Jurisprudența ÎCCJ | Inducerea în eroare a organelor judiciare. Cauză de nepedepsire

1. Fapta de a formula plângeri penale, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, cu privire la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală de către o anumită persoană, cunoscând că faptele sunt nereale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare prevăzută în art. 268 alin. (1) C. pen., în formă continuată.  

2. În cazul inducerii în eroare a organelor judiciare, existenţa infracţiunii nu este condiţionată de îndeplinirea tuturor cerinţelor formale prevăzute în legea procesual penală pentru plângere. Fapta constituie infracţiune şi în cazul în care plângerea penală nu este formulată cu respectarea tuturor condiţiilor reglementate în normele procesual penale, dacă are aptitudinea să conducă la sesizarea organelor judiciare.

3. Cauza de nepedepsire prevăzută în art. 268 alin. (3) C. pen. nu operează în ipoteza în care autorul inducerii în eroare a organelor judiciare declară că plângerea formulată este nereală, după dispunerea unei soluţii de clasare în dosarul format pe baza plângerii penale.   

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a dispus interzicerea, ca pedeapsă complementară, a exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, urmând ca executarea pedepsei complementare să aibă loc potrivit art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an închisoare şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului, pe durata termenului de  supraveghere, să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, a fost obligat inculpatul să presteze, pe o durată de 80 zile, o muncă neremunerată în folosul comunităţii, la una din următoarele instituţii: Primăria B. sau Primăria Comunei C.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. privind cazurile de revocare a beneficiului suspendării sub supraveghere.

În baza art. 25, art. 19, art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ., s-a admis, în parte, acţiunea civilă exercitată de partea civilă D. împotriva inculpatului A. şi a fost obligat inculpatul la plata sumei de 5.000 euro sau echivalentului în lei la cursul BNR din ziua plăţii, către partea civilă, cu titlu de daune morale.

În drept, s-a arătat că fapta inculpatului, avocat, care a depus în perioada 2010 – 2015, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, plângeri penale care au făcut obiectul dosarului nr. E./P/2014, dosarului nr. F./P/2014 (conexat ulterior la dosarul nr. E./P/2014), dosarului nr. G./P/2014 (conexat ulterior la dosarul nr. E./P/2014), dosarului nr. H./P/2014 (conexat ulterior la dosarul nr. E./P/2014), dosarului nr. I./P/2015, dosarului nr. J./P/2015, dosarului nr. K./P/2015, dosarului nr. L./P/2015, dosarului nr. M./P/2015, dosarului nr. N./P/2015, cunoscând că faptele reclamate împotriva părţii civile D., procuror la parchetul de pe lângă judecătorie, sunt nereale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată, prevăzută în art. 268 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen.

Împotriva sentinţei penale au declarat apel inculpatul A. şi partea civilă D.

Analizând apelurile declarate de inculpatul A. şi de partea civilă D., prin prisma motivelor invocate, precum şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu prevederile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta sunt nefondate, în principal, pentru considerentele ce se vor expune în continuare:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că apelantul-inculpat nu a contestat situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond, însă a afirmat că faptele comise nu au fost săvârşite cu intenţia de a induce în eroare organele judiciare, respectiv pentru a obţine tragerea la răspundere penală a persoanei vătămate în baza unor plângeri ce vizau fapte nereale, ci în scop şicanator, urmărind prin plângerile penale formulate să producă doar disconfort, scopul urmărit fiind de a răzbuna ofensa adusă de persoana vătămată fiicei sale.

După cum s-a arătat şi în considerentele sentinţei penale, instanţa de apel reţine că, în perioada anilor 2010 – 2015, inculpatul A. a formulat, în nume personal şi în numele altor persoane, dar fără a avea mandat în acest sens de la aceste persoane, mai multe plângeri penale împotriva părţii civile D., soluţionate prin rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale, respectiv ordonanţe de clasare.

Fiind audiat în faţa instanţei de apel, inculpatul A. a arătat că a făcut afirmaţii mincinoase şi a denaturat adevărul numai în plângerile pe care le-a formulat cu privire la fiica sa şi clientul său O., plângeri care exced obiectului prezentei judecăţi, aspect arătat inclusiv de către apelant. Însă, în ceea ce-i priveşte pe martorii P., Q., R., S., Ş., T., Ţ., U. şi V., inculpatul a formulat plângeri împotriva procurorului D. la solicitarea acestora, iar în cazul plângerilor formulate personal, a apreciat că partea civilă i-a îngrădit dreptul la muncă. Inculpatul a concluzionat că în niciuna din plângerile formulate nu a indus în eroare organele judiciare.

Instanţa de apel apreciază că susţinerile apelantului-inculpat nu sunt reale, după cum se va arăta în continuare în considerentele prezentei decizii penale, acesta prezentând organelor judiciare o interpretare subiectivă şi pur speculativă a acţiunilor sale. Perioada de timp în care s-a derulat activitatea infracţională, pe parcursul a şase ani de zile, numărul mare al plângerilor formulate împotriva părţii civile, atitudinea provocatoare şi ofensatoare a inculpatului manifestată la adresa părţii civile, atât prin comportament, după cum rezultă din actele dosarului de urmărire penală, cât şi prin înscrisurile depuse inclusiv în dosarul de apel denotă, fără niciun dubiu, atitudinea subiectivă adoptată de inculpat şi caracterul abuziv al demersurilor efectuate de acesta din urmă, precum şi cunoaşterea, în mod evident, a caracterului nereal al susţinerilor din conţinutul plângerilor depuse la organele judiciare.

După cum s-a arătat şi în Expunerea de motive a Codului penal, sesizările mincinoase prin care se invocă săvârşirea unor fapte inexistente reprezintă mijloace insidioase prin care organele judiciare sunt determinate să efectueze investigaţii ori să desfăşoare anumite proceduri de verificare a veridicităţii acestora, ceea ce presupune o risipă de timp, energie, personal şi resurse în instrumentarea unor cauze sortite din start eşecului.

Deopotrivă, justificarea incriminării inducerii în eroare a organelor judiciare rezidă în atitudinea corectă din partea tuturor persoanelor care se adresează organelor judiciare, prin plângere sau denunţ, cu privire la săvârşirea unei fapte penale.

Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea prevăzută în art. 268 C. pen. se comite cu intenţie, directă sau indirectă. Intenţia directă presupune ca făptuitorul să urmărească numai împiedicarea activităţii de justiţie. În cazul intenţiei indirecte, făptuitorul nu urmăreşte împiedicarea activităţii de justiţie, dar acceptă producerea unui astfel de rezultat în scopul lezării demnităţii şi libertăţii celui învinuit.

Astfel, după cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, nucleul vinovăţiei îl constituie reaua-credinţă cu care făptuitorul face învinuirea mincinoasă. Făptuitorul trebuie să fie de rea-credinţă, adică să sesizeze organele judiciare cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală, cunoscând că aceasta este nereală.

Ceea ce este relevant este faptul că nu interesează, sub aspectul existenţei infracţiunii, mobilul sau scopul cu care au fost săvârşite actele materiale.

Reaua-credinţă trebuie dovedită. Dacă făptuitorul avea cunoştinţă de împrejurări care relevă lipsa de vinovăţie a celui învinuit ori imposibilitatea tragerii lui la răspundere penală, atunci reaua sa credinţă este dovedită. Totodată, dacă făptuitorul este conştient că învinuirea pe care o aduce unei persoane este mincinoasă, faptele sunt comise cu intenţie, condiţiile legale privind latura subiectivă a infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare fiind întrunite în cauză.

Aplicând aceste considerente teoretice la speţa dedusă judecăţii, instanţa de apel constată că faptele ce fac obiectul cauzei au fost comise de inculpatul A. cu intenţie, fiind îndeplinite condiţiile legale pentru tragerea sa la răspundere penală.

Aşadar, chiar dacă motivaţia interioară a inculpatului a fost una de şicanare, aceasta nu exclude scopul inducerii în eroare a organelor judiciare, deci existenţa laturii subiective. Textul incriminării vizează şi situaţiile în care o persoană sesizează în mod abuziv organele judiciare cu plângeri sau denunţuri penale neadevărate, cum s-a întâmplat în prezenta cauză. Or, multitudinea de plângeri penale depuse de inculpat împotriva părţii civile a generat o perturbare a activităţii organelor judiciare care au consumat timp şi resurse pentru a cerceta fapte neadevărate.

Pe de altă parte, pretinsa motivaţie a apelantului-inculpat, în sensul că faptele sale au fost determinate de comportamentul neadecvat al părţii civile la adresa fiicei sale, nu poate fi reţinută de instanţa de apel. După cum s-a reţinut şi în considerentele sentinţei penale atacate, această apărare a inculpatului nu a fost susţinută de probe. De asemenea, faptele pretins a fi săvârşite de către partea civilă D. împotriva fiicei inculpatului ar fi avut loc în anul 2013; or, primele acte materiale din conţinutul infracţiunii continuate imputate inculpatului au avut loc începând cu anul 2010.

Apelantul-inculpat a mai invocat faptul că plângerile formulate în numele altor persoane împotriva persoanei vătămate nu erau apte să inducă în eroare organele judiciare şi nu au avut aptitudinea de a urmări în mod real tragerea la răspundere penală a procurorului D. În acest sens, a arătat că, în respectivele cauze, organele de urmărire penală au dispus, cu celeritate, soluţii de clasare în favoarea acestuia din urmă. Mai mult, demersurile judiciare, în situaţiile în care a acţionat fără un mandat valabil din partea persoanelor în numele cărora a formulat plângerile penale, sunt lipsite de valoare juridică şi nu puteau produce efectul inducerii în eroare a organelor judiciare.

Şi acest motiv de apel este nefondat, neputând să conducă la desfiinţarea sentinţei penale atacate şi achitarea inculpatului.

Potrivit art. 268 alin. (1) C. pen., sesizarea penală trebuie să se facă prin plângere sau denunţ, condiţia legii referitoare la săvârşirea învinuirii prin plângere sau denunţ fiind îndeplinită chiar dacă plângerea sau denunţul nu s-au făcut cu respectarea condiţiilor prevăzute de legea procesual penală.

După cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, a condiţiona existenţa infracţiunii de îndeplinirea formelor prevăzute de Codul de procedură penală înseamnă a restrânge conţinutul infracţiunii, adăugând trăsături pe care legiuitorul nu le-a prevăzut. Având în vedere faptul că obiectul ocrotirii penale vizează relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, acestea sunt vătămate nu numai în cazul în care plângerea sau denunţul îndeplinesc formele prevăzute de normele procesual penale, ci şi atunci când aceste condiţii formale nu sunt îndeplinite, deoarece, şi în acest din urmă caz, organul de urmărire penală, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, va acţiona pentru strângerea probelor şi stabilirea răspunderii penale a celui învinuit.

În consecinţă, cerinţa legii referitoare la săvârşirea învinuirii prin plângere sau denunţ este îndeplinită.

După cum s-a arătat şi în considerentele sentinţei penale atacate, instanţa de apel apreciază că nu este necesar, pentru existenţa infracţiunii, ca actul de sesizare in personam să respecte toate condiţiile formale prevăzute în legea procesual penală, atât timp cât este apt să conducă la sesizarea organelor de urmărire penală; fapta este tipică în măsura în care caracterul inform al sesizării nu conduce la o soluţie de clasare ori la una de restituire pe cale administrativă care nu a fost urmată de realizarea unei noi sesizări conforme cu exigenţele legale. Or, în cauză, nu au fost date astfel de soluţii, motiv pentru care nu pot fi reţinute apărările inculpatului potrivit cărora plângerile acestuia erau informe, deoarece nu era anexat mandatul special pentru a reprezenta alte persoane, din actele dosarului rezultând că, în urma plângerilor penale formulate de către inculpatul A., s-au efectuat acte de urmărire penală, respectiv cercetare la faţa locului, au fost audiate o serie de persoane, au fost ataşate înscrisuri, precum şi alte verificări specifice.

Referitor la susţinerile apelantului-inculpat, în sensul că plângerile formulate în numele altor persoane au fost efectuate la solicitarea expresă a acestora, instanţa de apel constată că sunt în contradicţie cu probele administrate în cauză.

Astfel, martorii audiaţi în cursul procesului penal au declarat că nu i-au solicitat inculpatului să formuleze plângere penală împotriva procurorului D. şi nici nu au încheiat cu inculpatul un contract de asistenţă juridică sau vreo procură judiciară pentru reprezentare în acest sens. Instanţa de apel are în vedere declaraţiile martorilor: P., W., U., R., Ţ. – audiaţi în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti la instanţa de fond, Q. şi Ş. – audiaţi în cursul urmăririi penale.

De asemenea, inculpatul nu a făcut dovada mandatului de reprezentare în situaţiile în care a formulat plângere penală împotriva procurorului D.

Situaţia este similară şi în cazul martorului V. Acesta a afirmat, în faţa instanţei de fond, că plângerile împotriva părţii civile au fost formulate de inculpat la solicitarea sa. Însă declaraţia martorului nu poate suplini lipsa unui mandat special dat în acest sens inculpatului. Mai mult, din actele dosarului rezultă că inculpatul A. nu avea nicio calitate în cauza penală în care martorul era cercetat, acesta din urmă fiind asistat de un alt avocat, conform împuternicirii avocațiale depuse în dosarul de urmărire penală.

Nici în cazul numitului T. apelantul-inculpat nu a făcut dovada mandatării sale în vederea formulării celor cinci plângeri penale împotriva părţii civile, acesta neputând fi audiat în cauză, demersurile efectuate în cursul urmăririi penale rămânând fără rezultat, sus-numitul fiind plecat în străinătate.

Contractul de asistenţă juridică depus în cursul urmăririi penale încheiat la data de 3 octombrie 2012 cu Ţ. nu are legătură cu plângerea depusă în numele martorului la data de 11 noiembrie 2013, din declaraţia acestuia din urmă rezultând că acest contract a vizat asistenţa juridică şi reprezentarea în dosarul nr. X. al Judecătoriei Oraviţa.

Tot astfel, procura judiciară depusă în cursul cercetării judecătoreşti de la instanţa de fond nu a fost încheiată în vederea formulării unei plângeri penale, ci este o procură de reprezentare în cauza nr. Y. a Judecătoriei Oraviţa. Mai mult, se constată că procura a fost încheiată la data de 18 februarie 2015; or, plângerea formulată în numele numitei S. a fost înregistrată la data de 11 martie 2013.

În plus, după cum a reţinut şi judecătorul fondului, inculpatul avea reprezentarea acţiunilor sale, aspect ce rezultă inclusiv din declaraţia acestuia, care a arătat în faţa instanţei că ştia că nu va obţine o soluţie de trimitere în judecată a procurorului D., de unde rezultă şi reaua-credinţă a inculpatului în formularea acestor plângeri.

De asemenea, având calitatea de avocat, inculpatul cunoştea prevederile legale, aşa încât, în mod corect, după cum a reţinut şi instanţa de fond, nu se poate aprecia că aceste plângeri au fost introduse în apărarea clienţilor pe care îi reprezenta în calitate de avocat, cunoscând astfel că faptele reclamate sunt nereale.

În fapt, apelantul-inculpat A., prin faptele sale, a generat punerea în mişcare, în mod inutil, a aparatului de justiţie, în scopul cercetării unui pretins fenomen infracţional, dar care nu exista în realitate.

Referitor la motivul de apel privind reţinerea dispoziţiilor art. 268 alin. (3) C. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că şi acest motiv este neîntemeiat, cauza de nepedepsire invocată nefiind incidentă în speţă.

Potrivit art. 268 alin. (3) C. pen., nu se pedepseşte persoana care a săvârşit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de reţinerea, arestarea sau de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt nereale.

Prevederile precitate nu sunt incidente în cauză, înscrisul denumit „denunţ” înregistrat la data de 31 mai 2016, la care face referire inculpatul în motivele de apel, neavând valoarea juridică pretinsă de acesta. Astfel, din conţinutul înscrisului reclamat nu rezultă faptele la care face referire inculpatul, acestea nefiind descrise, ci sunt doar enumerate o serie de articole din Codul penal.

Nu în ultimul rând, cauza de nepedepsire clamată în apărare operează numai atunci când denunţarea faptelor nereale se realizează în cadrul procedurii aflate în curs – până la momentul indicat expres de textul legal – şi nu după finalizarea acesteia. Or, plângerile formulate de către inculpat în perioada 2010 – 2015, care fac obiectul acestui dosar, fuseseră soluţionate prin rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale, respectiv prin ordonanţe de clasare, iar pretinsul autodenunţ a intervenit după ce au fost date aceste soluţii şi după ce împotriva inculpatului s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale în acest dosar. Astfel, autodenunţul reclamat nu îndeplineşte condiţiile prevăzute în art. 268 alin. (3) C. pen.

Referitor la apelul părţii civile D., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl apreciază ca fiind nefondat, urmând a-l respinge ca atare.

Astfel, schimbarea încadrării juridice dintr-o infracţiune continuată de inducere în eroare a organelor judiciare în 9 infracţiuni de inducere în eroare a organelor judiciare, în concurs, respectiv câte o infracţiune pentru fiecare dintre persoanele în numele cărora inculpatul a formulat plângere penală, nu se justifică.

Din probele administrate în cauză, instanţa de apel reţine că inculpatul A. a acţionat în baza unei rezoluţii infracţionale unice, la diferite intervale de timp. Susţinerile apelantului parte civilă în sensul că acesta ar fi luat, cu fiecare martor în parte în numele căruia ar fi formulat plângerile penale, o nouă rezoluţie infracţională, distinctă pentru fiecare persoană, nu este susţinută de actele şi lucrările dosarului. Pe de altă parte, apelantul parte civilă omite împrejurarea că însuşi inculpatul, în nume personal, a formulat în aceeaşi perioadă mai multe plângeri împotriva părţii civile cu caracter nereal, acţiuni întreprinse de acesta din urmă în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi care constituie acte materiale ale infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare.

Nici cererea apelantului parte civilă de reţinere a infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare în varianta prevăzută în art. 268 alin. (2) C. pen. nu este fondată.

Astfel, apelantul parte civilă D. a apreciat că ticluirea denunţurilor în maniera descrisă în actul de sesizare corespunde tipicităţii incriminate în art. 268 alin. (2) C. pen.

Prin ticluirea de probe se înţelege „construirea” unor probe mincinoase în dovedirea existenţei unei fapte prevăzute de legea penală şi acuzării pe nedrept de săvârşirea unor asemenea fapte a unei persoane nevinovate.

Or, formularea unor plângeri/denunţuri penale este un mod de sesizare a organelor judiciare, plângerea/denunţul neavând caracterul de mijloc de probă în procesul penal. Mai mult, nu se poate reţine, cum a susţinut apelantul parte civilă, că sesizarea, prin denunţ sau plângere, a unui organ de urmărire penală este echivalentă cu ticluirea unui mijloc de probă.

În fine, nici cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor comise de inculpat în 9 infracţiuni prevăzute în art. 279 alin. (2) raportat la 268 alin. (2) C. pen. nu poate fi primită.

În acest sens, apelantul parte civilă a arătat că latura obiectivă a infracţiunii de ultraj judiciar o constituie infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, acesta având calitatea de subiect pasiv. Totodată, mobilul infracţiunii a fost de intimidare şi răzbunare pentru exercitarea atribuţiunilor sale de serviciu. În concluzie, apelantul parte civilă a arătat că infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare a fost săvârşită în scopul prevăzut în art. 279 alin. (2) C. pen.

Potrivit art. 279 alin. (2) C. pen., constituie forma asimilată infracţiunii de ultraj judiciar săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui judecător sau procuror ori împotriva bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Conform art. 268 alin. (1) C. pen., inducerea în eroare a organelor judiciare este infracţiunea ce constă în sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală. 

Având în vedere elementele de tipicitate diferite ale celor două infracţiuni, pe de o parte, şi situaţia de fapt reţinută în cauză în raport cu actele de acuzare ale inculpatului şi de sesizare a instanţei de judecată, pe de altă parte, cererea apelantului parte civilă nu poate fi primită, întrucât s-ar realiza o extindere a acuzaţiilor penale aduse inculpatului. Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, faptele săvârşite de inculpat, astfel cum au fost descrise prin cele două acte de sesizare a instanței, reprezintă infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată, incriminată potrivit art. 268 alin. (1) C. pen.

Din oficiu, instanţa de apel constată că s-au reţinut, în mod eronat, prevederile art. 5 C. pen., de către prima instanţă. Or, infracţiunea a fost săvârşită de inculpat în formă continuată, caz în care s-a epuizat la momentul realizării ultimului act de executare, act de executare comis ulterior intrării în vigoare a noului Cod penal. În aceste condiţii, legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii este Codul penal în vigoare, nefiind incidente prevederile legale precitate, privind aplicarea legii penale mai favorabile, care au în vedere situaţia în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea cauzei a intervenit o lege penală ce cuprinde dispoziţii mai favorabile inculpatului.

Având în vedere că reţinerea dispoziţiilor art. 5 C. pen. nu a influenţat în niciun mod soluţionarea cauzei, fiind aplicate dispoziţiile incidente conform Codului penal în vigoare, nu se impune desființarea sentinței atacate, care nu ar avea nicio finalitate pe acest aspect.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul A. şi de partea civilă D. împotriva sentinţei nr. 757/PI din 27 octombrie 2017, pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală.