Jurisprudența ÎCCJ | Acţiune în constatarea unei situaţii de fapt. Incidenţa dispoziţiilor art. 35 din Codul de procedură civilă

Potrivit dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”.

Din dispoziţiile art. 35 C. proc. civ. rezultă că sunt avute în vedere toate mijloacele de realizare a dreptului, inclusiv contestaţia la executare, iar nu numai cererile în realizare de drept comun. Acest text legal vorbeşte despre cererea pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, ceea ce conduce la concluzia că, în cazul în care se solicită constatarea unei situaţii de fapt, cererea, astfel formulată, este inadmisibilă, în temeiul art. 35 C. proc. civ.

Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 223 din 30 ianuarie 2020

5. Pentru a pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin declaraţia formulată în scris şi susţinută în şedinţa publică din data de 12 iunie 2018, reclamanţii B. şi A. au renunţat la judecata cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta banca C. SA şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 406 alin. 1 şi 5 C. proc. civ., a admis apelul reclamanţilor, cu consecinţa anulării în parte a sentinţei atacate, şi a luat act de renunţarea la judecata în contradictoriu cu pârâta C. SA.

6. Instanţa de apel a apreciat criticile aduse hotărârii pronunţate de tribunal ca nefondate şi, suplimentar, faţă de faptul că instanţa de apel avea de evaluat cererea reclamanţilor numai prin raportare la pârâta D., a găsit întemeiată apărarea acestei intimate-pârâte, potrivit căreia, faţă de aceasta, reclamanţii au doar calitatea de avalişti, nu şi de fidejusori.

A apreciat instanţa de apel că cererea reclamanţilor este inadmisibilă şi prin prisma faptului că nu poate fi extinsă incidenţa prevederilor art. 2315 C. civ. şi cu privire la garanţia valorificată de către creditor în considerarea calităţii de avalişti a reclamanţilor.

7. Cu privire la motivul de apel prin care se critică sentinţa apelată în raport cu respingerea cererii de introducere în cauză a debitoarelor principale, în temeiul art. 78 C. proc. civ., instanţa de apel a constatat că reclamanţii fac o interpretare eronată cu referire la aplicarea instituţiei introducerii forţate, în cauză, a altor persoane, care reprezintă o derogare de la principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil.

Faptul că reclamanţii nu au indicat ca şi pârâţi pe debitorii principali, a considerat instanţa de apel, dar au cerut introducerea forţată a acestora, a determinat instanţa de fond să solicite în mod explicit reclamanţilor precizarea cererii sub aspectul procesual pasiv.

Reclamanţii nu s-au manifestat în sensul de a indica drept pârâţi pe debitorii principali, insistând în aplicarea art. 78 C. proc. civ. Or, raportat la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, instanţa de fond nu se afla în situaţia de a impune introducerea în cauză a altor persoane, pe care reclamanţii nu le-au indicat ca pârâte.

Contrar celor afirmate de către apelanţii-reclamanţi, instanţa de apel a apreciat că măsura de respingere a cererii nu a valorificat chestiuni de utilitate, ci împrejurarea potrivit căreia nu erau întrunite premisele impuse de prevederile art. 78 C. proc. civ., respectiv existenţa unui caz prevăzut de lege.

12. În drept, dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

15. Recursul a fost admis în principiu, prin încheierea pronunţată la data de 7 noiembrie 2019.

16. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile şi apărările formulate în cadrul recursului, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

17. Potrivit dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ. (art. 111 C. proc. civ. de la 1865), „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”.

Din dispoziţiile art. 35 C. proc. civ. rezultă că sunt avute în vedere toate mijloacele de realizare a dreptului, inclusiv contestaţia la executare, iar nu numai cererile în realizare de drept comun, astfel după cum, în mod judicios, au reţinut atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel.

Pe de altă parte, art. 35 C. proc. civ. vorbeşte despre cererea pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, ceea ce conduce la concluzia că, în cazul în care se solicită constatarea unei situaţii de fapt, în temeiul art. 35 C. proc. civ., cererea se respinge ca inadmisibilă.

În acest sens, se reţine că solicitarea reclamanţilor-recurenţi de a se constata de către instanţă gestionarea necorespunzătoare de către pârâte a garanţiilor de care beneficiau în temeiul contractelor de credit este o cerere de constatare a unei situaţii de fapt.

Cât priveşte celelalte două capete de cerere, de constatare a imposibilităţii reclamanţilor de a-şi exercita un regres efectiv şi de constatare a liberării reclamanţilor de obligaţiile rezultând din calitatea lor de fidejusor şi avalist în limita sumei pe care nu ar putea să o recupereze de la debitorul principal pe calea regresului, din culpa pârâtelor, în mod corect s-a reţinut de către instanţa de fond şi de către instanţa de prim control judiciar că, dată fiind declanşarea executării silite, reclamanţii aveau la îndemână o cerere în realizare, putând invoca pe calea contestaţiei la executare dispoziţiile art. 2315 C. civ.

Se reţine astfel că, în conformitate cu prevederile art. 2280 C. civ., fidejusiunea este o garanţie personală ce reprezintă contractul prin care o parte, fidejusor, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.

Totodată, din dispoziţiile art. 2293 C. civ. rezultă că legea nu îl obligă pe creditor să îl urmărească mai întâi pe debitorul principal, ci îi permite acestuia să-l urmărească direct pe fidejusor în cazul în care debitorul nu şi-a executat obligaţia, iar fidejusorul se poate apăra invocând excepţiile care decurg din raportul juridic de fidejusiune.

Mai trebuie reţinut că, în conformitate cu prevederile art. 2296 C. civ., fidejusorul poate opune creditorilor toate mijloacele de apărare pe care le putea opune debitorul principal, în afara acelora care sunt strict personale acestuia din urmă sau care sunt excluse, ca urmare a angajamentului asumat de fidejusor.

Toate aceste aspecte au fost reţinute în mod corect de către instanţa de apel care a confirmat, astfel, soluţia instanţei de fond.

Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de apel, că nu pot fi primite susţinerile reclamanţilor-recurenţi în legătură cu lipsa de informare a acestora cu privire la gestionarea defectuoasă a garanţiilor, întrucât, în raportul dintre creditor şi fidejusor, creditorul are obligaţia de a-l informa pe fidejusor, la cererea acestuia, cu privire la orice informaţie utilă asupra conţinutului şi modalităţilor obligaţiei principale şi asupra stadiului executării acesteia, fidejusorul neputând renunţa anticipat la dreptul de informare (art. 2303 C. civ.).

Înalta Curte constată ca fiind corecte şi cele reţinute de către instanţa de apel cu privire la faptul că, urmare a renunţării reclamanţilor la judecata cererii în contradictoriu cu banca C. SA, prin raportare la raporturile juridice dintre reclamanţii-recurenţi şi pârâta-intimată D., reclamanţii-recurenţi au faţă de această pârâtă-intimată doar calitate de avalişti, nu şi de fidejusori, sens în care susţinerile reclamanţilor-recurenţi în legătură cu incidenţa dispoziţiilor art. 2315 C. civ. sunt nefondate, cererea reclamanţilor fiind inadmisibilă şi prin prisma faptului că nu poate fi extinsă incidenţa prevederilor art. 2315 C. civ. şi cu privire la garanţia valorificată de către creditor în considerarea calităţii de avalişti a reclamanţilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 104 din Legea nr. 58/1934, biletul la ordin creează obligaţia necondiţionată de a plăti la scadenţă suma înscrisă în titlu, putând fi transmis prin gir, iar, conform dispoziţiilor art. 35 din lege, avalistul este ţinut în acelaşi mod cu acela pentru care a garantat.

Obligaţia avalistului este solidară. Faţă de caracterul solidar al obligaţiei (art. 51 alin. 1, Legea nr. 58/1934), posesorul cambiei (biletului la ordin) îl poate urmări mai întâi pe avalist, nefiind obligat să respecte ordinea semnăturilor.

Dreptul avalistului este autonom.

Ca urmare a plăţii pe care a efectuat-o, avalistul dobândeşte drepturile care izvorăsc din cambie, şi nu drepturile pe care le avea avalizatul. În consecinţă, el se va putea întoarce atât contra avalistului, cât şi contra celorlalţi obligaţi faţă de acesta.

În acelaşi sens, Norma BNR nr. 6 din 8 martie 1994, privind comerţul făcut de instituţiile de credit cu cambii şi bilete la ordin, precizează la pct. 202 că, în temeiul art. 35 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, „Avalistul este ţinut în acelaşi mod ca acela pentru care a garantat. Obligaţiunea sa este valabilă chiar dacă obligaţiunea pe care a garantat-o ar fi nulă din orice altă cauză decât un viciu de formă. Când avalistul plăteşte cambia, el dobândeşte drepturile izvorând din ea împotriva celui garantat şi împotriva acelora care sunt ţinuţi către acesta din urmă, în temeiul cambiei”.

De asemenea, la pct. 207 din Norma nr. 6/1994 a BNR se arată că „Posesorul (cambiei, biletului la ordin) poate să se îndrepte pe cale legală direct în contra avalistului obligatului principal, pe calea acţiunii cambiale directe, fără a mai fi respectată ordinea din dreptul civil, căci obligaţia acestuia este o obligaţie autonomă şi solidară”.

În raport de dispoziţiile legale precitate, Înalta Curte constată nefondate criticile aduse prin motivele de recurs deciziei recurate cu privire la considerentele instanţei de apel în legătură cu inadmisibilitatea aplicării regulilor dreptului comun, în speţă ale art. 2315 C. civ., şi în cazul avalistului, acestuia fiindu-i aplicabile regulile legii speciale, în virtutea principiului „specialia generalibus derogant”.

În fine, Înalta Curte constată nefondată şi ultima critică adusă deciziei recurate de către reclamanţii-recurenţi, aceştia apreciind eronat că intervenienţii forţaţi trebuiau chemaţi în judecată, ca pârâţi.

Aşa după cum, în mod judicios, au arătat instanţa de apel, cât şi instanţa de fond, procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. 1 C. proc. civ., „Oricine are o pretenţie împotriva unei alte persoane ori urmăreşte soluţionarea în justiţie a unei situaţii juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanţei competente”.

Aşadar, nimic nu împiedica pe reclamanţi să solicite, prin cererea de chemare în judecată, judecata cauzei în contradictoriu cu persoanele pretins a fi introduse forţat în cauză, în calitatea acestora de pârâte, şi nu de intervenienţi-forţaţi.

În temeiul art. 78 C. proc. civ., indicat de către reclamanţii-pârâţi ca temei de drept pentru cererea acestora de introducere forţată în cauză a unor persoane, doar judecătorul poate dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc, în măsura în care apreciază ca necesară o atare introducere, pe considerentul că acţiunea trebuie soluţionată într-un cadru procesual distinct faţă de cel fixat iniţial de către reclamant.

Instanţa de apel a subliniat, astfel, în mod corect faptul că introducerea forţată în cauză a unor alte persoane reprezintă o derogare de la principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil şi presupune ca premisă stabilirea de către reclamant a unui cadru procesual incomplet, care justifică iniţiativa instanţei de a îl completa, cu sau fără acordul părţilor (în funcţie de distincţiile efectuate prin art. 78 alin. 1 şi alin. 2 C. proc. civ.).

18. Prin urmare, Înalta Curte constată că toate criticile aduse de către reclamanţii-recurenţi hotărârii pronunţate de către instanţa de apel sunt nefondate, soluţia instanţei de prim control judiciar este corectă, reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente şi incidente în raport cu situaţia de fapt rezultată în urma cercetării judecătoreşti efectuate.

Pentru considerentele ce preced, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.