Jurisprudența ÎCCJ | Asistenţă juridică din oficiu prestată în faţa organelor de cercetare penală. Distincţia dintre debitorul obligaţiei de plată şi instituţiile care asigură fondurile necesare acestor plăţi

Dispoziţiile art. 272 alin. (2) C.proc.pen. nu reglementează calitatea Ministerului Public sau a Ministerului Justiţiei de debitori în ceea ce priveşte plata onorariilor avocaţiale aferente asistenţei juridice din oficiu, ci stipulează obligaţia acestor ministere de a include în bugetul de venituri şi cheltuieli, în calitate de ordonatori de credite, sumele reprezentând cheltuieli judiciare care ulterior vor fi puse la dispoziţia organului judiciar sau instanţei, ce le vor solicita pentru a le transfera apoi în contul barourilor.

Totodată, din conţinutul art. 81 alin. (1) – (3) şi art. 84 alin. (1) – (2) din Legea nr. 51/1995, care reglementează modalitatea în care se realizează plata onorariilor avocaţiale aferente asistenţei judiciare din oficiu, rezultă că debitorul direct al acestei obligaţii este instanţa sau organul judiciar în faţa cărora este prestată atare activitate.

Prin urmare, împrejurarea că fondurile din care se efectuează aceste plăţi sunt asigurate de ministerele de resort nu atrage calitatea procesuală pasivă a acestor organe ale administraţiei publice centrale în acţiunea având ca obiect plata prestaţiilor respective, câtă vreme dispoziţiile legale în materie prevăd în mod expres că o astfel de plată se realizează de către instanţa sau organul judiciar unde avocatul a prestat apărarea din oficiu. O eventuală nealocare a acestor sume de către ministerele de resort, de natură să pună instanţa sau organul judiciar în imposibilitatea de a efectua plata, nu îndreptăţeşte partea reclamantă să cheme în judecată autoritatea publică şi nu deschide o astfel de cale procesuală pentru rezolvarea situaţiei, câtă vreme titularul obligaţiei de plată nu este entitatea care asigură fondurile, ci instituţiile din subordine, cu atribuţii în gestionarea acestora.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 999 din 11 mai 2022

Pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare, prin care a invocat următoarele excepţii: excepţia netimbrării cererii, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Baroul X., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 2016-10.12.2017.

Astfel, art. 272 alin. 1 C.proc.pen., specifică faptul că onorariile avocaţilor se acoperă din sumele avansate de stat, iar alin. 2 precizează că aceste sume de bani provin din bugetul de cheltuieli al Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public, precum şi a altor ministere de resort.

Norma este una cu caracter general şi care pune în sarcina ministerelor obligaţia de plată, fără a indica punctual prin referire la situaţii specifice care minister este debitor, acest aspect fiind necesar a fi reglementat printr-un act normativ de aplicare a legii.

Chiar dacă textul de lege este unul cu caracter general, din interpretarea logico juridică a acestuia, rezultă în mod evident faptul că debitorul în această situaţie este fie Ministerul Justiţiei, fie Ministerul Public.

În aceste condiţii, nu pot fi acceptate susţinerile instanţei de apel privind faptul că tribunalele sau curţile de apel, deşi au personalitate juridică şi buget propriu, nu au calitatea de debitoare în acest raport juridic atâta timp cât norma din Codul de procedură penală nu este modificată printr-o lege organică sau ordinară. Tribunalele, curţile de Apel sau parchetele, potrivit art. 9 din Protocolul nr. 48025/2015 încheiat între Ministerul Justiţiei şi Uniunea Naţională a Barourilor din România, au calitatea de intermediari, întrucât au doar obligaţia de a primi referatele înaintate de către Barou şi să solicite sumele necesare avansării contravalorii onorariilor de avocat.

Este adevărat că dispoziţiile Legii nr. 51/1995 reglementează procedura administrativă privind solicitarea achitării onorariilor din oficiu, însă prin aceste prevederi nu este stabilit debitorul obligaţiei de plată.

Identificarea debitorului se realizează prin analiza art. 272 C.proc.pen. coroborat cu dispoziţiile Protocolului nr. 48025/2015 încheiat între Ministerul Justiţiei şi Uniunea Naţională a Barourilor din România.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Codului de procedură penală, reclamantul adresându-se organului de cercetare penală care a solicitat asistenţă juridică obligatorie, în vederea rambursării contravalorii onorariilor aferente perioadei 2016-2018, însă Ministerul Afacerilor Interne a răspuns că nu există un buget constituit în acest scop.

Întrucât potrivit art. 299-304 C.proc.pen., procurorul conduce şi organizează toată etapa procesuală a urmăririi penale, organul de cercetare penală fiind în subordinea sa, recurentul-reclamant a solicitat şi Ministerului Public să avanseze aceste sume. Ministerul Public a invocat Protocolul încheiat între Ministerul Justiţiei şi U.N.B.R., arătând că acest Minister trebuie tras la răspundere.

Având în vedere refuzurile celor două ministere, recurentul a solicitat şi Ministerului Justiţiei să avanseze aceste onorarii, invocând art. 9 din protocol, însă acesta a arătat că în realitate Ministerul Public are un buget alocat, acesta din urmă fiind ţinut să răspundă.

Astfel, au fost identificate trei ministere care ar putea avea calitatea de debitori, însă care nu şi-au asumat răspunderea, invocând diverse motive.

Chiar dacă normele referitoare la plata onorariilor din oficiu nu sunt clare, din dispoziţiile legale anterior menţionate rezultă în mod indirect debitorii obligaţiei de plată, motiv pentru care intimaţii au calitate procesuală pasivă cerută de art. 36 C.proc.civ.

Recurentul a mai arătat că în decizia atacată instanţa face trimitere la Capitolul III din protocolul încheiat în anul 2015 între U.N.B.R. şi Ministerul Justiţiei, în sensul că onorariul avocatului este stabilit de procuror  prin  ordonanţă,  care  ulterior face demersuri  în vedere alocării fondurilor.

Raţionamentul instanţei nu poate fi avut în vedere deoarece titularul obligaţiei de plată rămâne, în toate situaţiile, ministerul, tribunalele, curţile de apel sau parchetele având doar calitatea de intermediari.      

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a invocat excepţia de nulitate a căii de atac pentru neîncadrarea în motivele de recurs prevăzute de lege, raportat la împrejurarea că sunt deduse judecăţii aspecte de fapt, iar nu de nelegalitate.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului şi a arătat că intimaţii-pârâţi, în calitate de organe ale administraţiei publice centrale au doar obligaţia de a asigura fondurile necesare decontării acestei categorii de cheltuieli, dar nu de plată în mod direct către barouri. Existenţa unor protocoale încheiate între U.N.B.R. şi Ministerul Justiţiei, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie nu constituie izvorul obligaţiei deplată a acestor sume, prin aceste protocoale stabilindu-se numai cuantumul onorariilor avocaţilor, în conformitate cu art. 81 alin. 1 din Legea nr. 51/1995.

În mod corect instanţa de apel a reţinut că pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au prevăzut în bugetul de venituri şi cheltuieli sume necesare plăţii cheltuielilor judiciare însă procedura acordării efective a acestora este reglementată de art. 81 din Legea nr. 51/1995 coroborat cu art. 84 alin. 2 din lege, iar în situaţia particulară a asistenţei juridice acordate în faţa organului de cercetare penală, onorariul avocatului este stabilit de procuror prin ordonanţă, astfel încât depunerea deconturilor de către barou se face la organul judiciar competent, care face demersuri în vederea alocării fondurilor necesare plăţilor.

Aşa cum a reţinut instanţa de apel, în perioada de referinţă, în bugetul Ministerului Public s-au prevăzut sume cu această destinaţie.

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

Instanţele anterioare au respins acţiunea, apreciind că este îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, reţinând în esenţă, că autorităţile chemate în judecată în calitate de pârâte au obligaţia exclusivă de a asigura fondurile necesare decontării sumelor solicitate, iar nu de plată efectivă a acestora.

Prin motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurentul critică această soluţie din perspectiva interpretării şi aplicării greşite a normelor de drept material (art. 272 C.proc.pen., dispoziţiile Legii nr. 51/1995), apreciind că în cauză pârâţii au calitate procesuală pasivă, iar obligaţia legală de plată a onorariilor avocaţiale respective rezultă din prevederile art. 272 C.proc.pen. şi Protocolul nr. 48025/2015 încheiat între Ministerul Justiţiei şi Uniunea Naţională a Barourilor din România, în interpretarea dată de către recurent.

Este de observat că nelegalitatea invocată pe calea prezentului recurs vizează problema distincţiei dintre debitorul obligaţiei de plată a onorariilor avocaţiale aferente asistenţei juridice din oficiu (cel care realizează, în mod efectiv, plata) şi instituţiile statului prin care se asigură fondurile necesare acestui mecanism de plată.

Contrar susţinerilor recurentului şi astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, ministerele chemate în judecată în calitate de pârâte nu au calitatea de debitori ai sumelor solicitate şi nu deţin prerogativa legală de a efectua o plată directă către reclamant a sumelor solicitate.

Astfel, art. 272 C.proc.pen. invocat de către recurent şi pretins a fi greşit aplicat/interpretat de către instanţa de apel reţine următoarele: „(1) Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, administrarea şi, după  caz, valorificarea în cursul procesului penal a bunurilor indisponibilizate, onorariile avocaţilor precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal se acoperă de sumele avansate de stat sau plătite de părţi. (2) Cheltuielile judiciare prevăzute la alin. (1), avansate de stat,  sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public, precum şi al altor ministere de resort”.

Contrar susţinerilor recurentului, textul legal nu reglementează calitatea de debitori a ministerelor respective în sensul acreditat de acesta, ci doar stipulează obligaţia acestor ministere, şi anume Ministerul Public şi Ministerul Justiţiei (nicidecum Ministerul Afacerilor Externe) de a include în bugetul de venituri şi cheltuieli, în calitate de ordonatori de credite, sumele reprezentând cheltuieli judiciare care ulterior vor fi puse la dispoziţia organului judiciar sau instanţei, ce le vor solicita pentru a le transfera apoi în contul barourilor.

Recurentul invocă în susţinerea criticii de nelegalitate Protocolul nr. 48025/2015 încheiat între Ministerul Justiţiei şi Uniunea Naţională a Barourilor din România, însă nici acest document nu justifică raţionamentul pe care acesta îl expune.

Potrivit art. 9 alin.1 din protocolul menţionat „Referatul întocmit de avocat şi care atestă o prestaţie avocaţială efectivă pentru care se cuvine plata onorariului, va fi confirmat de organul judiciar care a dispus plata onorariului sau de conducerea autorităţii în faţa s-a desfăşurat activitatea de asistenţă judiciară şi/sau de reprezentare”.

Alin. 4 din acelaşi protocol reţine că „După verificarea şi avizarea/aprobarea referatelor prevăzute la alin. (1) şi (3) de către consiliul baroului, referatele centralizate sunt înaintate departamentului economico-financiar şi administrativ al tribunalului sau, după caz, curţii de apel, în vederea efectuării viramentelor privind plata onorariilor de către tribunal sau, după caz, curtea de apel, în contul barourilor, în condiţiile prevăzute de lege…”.

De asemenea, alin. 5 din protocol, statuează că „Factura/borderoul centralizator emis de barou va cuprinde toate serviciile prestate şi va fi transmisă către tribunal sau, după caz, curte de apel până la data de 10 ale lunii următoare celei în care serviciile au fost prestate de avocaţi, astfel încât tribunalul sau, după caz, curtea de apel, să solicite fondurile necesare la Ministerul Justiţiei şi să poată efectua plata către barou în perioada 24-30/31 ale aceleiaşi luni, cu respectarea prevederilor art. 84 alin. (2) din Legea nr. 51/1995….”

Art. 84 din Legea nr. 51/1995 la care se face referire în acest protocol prevede, în alin. 1, că „Onorariile pentru asistenţa judiciară acordată în oricare dintre formele prevăzute de prezentul capitol se stabilesc prin protocolul încheiat între UNBR, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Public”, iar în alin. 2 se reţine că „Plata onorariilor prevăzute la alin. (1) se face în termen de 45 de zile de la data depunerii deconturilor de către barouri la organul judiciar competent…”.

Art. 81 alin. 1 din Legea nr. 51/1995 stabileşte că „pentru asistenţa judiciară acordată, avocat desemnat are dreptul la un onorariu stabilit de organul judiciar, potrivit naturii şi volumului activităţii desfăşurate…”, că „prin actul de încuviinţare a asistenţei judiciare, organul judiciar stabileşte şi valoarea provizorie a onorariului avocatului…” şi că referatul întocmit de către avocat cu privire la prestaţia avocaţială efectivă „…este supus confirmării organului judiciar…”.

Din textele legale menţionate, care reglementează modalitatea în care se realizează plata onorariilor avocaţiale aferente asistenţei judiciare din oficiu, rezultă că debitorul direct al acestei obligaţii este instanţa sau organul judiciar în faţa cărora este prestată atare activitate.

Împrejurarea că fondurile din care se efectuează aceste plăţi sunt asigurate de ministerele de resort nu atrage calitatea procesuală pasivă a acestor organe ale administraţiei publice centrale în acţiunea având ca obiect plata prestaţiilor respective, câtă vreme dispoziţiile legale în materie prevăd în mod expres că o astfel de plată se realizează, aşa cum s-a arătat, de către instanţa sau organul judiciar unde avocatul a prestat apărarea din oficiu.

O eventuală nealocare a acestor sume de către ministerele de resort, de natură să pună instanţa sau organul judiciar în imposibilitatea de a efectua plata, nu îndreptăţeşte recurentul să cheme în judecată autoritatea publică şi nu deschide o astfel de cale procesuală pentru rezolvarea situaţiei, câtă vreme titularul obligaţiei de plată nu este entitatea care asigură fondurile, ci instituţiile din subordine, cu atribuţii în gestionarea acestora.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Baroul X. împotriva deciziei nr. 573/A din 07.10.2021 a Curţii de Apel Târgu Mureş – Secţia I civilă.