu se regăsește în Codul de procedură penală. Totodată, noțiunea de „arestare provizorie în vederea extrădării” nu este definită de dispozițiile Legii nr.302/2004 sau de cele ale Codului de procedură penală, nefiind prevăzută nicio durată pentru care această măsură poate fi dispusă.
Susțin că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, este esențial să fie clar definite condițiile privării de libertate în temeiul dreptului intern și ca legea însăși să fie previzibilă în aplicarea sa, pentru a întruni criteriul de legalitate stabilit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Elementele care trebuie luate în considerare atunci când este evaluată „calitatea legii” includ, în special, existența unor dispoziții legale clare privind dispunerea detenției, menținerea acestei măsuri și stabilirea duratei acesteia, precum și existența unei căi de atac efective prin care reclamantul să poată contesta legalitatea și durata detenției.
Învederează că nicio privare de libertate nu trebuie realizată în mod arbitrar, aceasta trebuind să respecte și principiul proporționalității. În concluzie, apreciază că lipsa unei definiții sau a unor criterii pentru stabilirea conținutului măsurii „arestării provizorii în vederea extrădării”, a regimului juridic al acesteia, precum și lipsa criteriilor concrete de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii sunt echivalente cu lipsa de previzibilitate a legii, cu consecința încălcării garanțiilor libertății individuale prevăzute de art.23 din Constituție.
Extrase din decizia nr. 359/26 mai 2022 a CCR:
(Cu privire la dispozițiile art.52 alin.(3) din Legea nr.302/2004 care se referă la momentul procesual al admiterii cererii de extrădare și al dispunerii menținerii stării de arest provizoriu în vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate – n.n.) Curtea constată că în momentul pronunțării hotărârii de extrădare instanța judecătorească va dispune automat fie menținerea stării de arest provizoriu în vederea extrădării, fie arestarea în vederea predării, scopul măsurii fiind în ambele cazuri punerea în executare a hotărârii pronunțate, prin predarea persoanei extrădate de către statul solicitat statului solicitant.
În ceea ce privește durata privării de libertate în această etapă a procedurii extrădării, deși legiuitorul nu a prevăzut expres o durată maximă, aceasta poate fi determinată prin însumarea termenelor prevăzute de legiuitor în dispozițiile art.52, 53 și 56 din Legea nr.302/2004. Totodată, având în vedere că scopul privării de libertate în această etapă a procedurii extrădării este acela de a pune în
executare hotărârea pronunțată, prin predarea persoanei extrădate statului solicitant, Curtea observă că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.5 paragraful 1 lit.f) din Convenție pentru ca detenția să nu fie catalogată drept arbitrară și apreciază că este justificată opțiunea legiuitorului de a nu reglementa o obligație de verificare periodică a măsurii preventive privative de libertate și nici posibilitatea înlocuirii acestei măsuri cu o altă măsură.
Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.52 alin.(3) din Legea nr.302/2004 este neîntemeiată, urmând să o respingă în consecință.
În ceea ce privește dispozițiile art.57 alin.(5) și (6) din Legea nr.302/2004, criticate în prezenta cauză, Curtea observă că acestea fac parte din ansamblul legislativ ce reglementează acel stadiu al procedurii ce intervine ca urmare a apariției unui caz de forță majoră ce face imposibilă predarea/preluarea persoanei extrădate, situație ce determină menținerea măsurii arestului provizoriu pe o durată nedeterminată.
În legătură cu această situație, Curtea reține că regula este cea potrivit căreia dacă persoana extrădată nu va fi preluată la data stabilită, ea va putea fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile, socotit de la această dată, care poate fi prelungit cu încă cel mult 15 zile. Astfel, măsura arestării în vederea predării încetează de drept dacă persoana extrădată nu este preluată de autoritățile competente ale statului solicitant, în termen de 30 de zile de la data convenită inițial pentru predare. Curtea observă că această concluzie rezultă din coroborarea dispozițiilor art.43 alin.(7) cu cele ale art.57 alin.(5) din Legea nr.302/2004. În acest caz, instanța dispune punerea de îndată în libertate a persoanei extrădate și informează despre aceasta Ministerul Justiției și Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române.
Așa fiind, Curtea constată că legiuitorul a reglementat încetarea de drept a măsurii privative de libertate luate față de persoana extrădată, cu consecința punerii acesteia în libertate, la expirarea unui termen de maxim 30 de zile calculat de la data stabilită pentru predare între statul solicitat și statul solicitant. Cu alte cuvinte, în această etapă persoana extrădată va putea fi menținută în arest doar o perioadă de maximum 30 de zile.
În continuare, Curtea constată că legiuitorul a reglementat în cadrul art.57 alin.(6) din Legea nr.302/2004, ca o excepție de la această regulă, cazul în care predarea sau preluarea persoanei extrădate este împiedicată de un caz de forță majoră, situație în care nici expres, nici implicit nu a prevăzut o durată maximă a măsurii privării de libertate a arestului în vederea predării persoanei extrădate.
În ceea ce privește noțiunea de „forță majoră”, Curtea observă că aceasta nu este definită de Legea nr.302/2004, neexistând vreo reglementare de acest fel nici în Codul de procedură penală și nici în Codul penal. În schimb, Curtea reține că, potrivit art.1351 alin.(2) din Codul civil, „forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil”. Totodată, alte acte normative prevăd, în cadrul materiei ce o reglementează, că forța majoră semnifică un eveniment imprevizibil, inevitabil și insurmontabil, care generează imposibilitatea temporară sau definitivă de îndeplinire/executare, parțială ori totală, a anumitor obligații/operațiuni.
Curtea constată că, indiferent de specificul materiei în care este reglementat, privit în abstract, „cazul de forță majoră” comportă anumite trăsături/caracteristici inerente. Astfel, evenimentul trebuie să fie extern conduitei părții care trebuie să ducă la îndeplinire anumite obligații, să nu poată fi prevăzut de aceasta și să nu poată fi evitat sau surmontat (cu condiția ca aceasta să fi luat toate măsurile pentru a-l putea evita, surmonta ori a-i limita efectele). O altă caracteristică a cazului de forță majoră, inclusiv în ceea ce privește procedura extrădării, este cea potrivit căreia durata existenței acestuia nu poate fi cuantificată, cazul de forță majoră putându-și produce efecte pe durate de timp diferite.
Așa fiind, în ceea ce privește procedura extrădării, Curtea apreciază că un caz de forță majoră este acel eveniment străin de conduita autorităților statului solicitant sau a statului solicitat, care nu poate fi prevăzut de către acestea și a cărui apariție nu poate fi evitată sau surmontată, astfel că efectele acestuia nu pot fi limitate, chiar în condițiile depunerii de către autoritățile respective a tuturor diligențelor. Totodată, Curtea reține că este imperioasă existența unei legături de cauzalitate între apariția/producerea efectelor cazului de forță majoră și imposibilitatea predării/preluării persoanei extrădate la data stabilită între statul solicitat și statul solicitant.
În acest context, Curtea observă că în cazul apariției cazului de forță majoră, indiferent de durata acestuia în timp, legiuitorul nu a prevăzut nicio procedură în ceea ce privește măsura privativă de libertate sub imperiul căreia se află persoana extrădată. Cu alte cuvinte, din momentul în care predarea/preluarea persoanei extrădate statului solicitant este împiedicată ca urmare a apariției unui caz de forță majoră, persoana respectivă va rămâne privată de libertate pe o perioadă nedeterminată de timp.
Curtea observă că, deși și în acest caz scopul măsurii privării de libertate rămâne același, și anume punerea în executare a hotărârii de extrădare, aplicarea măsurii în această fază a procedurii extrădării se va realiza pe o perioadă nelimitată în timp și în lipsa unei proceduri clare și previzibile. Simpla existență a acestui scop nu poate constitui, în sine, un motiv suficient pentru menținerea unei privări de libertate pe o durată nedeterminată. Aceasta deoarece deși, pentru a fi dispusă măsura privativă de libertate, este suficient să fie în curs o procedură de extrădare, pentru ca aceasta să nu capete un caracter arbitrar trebuie îndeplinite și alte condiții.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, atunci când este vorba de o măsură privativă de libertate, este deosebit de important să se respecte principiul general al securității juridice. Prin urmare, este esențial ca, în temeiul dreptului intern, condițiile privării de libertate să fie clar definite și legea însăși să fie previzibilă în aplicarea sa, astfel încât să întrunească criteriul „legalității” stabilit de Convenție, care impune ca orice lege să fie suficient de precisă pentru a permite cetățeanului – dacă este necesar, apelând la consiliere adecvată – să prevadă, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce pot deriva dintr-un anumit act (Hotărârea din 15 decembrie 2016, pronunțată în Cauza Khlaifia și alții împotriva Italiei, paragraful 92).
Curtea a constatat cu valoare de principiu că atunci când legiuitorul se află într-o imposibilitate obiectivă de a reglementa o durată maximă pentru care se poate institui o restrângere a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, acesta trebuie să compenseze o asemenea imposibilitate obiectivă prin reglementarea unui ansamblu legislativ complet, clar și previzibil menit să asigure respectarea principiului proporționalității. Curtea a constatat că legiuitorul trebuie să reglementeze, de exemplu, organul ce poate dispune această măsură, definirea măsurii, condițiile ce stau la baza dispunerii/prelungirii măsurii, durata maximă a fiecărei dispuneri/prelungiri, conținutul acesteia, calea de atac etc. Or, Curtea constată că, în prezent, legea nu reglementează o procedură aplicabilă în ceea ce privește analiza măsurii privative de libertate sub imperiul căreia se află persoana extrădată, în cazul în care predarea acesteia nu a putut fi realizată deoarece a intervenit un caz de forță majoră, lăsând, în acest mod, loc arbitrarului.
Curtea observă că în cauzele în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, imposibilitatea predării/preluării persoanei extrădate la data stabilită între statul solicitat și statul solicitant s-a datorat cererii de suspendare a procedurii de extrădare până la momentul soluționării plângerilor adresate de către autorii excepției Curții Europene a Drepturilor Omului. Curtea Constituțională subliniază că instanța de la Strasbourg a statuat că „punerea în aplicare a unei măsuri provizorii dispuse de Curte, cu solicitarea unui stat-parte la Convenție de a se abține de la transferul deținutului într-un alt stat, nu implică prin sine că privarea de libertate nu ar trebui să respecte cerințele articolului 5 paragraful 1 din Convenție” [Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Gebremedhin (Gaberamadhien) împotriva Franței, paragraful 74].
Curtea observă că modalitatea de reglementare a dispozițiilor art.57 alin.(5) și (6) din Legea nr.302/2004 lasă posibilitatea autorităților de a menține o persoană extrădată în stare de privare de libertate fără a fi incidentă vreo procedură clară și previzibilă menită să asigure respectarea exigențelor constituționale și convenționale anterior amintite. Curtea subliniază că și în această situație sunt aplicabile argumentele anterior expuse, legiuitorul având obligația identificării situațiilor ce determină menținerea măsurii privării de libertate a persoanei extrădate după împlinirea termenelor prevăzute de art.43 alin.(7) coroborat cu art.57 alin.(5) din Legea nr.302/2004 și reglementării unui cadru clar și previzibil care să prevadă definirea măsurii, condițiile ce stau la baza dispunerii/prelungirii măsurii, durata maximă a fiecărei dispuneri/prelungiri, conținutul acesteia, calea de atac etc.
Având în vedere cele anterior expuse, Curtea urmează să admită excepția de neconstituționalitate și să constate că sintagma „sub rezerva cazului prevăzut la alin.(6)” cuprinsă în art.57 alin.(5) din Legea nr. 302/2004 și dispozițiile art.57 alin.(6) din același act normativ sunt neconstituționale.
DOCUMENT – Decizia nr.359 din 26 mai 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.52 alin.(3), a sintagmei „sub rezerva cazului prevăzut la alin.(6)” cuprinsă în art.57 alin.(5) și ale art.57 alin.(6) din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală:
