Jurisprudență | Competenţa judecătoriei de a soluţiona pricina având ca obiect contestaţie privind tergiversarea procesului. Soluţionarea cauzei de un alt complet, şi nu de o altă instanţă

Şi după publicarea deciziei Curtii Constitutionale nr 604/16.07.2020, procedura contestaţiei are în continuare două trepte (contestaţie şi plângere) de soluţionare, din care, în prima treaptă, competenţa de soluţionare aparţine instanţei pe rolul căreia se găseste cauza în care s-a formulat contestaţia.

Aceasta pentru că a fost declarată neconstituțională doar partea din art. 523 alin. 3 N.C.P.C. conform cu care contestaţia se soluţionează de către completul învestit cu judecarea cauzei, aceasta fiind singura prevedere lăsată fără efectele juridice, pe când acelea legate de judecarea plângerii de către instanţei ierarhic superioare instanţei care a pronunţat încheierea de respingerea a contestaţiei au rămas neatinse şi contin – este adevărat, indirect, dar indubitabil – şi o reglementare a competenţei de judecare a primei trepte a procedurii în favoarea instanţei pe rolul căreia se găseste înregistrată cauza.

Prin încheierea din 05.11.2020, Judecătoria Constanţa a admis exceptia de necompetentă materială şi a declinat în favoarea Tribunalului Constanţa competenţa solutionării contestatiei privind tergiversarea procesului formulată de petentul […] în dosarul nr. …/212/2018.

Pentru a pronunţa această soluţie, judecătoria a observat că prin decizia Curtii Constitutionale nr 604/16.07.2020 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.524 alin. 3 NCPC  sunt neconstituţionale şi, având în vedere considerentele Curtii Constitutionale din această hotărâre, a considerat că Tribunalul Constanţa este competent să judece contestaţia.

Prin încheierea nr. 62/10.11.2020, Tribunalul Constanţa – Secţia I Civilă –  a admis excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu, a declinat cauza spre competentă soluţionare  Judecătoriei Constanţa şi, constând ivit conflict negativ de competenţă, a înaintat dosarul Curtii de Apel Constanţa, Secţia I civilă, pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Tribunalul a apreciat Judecătoria este competentă să soluţioneze contestaţia şi va declina în favoarea acesteia competenţa, apreciind că o astfel de contestaţie este o cerere incidentală şi atrage competenţa de soluţionare instanţei care judecă procesul, instanţă care nu poate fi constituită din acelaşi judecător având în vedere că dispoziţiile art.524 alin.3 au fost declarate neconstituționale, însă judecata urmează a fi soluţionată de un alt complet al judecătoriei, tribunalului revenindu-i competenţa să soluţioneze plângerea împotriva încheierii de respingere a contestaţiei, potrivit dispoziţiilor art.524 alin.5 N.C.P.C.

Analizând competenţa instanţelor in conflict, Curtea constată că Judecătoriei Constanţa îi revine competenţa de soluţionare a cauzei. 

Astfel, potrivit art. 524 N.C.P.C., contestaţia privind tergiversarea procesului prin care   părţile (sau procurorul, când acesta participă la judecată) invocă încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil şi solicită luarea măsurilor legale pentru ca această situaţie să fie înlăturată se formulează în scris şi se depune la instanţa învestită cu soluţionarea procesului în legătură cu care se invocă tergiversarea judecăţii.

Legea prevede că această contestaţie se poate face şi verbal în şedinţă, caz în care va fi consemnată, împreună cu motivele arătate de parte, în încheierea de şedinţă; având în vedere această excepţie de la forma generală a cererilor prevăzută de art. 148 alin. 1 N.C.P.C., este evident că formularea contestaţiei privind tergiversarea procesului şi indicarea motivelor pe care aceasta se bazează se fac într-una dintre ședințele publice ale instanţei învestite cu soluţionarea procesului în legătură cu care se invocă tergiversarea judecăţii.

S-a urmărit astfel reglementarea unei proceduri al cărei scop declarat a fost acela de a repune judecata pricinii pe făgașul normal al judecăţii într-un termen optim şi previzibil prin înlăturarea piedicilor datorită cărora este trenată soluţionarea cauzei, indiferent dacă această  stagnare se datorează unor motive neimputabile instanţei (art. 522 alin. 2 pct. 2 şi 3 N.C.P.C.), dar cu privire la care aceasta nu a luat măsurile legale necesare dinamizării procesului ori se datorează unor motive imputabile instanţei care nu a efectuat lucrările cauzei în termenul defipt de lege sau a avut o conduită procesuală ce denotă lentoare (art. 522 alin. 2 pct. 1 şi 4 N.C.P.C.).

Deşi s-a considerat că activitatea judecătorilor legată de soluționarea contestaţiei nu este una caracteristică unei activităţi judiciare de fond sau de control judiciar, admiterea contestației nefiind blamare a judecătorului învestit cu soluționarea cauzei, ci doar o îndreptare a unei stări a cauzei pentru acele situatii care cauzează tergiversarea solutionării cauzei, prin decizia nr 604/16.07.2020, Curtea Constitutională a constatat neconstituţionalitatea  dispoziţiilor art. 524 alin. 3 N.C.P.C. care prevedeau că acest tip de contestaţie se soluţionează de către completul învestit cu judecarea cauzei.

Trebuie observat că atât sesizarea de neconstituţionalitate, cât şi soluţia Curtii  Constitutionale, se limitează la dispoziţiile  art. 524 alin. 3 N.C.P.C. care stabileau în competenţa completului învestit cu judecarea cauzei şi posibilitatea soluţionării contestaţiei privind tergiversarea procesului, fără a fi analizate celelalte prevederi care alcătuiau procedura de soluţionare a contestaţiei, în specială acelea legate de opţiunea legiuitorului în a reglementa o procedură în două trepte (contestaţie şi plângere).

Analizând această hotărâre, se constată că doar soluţia stabilirii competenţei de judecată a contestaţiei în chiar sarcina completului învestit cu soluţionarea cauzei principale a fost apreciată ca fiind contrară prevederilor art.21 alin.3 privind dreptul la un proces echitabil şi din Constituţie art.47 alin.1 privind dreptul la o cale de atac eficientă din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, pe motiv că o asemenea situaţie normativă nu poate fi acceptată din perspectiva imparţialităţii obiective, garanție instituțională a dreptului la un proces echitabil.

Potrivit art.147 din Constituţie privind deciziile Curţii Constituţionale, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

Efectele actelor Curtii Constituţionale în ce priveşte deciziile pronunţate în exercitarea controlului concret, ulterior, de constituţionalitate derivă din apartenenţa contenciosului constituţional la dreptul public ceea ce conferă deciziilor de constatare a neconstituționalității o opozabilitate erga omnes, aceasta însemnând că astfel de decizii nu produc efecte relative, doar între părţi, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, ci produc efecte absolute, prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nemaiputând fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puţin de autorităţile şi instituţiile publice), şi, în termenul prevăzut de Constitutie, încetându-şi de drept efectele, pentru viitor.

În consecinţă, Parlamentul ar trebuit să reformuleze prevederea vizând judecata în primă instanţă a contestaţiei privind tergiversarea procesului, astfel  încât solutionarea acestei cereri la instanţa la care este înregistrată cauza despre în care se pretinde că procedura judiciara nu se desfăsoară într-un termen rezonabil să corespundă exigențelor unui proces echitabil din perspectiva independenței și imparțialității instanței.

Dar, în lipsa acestei acţiuni a organului legislativ vizând punerea de acord a prevederilor constatate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, nu se poate nega aplicabilitatea imediată a celorlalte dispozitii din institutia contestaţiei privind tergiversarea procesului care nu au fost vizate de exceptia de  neconstituţionale (şi nici nu au fost examinate de Curte datorită legăturii indisociabile cu prevederile menţionate în sesizare conform  art. 31 alin. 2 din Legea nr. 47/1992) şi, deci, nu se poate aprecia că sunt aplicabile prevederi ale dreptului comun  conform cu care o cale de atac ar trebui judecată de instanţa superioară (şi care ar rezulta din analiza coroborată a mai multor dispoziţii din cod precum art. 53 alin. 1, art. 64 alin. 4, art. 132 alin. 4, art. 234 alin. 2 şi alin. 3, art. 344 etc.).

Astfel, ansamblul reglementării – în special prevederile art. 523 şi art. 524 privind formularea contestaţiei la instanţa învestită cu soluţionarea procesului în legătură cu care se invocă tergiversarea procesului, solutionarea acestei cereri incidentale de îndată sau în termen de cel mult 5 zile, fără citarea părţilor, solutionarea contestaţiei printr-o încheiere care, în cazul respingerii contestaţiei, poate fi atacată cu plângere ce se depune la instanţa care a pronunţat încheierea, care o va înainta de îndată pentru soluţionare, împreună cu o copie certificată de pe dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, judecata plângerii în termen de 10 zile de la primirea dosarului, în complet format din 3 judecători, fără citarea părţilor, printr-o hotărâre care nu este supusă niciunei căi de atac etc. – este evident că, şi după publicarea deciziei Curtii Constitutionale nr 604/16.07.2020, procedura contestaţiei are în continuare două trepte (contestaţie şi plângere) de soluţionare, din care, în prima treaptă, competenţa de soluţionare aparţine instanţei pe rolul căreia se găsește cauza în care s-a formulat contestaţia .

Aceasta pentru că a fost declarată neconstituțională doar partea din art. 523 alin. 3 N.C.P.C. conform cu care contestaţia se soluţionează de către completul învestit cu judecarea cauzei, aceasta fiind singura prevedere lăsată fără efectele juridice, pe când acelea legate de judecarea plângerii de către instanţei ierarhic superioare instanţei care a pronunţat încheierea de respingerea a contestaţiei au rămas neatinse şi conțin – este adevărat, indirect, dar indubitabil – şi o reglementare a competenţei de judecare a primei trepte a procedurii în favoarea instanţei pe rolul căreia se găsește înregistrată cauza.

Astfel, şi în lipsa unei prevederi similare celor din art. 39 alin. 2 din O.U.G. nr. 80/2013 vizând judecarea cererii de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru (care ar constitui o modalitate firească de punerea în acord a dispoziţiilor constatate neconstitutionale cu prevederile legii fundamentale), principiile care obligă judecătorii să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii, fără a refuza aceasta pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă şi de regulile generale de interpretare a legii, în special cele privind interpretarea sistematică (normele care alcătuiesc o  instituţie se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul institutiei) şi imperativul ca interpretarea să fie în sensul în care prevederile legale să  poată produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

Obligă la acceptarea ideii că instanţei pe rolul căreia este înregistrată pricina în legătură cu care s-a formulat contestaţia privind tergiversarea procesului îi revine competenţa de soluționare a acestei cereri incidentale, în puterea deciziei nr 604/16.07.2020 a Curții Constituționale, cererea trebuind soluţionată de un alt complet, iar nu de o altă instanţă.