Jurisprudența ÎCCJ | Imobil acordat în compensare prin hotărâre judecătorească. Atribuirea terenului de către unitatea deținătoare unei alte persoane. Imposibilitatea executării obligaţiei. Contravaloarea bunului înstrăinat

Dreptul de proprietate, odată recunoscut în favoarea unei persoane, dă posibilitatea acesteia de a recurge la mijloace juridice de protecţie, pentru a obţine restituirea bunului de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept, inclusiv de a obține dreptul la despăgubiri dacă este cazul (art. 563 Cod civil). În măsura în care bunul nu se mai află în deţinerea celui care îi incumba obligaţia restituirii – pentru că a pierit sau a fost înstrăinat – dreptul de proprietate se transformă în dezdăunări, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 566 alin. (1) Cod civil, întrucât nimeni nu poate fi privat de proprietate fără a i se recunoaşte îndreptăţirea la despăgubiri echivalente.

Astfel, împrejurarea că, deşi pârâta, în calitate de unitate deţinătoare în temeiul Legii nr. 10/2001, a recunoscut dreptul reclamantului la măsura reparatorie a atribuirii bunului în compensare, la momentul la care s-a încercat executarea măsurii, s-a constatat imposibilitatea punerii în posesie întrucât terenul nu se mai afla în patrimoniul acesteia, ca urmare a dispunerii de acelaşi bun, în favoarea altor persoane, nu poate avea decât semnificaţia scoaterii imobilului din patrimoniul entităţii deținătoare, ceea ce din punct de vedere juridic este asimilabil înstrăinării la care se referă art. 566 alin. (1) Cod civil, cu consecinţa, pentru cel care a nesocotit dreptul la proprietate al altei persoanei, şi a făcut deci, imposibilă restituirea bunului, de a fi obligat la plata despăgubirilor corespunzătoare.

În ceea ce priveşte determinarea cuantumului despăgubirilor, art. 566 alin. (1) Cod civil, care dă expresie efectelor admiterii acţiunii în revendicare – prin restituirea în natură a bunului, respectiv, obligarea la despăgubiri în cazul pieirii sau înstrăinării acestuia –, are în vedere momentul restituirii bunului (efectul principal al admiterii unei astfel de acţiuni) întrucât, în situaţia imposibilităţii restituirii în natură, trebuie asigurată echivalenţa valorică prin calcularea dezdăunărilor raportat la aceeaşi dată. Faptul că nu se poate realiza reîntregirea patrimoniului titularului recunoscut al dreptului prin restituirea imobilului reprezintă temei pentru determinarea despăgubirilor apte să asigure, la acelaşi moment, valoarea de înlocuire a bunului.

În dezvoltarea motivului de recurs, reclamantele au arătat că, potrivit textului de lege menţionat, în cazul în care restituirea lucrului în natură nu mai este posibilă, inclusiv din cauza faptului că lucrul a fost înstrăinat de către proprietar, obligaţia de restituire va fi înlocuită cu o obligaţie de dezdăunare, deci instanţa îi va obliga pe pârâţi la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubire, evaluată în raport cu momentul restituirii. Instanţa de apel a reţinut faptul că momentul restituirii la care se referă textul de lege îl reprezintă momentul pronunţării, de către instanţa de fond, a sentinţei nr. 3845 din 21.06.2011, irevocabilă prin decizia nr. 707 din 5.12.2011, dată când aceasta putea fi executată, deci data restituirii a fost stabilită ca fiind 05.12.2011. Instanţa de apel nu a avut însă în vedere natura obligaţiei, care este una de dezdăunare şi trebuie să cuprindă o reparare completă şi echitabilă a prejudiciului. În opinia recurentelor, momentul restituirii, în accepţiunea art. 566 alin. 1 C.civ., este cel al restituirii despăgubirilor şi nu cel al restituirii lucrului.

Recurentele au susţinut că în cauză nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 privind stabilirea despăgubirilor, respectiv standardele internaţionale de evaluare (art. 10 din Legea nr. 10/2001, art. 1 Titlul VII din Legea nr. 247/2005) sau grila notarilor publici, mod de evaluare introdus prin Legea nr. 165/2013, având în vedere temeiul de drept al cererii de chemare în judecată care este dreptul comun, respectiv Codul civil. Având în vedere că evaluarea imobilului ce nu mai poate fi predat în natură se realizează conform art. 566 alin. 1 C.civ., valoarea care trebuie reţinută este valoarea de circulaţie la data efectuării expertizei (30.03.2021) – 390.307 euro fără TVA.

Decizia a mai fost criticată şi pentru faptul că instanţele au făcut o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 566 C.civ., respectiv interpretarea „în sens larg” a obligaţiei de dezdăunare, precum şi a celor ale art. 16 din acelaşi cod. Potrivit recurenţilor, instanţele au interpretat în mod extins aceste dispoziţii legale, prin faptul că pierderea dreptului de proprietate echivalează cu o înstrăinare, în sensul legii. Or, în tot cuprinsul articolului se vorbeşte de existenţa unei culpe sau a relei-credinţe, în toate situaţiile fiind vorba de o manifestare de voinţă personală care să ducă la pierderea dreptului de proprietate.

Ca atare, pârâtul nu poate fi obligat la dezdăunare fără existenţa unei culpe, care să fi stat la baza pierderii dreptului de proprietate. În speţă însă, dreptul de proprietate a fost pierdut prin hotărâre judecătorească dată în favoarea unor persoane, altele decât reclamanţii, care au obţinut şi executat un titlu anterior celui al reclamanţilor din prezenta cauză.

Au arătat recurenții-pârâți că, în aceste condiţii, nu rezultă care este manifestarea de voinţă şi contribuţia proprie a unităţii administrativ teritoriale la pierderea dreptului de proprietate şi nici acţiunea culpabilă din care ar reieşi obligaţia de despăgubire în echivalent.

De asemenea, recurentele-reclamante au relevat caracterul nefondat şi al motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 C.proc.civ. Culpa recurenţilor-pârâţi în producerea prejudiciului constă în refuzul acestora de a executa de bunăvoie o hotărâre judecătorească. În mod culpabil, pârâţii, la data pronunţării şi rămânerii definitive a respectivei hotărâri, nu au făcut dovada faptului că suprafaţa a fost atribuită în compensare altor persoane şi, deci, nu mai poate fi dată în compensare reclamanţilor. Culpa pârâţilor este constatată cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 707/C/2011 a Curţii de Apel Constanţa.

Recurentele-reclamante au mai susţinut că instanţa a constatat corect că în cauză îşi găsesc aplicabilitate prevederile art. 566 alin. 1 C.civ., deoarece atribuirea în compensare, în temeiul unei legi speciale, echivalează cu un transfer al dreptului de proprietate de la unitatea deţinătoare către persoanele îndreptăţite, în conformitate cu dispoziţiile legilor proprietăţii.

În mod firesc, termenul de „înstrăinare” la care se referă articolul de lege trebuie interpretat în sens larg, și anume, că bunul nu se mai află în proprietatea celui de la care s-a dispus restituirea, adică a pârâtului, această interpretare rezultând şi din cealaltă ipoteză reglementată de text, respectiv pierirea din culpa pârâtului.

Recurenţii-pârâţi nu au formulat întâmpinare la recursul reclamantelor, nedepunând nici răspuns la întâmpinarea acestora.

Astfel, propunând un alt moment raportat la care ar fi trebuit determinat cuantumul despăgubirilor – respectiv, cel al efectuării expertizei din apel, cu o valoare a dezdăunării mult mai mare – recurenţii-reclamanţi contestă, în realitate, chiar sensul şi conţinutul normei (art. 566 alin. 1 C.civ.) pe care şi-au întemeiat pretenţiile.

Potrivit dispoziţiei legale menţionate, care dă expresie efectelor admiterii acţiunii în revendicare – prin restituirea în natură a bunului, respectiv, obligarea la despăgubiri în cazul pieirii sau înstrăinării acestuia – „despăgubirile vor fi evaluate în raport cu momentul restituirii”.

Or, textul are în vedere momentul restituirii bunului (efectul principal al admiterii unei astfel de acţiuni) întrucât, în situaţia imposibilităţii restituirii în natură, trebuie asigurată echivalenţa valorică prin calcularea dezdăunărilor raportat la aceeaşi dată. Faptul că nu se poate realiza reîntregirea patrimoniului titularului recunoscut al dreptului prin restituirea imobilului reprezintă temei pentru determinarea despăgubirilor apte să asigure, la acelaşi moment, valoarea de înlocuire a bunului.

De aceea, instanța de apel s-a raportat în mod corect la data rămânerii irevocabile a sentinţei prin care a fost soluţionată contestaţia împotriva dispoziţiei emise conform Legii nr. 10/2001 (potrivit deciziei nr. 707 din 5.12.2011 a Curţii de Apel Constanţa), dată la care măsura atribuirii în compensare a rămas definitivă şi ca atare, susceptibilă de executare (de restituire efectivă).

Susţinând că momentul de luat în considerare este cel „al restituirii despăgubirilor”, iar nu al restituirii bunului, recurenţii ignoră faptul că despăgubirile nu corespund unui alt drept de creanţă, de sine stătător, distinct de cel care trebuie să dea expresie valorii de înlocuire a bunului, imposibil de restituit în antură.

Ca atare, constatându-se, la momentul rămânerii definitive (irevocabile) a măsurii atribuirii bunului în compensare, că acesta nu mai poate fi acordat în natură, acesta este şi momentul la care trebuie stabilită valoarea de înlocuire a imobilului sub forma despăgubirilor (iar nu data la care, în cursul procesului se efectuează expertiza de evaluare, cum eronat s-a pretins).

Disocierea între cele două repere temporale – al restituirii lucrului şi respectiv, al restituirii despăgubirilor – pe care o realizează recurenţii, nu-şi are temei legal, de vreme ce, aşa cum s-a arătat anterior, despăgubirile vin să ia locul bunului la data care acesta trebuia restituit efectiv (constatându-se însă imposibilitatea executării acestei măsuri), astfel încât dezdăunarea nu poate fi evaluată și realizată la altă dată.

De asemenea, este lipsită de fundament susţinerea recurenţilor conform căreia stabilirea despăgubirilor nu trebuia realizată cu luarea în considerare a standardelor internaţionale de evaluare prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Titlul VII al Legii nr. 247/2005, având în vedere că temeiul de drept al cererii de chemare în jucată a fost reprezentat de dispoziţiile Codului civil.

 Folosirea acestui criteriu de evaluare s-a făcut în mod corect, ţinând seama, pe de o parte, de regimul juridic al bunului – care făcuse obiect al măsurii reparatorii prin compensare prevăzute de legea specială – şi, pe de altă parte, de data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, care a definitivat procedura judiciară prevăzută de Legea nr. 10/2001 (respectiv, 5.12.2011), când valoarea bunurilor atribuite potrivit acestui act normativ se stabilea conform standardelor internaţionale de evaluare.

Pentru toate aceste considerente, criticile reclamanţilor formulate în baza art. 488 pct. 8 C.pr.civ. au fost găsite nefondate, recursul fiind respins în consecinţă.

În realitate, decizia din apel respectă exigențele art. 425 alin. 1 lit.b) C.proc.civ., prezentând în considerente susţinerile părţilor, expunerea situaţiei de fapt cu trimitere la mijloacele de probă administrate în ambele faze procesuale, motivele de fapt şi de drept pentru care a considerat caracterul nefondat al criticilor ce  învestiseră instanța prin apelurile formulate de ambele părţi.

Cu referire punctuală la criticile părţilor, instanţa de apel a analizat prioritar aspectele de ordin formal invocate, privitoare la cadrul procesual pasiv, la admisibilitatea acţiunii, precum şi criticile de fond în legătură cu întrunirea cerinţelor art. 566 alin. 1 C.civ., de care s-au prevalat reclamanţii în demersul lor judiciar.

Împrejurarea că instanța de apel are acelaşi raţionament juridic cu al primei instanţe nu este rezultatul nemotivării, cum se susţine, ci al constatării caracterului nefondat al criticilor părţilor, care au reiterat aceleaşi apărări ca la fond şi care n-au fost validate nici cu ocazia controlului judiciar din apel. Aceasta, în contextul în care, identificând elementele de fapt ale pricinii pe baza probelor administrate, instanţa demonstrează de ce consideră ca fiind incidente dispoziţiile art. 566 alin. 1 C.civ. şi de ce comportamentul pârâţilor, de a atribui în compensare un bun care făcuse deja obiectul unei asemenea măsuri reparatorii, este asimilabil culpei, cu consecinţe pe planul dezdăunării.

Are caracter nefondat şi critica potrivit căreia instanţele ar fi făcut o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 566 alin. 1 C.civ., prin accepţiunea „în sens larg” a obligaţiei de dezdăunare, precum şi a dispoziţiilor art. 16 C.civ.

Astfel, pârâţii au pretins că interpretarea eronată a vizat asimilarea sintagmei „înstrăinarea bunului” la care se referă art. 566 alin. 1 C.civ. – pentru a da drept la despăgubiri reparatorii – cu cea a pierderii, din alte cauze, a dreptului de proprietate şi totodată, neluarea în considerare a exigenţei textului, de a exista o culpă, respectiv o manifestare de voinţă personală, care să ducă la pierderea dreptului de proprietate de către partea adversă.

În realitate, recurenţii sunt cei care nesocotesc atributele dreptului de proprietate care, odată recunoscut în favoarea unei persoane, dă posibilitatea acesteia de a recurge la mijloace juridice de protecţie, pentru a obţine restituirea bunului de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept, inclusiv de a obține dreptul la despăgubiri dacă este cazul (art. 563 C.civ.).

Or, în măsura în care bunul nu se mai află în deţinerea celui care îi incumba obligaţia restituirii – pentru că a pierit sau a fost înstrăinat – dreptul de proprietate se transformă în dezdăunări, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 566 alin. 1 C.civ., întrucât nimeni nu poate fi privat de proprietate fără a i se recunoaşte îndreptăţirea la despăgubiri echivalente.

În speţă, pârâţii, în calitate de unitate deţinătoare în temeiul Legii nr. 10/2001, au recunoscut dreptul reclamanţilor la măsura reparatorie a atribuirii bunului în compensare, măsură pe care au nesocotit-o ulterior prin atribuirea aceluiaşi bun altor persoane.

Împrejurarea că la momentul la care s-a încercat executarea măsurii, s-a constatat imposibilitatea punerii în posesie întrucât terenul nu se mai afla în patrimoniul entităţii deţinătoare, nu a fost decât rezultatul dispunerii de acelaşi bun, în favoarea altor persoane şi în contra prevederilor legale.

Aceasta nu poate avea decât semnificaţia scoaterii bunului din patrimoniul unității deținătoare, ceea ce din punct de vedere juridic este asimilabil înstrăinării la care se referă art. 566 alin. 1 C.civ., cu consecinţa, pentru cel care a nesocotit dreptul la proprietate al altei persoanei, şi a făcut deci, imposibilă restituirea bunului, de a fi obligat la plata despăgubirilor corespunzătoare.

Contrar susținerii recurenţilor-pârâţi, ieșirea imobilului din patrimoniul entităţii deţinătoare nu a fost una independentă de culpă, sub motiv că, în realitate, atribuirea către alte persoane s-ar fi făcut în temeiul şi în executarea altor hotărâri judecătorești.

În realitate, aşa cum a rezultat din datele speţei, conform elementelor de fapt stabilite de instanțele fondului, ulterior emiterii dispoziţiei nr. 157 din 11.06.2003 de către Primarul municipiului Mangalia, de atribuire, în compensare, către reclamanţi, a terenului de 9130 mp (şi pe parcursul judecării contestaţiei persoanelor îndreptăţite desfășurată în intervalul 2003 – 2011) pârâţii au procedat la atribuirea aceluiaşi teren, în compensare, altor persoane.

Măsura astfel dispusă a nesocotit faptul că terenul nu mai putea figura pe lista bunurilor disponibile, conform art. 1 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, întrucât făcuse deja obiect al atribuirii, contestaţia şi nemulţumirea persoanelor îndreptăţite vizând alte aspecte decât conținutul acestei măsuri compensatorii (respectiv, situația altui teren, de 8000 mp, decât cel care constituie obiect al prezentului litigiu).

Susținerea recurenților conform căreia ar fi procedat la adoptarea unei astfel de măsuri în executarea altor hotărâri judecătoreşti, ceea ce înseamnă că ar trebui exonerat de orice culpă, inclusiv de obligaţia plăţii despăgubirilor, a fost una pur declarativă, fără suport probator, în contextul în care înscrisurile depuse la dosar au demonstrat că atribuirea terenului, în temeiul altor dispoziţii ale primarului, s-a realizat pe baza unor hotărâri ale Consiliului local, chiar dacă se făcea trimitere, în conţinutul respectivelor dispoziţii, şi la existenţa unor hotărâri judecătoreşti.

Având în vedere că respectivele hotărâri judecătoreşti nu au fost depuse la dosar – pentru a se verifica dacă identificau, ca atare, terenul sau doar recunoșteau dreptul la măsuri reparatorii – concluzia corectă la care a ajuns instanţa de apel a fost aceea că identificarea bunurilor de atribuit în compensare s-a realizat de către pârâţi prin acte ale administrației locale, iar nu pe baza unor hotărâri judecătorești.

În acest sens au fost avute în vedere menţiunile din hotărârile de consiliu local sau din dispoziţiile primarului, conform cărora „identificarea terenurilor acordate în compensare a fost realizată de către Comisia de Urbanism – Juridică, Direcţia urbanism şi planul de situaţie anexat acestora”.

Deşi în recurs pârâţii au reluat, sub formă de critică, aceeaşi apărare, legată de lipsa oricărei culpe în dispunerea măsurilor reparatorii care s-au suprapus, sub aspectul conţinutului lor, cu dreptul asupra unui bun recunoscut deja reclamanţilor, aceştia n-au administrat niciun înscris suplimentar care să demonstreze caracterul eronat al considerentelor deciziei din apel.

Mai mult, se constată că aceeaşi conduită procesuală au adoptat-o pârâţii şi cu ocazia soluţionării litigiului anterior al părţilor – contestaţia împotriva dispoziţiei primarului – când, de asemenea, au afirmat că suprafaţa de 9.130 mp restituită reclamanţilor ar fi fost atribuită în compensare altor persoane, reţinându-se însă în considerentele deciziei civile nr. 707/C din 5.12.2011 a Curţii de Apel Constanţa că a fost doar o „afirmaţie nedovedită, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1169 C.civ.”.

Ca atare, prevalându-se de dispoziţiile art. 16 alin. 3 C.civ., pentru a susţine că a fost lipsită de culpă conduita pârâţilor, neavând nicio contribuție proprie la pierderea dreptului de proprietate al reclamanţilor, recurenţii ignoră, odată în plus, obligaţiile ce le reveneau în procedura Legii nr. 10/2001, de a alcătui şi a păstra o strictă evidenţă a listei bunurilor disponibile (art. 1 alin. 5), supusă actualizării lunare.

Numai o încălcare flagrantă de către aceștia, a normei legale, atitudine care se circumscrie faptei săvârşite cu vinovăţie întrucât trebuia să prevadă rezultatul (din poziţia de entitate cu prerogative şi competenţe bine definite în rezolvarea notificărilor potrivit Legii nr. 10/2001) a făcut posibilă dispunerea de măsuri compensatorii succesive, în favoarea unor persoane diferite, purtând asupra aceluiaşi bun imobil.

În consecinţă, se constată că în mod corect decizia din apel a reţinut în sarcina pârâţilor obligaţia de plată a despăgubirilor, ca valoare de înlocuire a bunului imobil, a cărui restituire în natură nu a mai fost posibilă întrucât, nesocotindu-şi obligaţiile legale, aceștia au făcut posibilă ieşirea din patrimoniul entităţii deţinătoare a bunului şi, în continuare, imposibilă executarea măsurii reparatorii stabilite definitiv în favoarea reclamanţilor, sub forma predării în natură a bunului.

 Ca atare, criticile de nelegalitate formulate având caracter nefondat, recursul pârâţilor a fost respins în consecinţă.