Jurisprudența ÎCCJ | Cheltuieli de judecată solicitate pe cale separată, ocazionate de judecata cererii de strămutare. Incident procedural. Litigiu de fond pendinte. Lipsa culpei procesuale

Cererea de strămutare reprezintă un incident procedural pus de legiuitor la îndemâna părţii ce are îndoieli cu privire la imparţialitatea instanţei de judecată, care nu vizează pretenţiile participanţilor la proces pentru a putea exista o parte căzută în pretenţii în sensul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C.proc.civ., ci posibilitatea de transferare a dosarului pentru a fi judecat de către o altă instanţă egală în grad, presupusă a fi obiectivă în dezlegarea pricinii.

Soluţia dată într-o cerere de strămutare (de admitere sau de respingere) nu pune părţile în situaţia de a pierde sau de a câştiga drepturi sau pretenţii deduse judecăţii, astfel încât nu justifică incidenţa dispoziţiilor art. 453 C.proc.civ. întemeiate pe culpa procesuală, culpă ce derivă din pretenţii contrare opuse reciproc de către părţi.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 194 şi urm. coroborate cu cele ale art. 451 şi urm. C.proc.civ.

Pârâtul C. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care solicitat respingerea cererii de chemare în judecată şi obligarea reclamantei la plata sumei de 14.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, iar în subsidiar, diminuarea cheltuielilor de judecată cerute şi compensarea reciprocă a acestora.

Prin încheierea din 19.06.2018, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea reconvenţională.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C.proc.civ., recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei atacate pentru încălcarea, de către instanţa de apel, a principiilor contradictorialităţii şi disponibilităţii, respectiv prin nesocotirea art. 14 alin. 5 şi 6 din cod. Recurenta a arătat că prin decizia atacată, curtea de apel, în mod nelegal, şi-a întemeiat hotărârea pe considerentele jurisprudenţei Înaltei Curţi privind admisibilitatea solicitării cheltuielilor de judecată în dosare de strămutare fără ca aceasta să fie supusă în prealabil dezbaterii contradictorii. Or, potrivit recurentei, rolul activ al judecătorului prevăzut de art. 22 alin. 2 C.proc.civ. comportă o serie de limitări printre care cea mai importantă este dată de principiul disponibilităţii.

Prin motivul de recurs circumscris pct. 8 al art. 488 C.proc.civ., recurenta a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 453 din cod. A arătat că prin decizie instanţa a concluzionat, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 453 C.proc.civ., faptul că respingerea cererii de strămutare nu ar demonstra culpa procesuală şi nu ar reprezenta o „cădere în pretenţii”, în condiţiile în care textul de lege nu face nicio distincţie în privinţa tipului de proces care este vizat de aceste dispoziţii. A solicitat a se constata că cererea de strămutare reprezintă o cerere incidentală pe care partea, deşi are dreptul, nu este obligată să o exercite, iar odată promovată este supusă dispoziţiilor legale care reglementează instituţia juridică a cheltuielilor de judecată raportat la soluţia pe care instanţa o va pronunţa şi la împrejurarea dacă există sau nu o solicitare în acest sens. A opinat că acest raţionament este cu atât mai aplicabil în speţă prin raportare la culpa intimaţilor în formularea cererilor de strămutare şi ridicarea numeroaselor excepţii şi incidente pe tot parcursul judecării dosarului în scop vădit şicanatoriu.

Decizia a fost criticată şi pentru aplicarea greşită a art. 455 C.proc.civ. Recurenta a arătat că cheltuielile de judecată solicitate au fost cauzate recurentei de către ambii intimaţi B. și C., într-un singur dosar, ca urmare a culpei procesuale a acestora, confirmată prin respingerea cererilor de strămutare, fiind fără relevanţă că respectivele cheltuieli, constând în onorariu de avocat, au la bază două contracte de asistenţă juridică distincte. În opinia recurentei, pentru o aplicare legală a art. 455 C.proc.civ., instanţa învestită cu soluţionarea cererii de chemare în judecată trebuie să stabilească dacă plata cheltuielilor de judecată urmează a se face în mod egal, proporţional sau solidar, să ţină seama de poziţia în proces a fiecărui coparticipant sau de natura raportului juridic soluţionat, astfel încât fiecare să fie obligat la plata cheltuielilor pe care le-a provocat prin apărarea sa.

Recurentul-pârât C. a solicitat admiterea recursului incident şi admiterea cererii reconvenţionale, invocând dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 7 şi 8 C.proc.civ. A precizat că există autoritate de lucru judecat – dosar nr. x/299/2018, în care a fost admisă cererea sa de cheltuieli de judecată, recurenta-reclamantă achitând de bună voie respectivul debit. În susţinere, recurentul a înţeles a se prevala de dispoziţiile art. 1143 şi art. 1144 C.civ., referitoare la compensaţie. A mai arătat că a fost chemat în judecată în dosarul nr. x/299/2015 având ca obiect notare litigiu în cartea funciară (dosar nr. x/299/2014), cerere care a fost respinsă, iar în vederea reprezentării şi apărării intereselor a angajat avocat, cheltuielile cu onorariul avocaţial fiind în sumă de 14.000 lei.

Cu un conţinut similar, dispoziţiile art. 486 alin. 2 C.proc.civ. statuează că „La cererea de recurs se vor ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, precum şi, dacă este cazul, procura specială, împutrenicirea avocaţială sau delegaţia consilierului juridic”. Alin. 3 al acestui articol stipulează că lipsa dovezii achitării taxei judiciare de timbru este sancţionată cu nulitatea.

În speţă, prin adresa comunicată la data de 29.12.2021, s-a pus în vedere recurentului-pârât să achite taxa judiciară de timbru în cuantum de 502,5 lei, în termen de 10 zile de la primirea comunicării, sub sancţiunea anulării cererii de recurs, ca netimbrată.

Prin raportul de admisibilitate a recursului s-a menţionat faptul că până la data întocmirii acestuia (10.03.2022) recurentul-pârât nu a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru şi că aspectele de nelegalitate invocate vor putea forma obiect de analiză doar după îndeplinirea obligaţiei procesuale.

Raportul de admisibilitate a fost comunicat recurentului-pârât la data de 21.03.2022, apoi la data de 22.03.2022, însă până la momentul analizării admisibilităţii în principiu a recursurilor (11.05.2022), acesta nu a depus dovada achitării taxei de timbru, motiv pentru care, prin încheierea de şedinţă din 11.05.2022, recursul a fost anulat ca netimbrat.

Faţă de cele arătate, în cauză nu se mai impune analiza motivelor de nelegalitate deduse judecăţii pe calea recursului incident, aspectul procedural al timbrajului fiind prioritar.

Referitor la recursul principal formulat de către reclamanta A. SA, Înalta Curte reţine că recurenta pretinde, în esenţă, că respingând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată aferente unui dosar având ca obiect o cerere de strămutare, prin motivarea expusă, instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor admisibilitatea respectivei solicitări, încălcând astfel principiul disponibilităţii şi contradictorialităţii (art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.) şi că, totodată, au fost încălcate dispoziţiile art. 453 şi art. 455 C.proc.civ., care nu fac distincţie în privinţa tipului de proces care este vizat de aceste dispoziţii (art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., conform încadrării juridice date prin raportul de admisibilitate).

În ce priveşte aşa-zisa încălcare a principiilor contradictorialităţii şi disponibilităţii, Înalta Curte constată că, în realitate, recurenta subsumează acestui aspect de nelegalitate împrejurarea că instanţa de apel nu ar fi pus în discuţia părţilor considerentele pe care şi-a fundamentat soluţia, de respingere a pretenţiilor deduse judecăţii, situaţie faţă de care o astfel de critică nu poate fi primită.

Contradictorialitatea este un principiu fundamental al dreptului la apărare şi presupune dreptul părţilor cu interese contrare de a propune şi administra probe, de a pune concluzii în legătură cu problemele de fapt şi de drept care interesează dezlegarea pricinii. Astfel, contradictorialitatea poartă asupra apărărilor, excepţiilor, solicitărilor de administrare de probe, diverselor cereri pe care părţile le formulează cu prilejul analizării cauzei sau recalificărilor juridice date acestor cereri de către instanţa de judecată. Totodată, disponibilitatea presupune faptul că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Recurenta afirmă că prin nepunerea în discuţia părţilor a unor aspecte ţinând de motivarea hotărârii s-a încălcat principiul contradictorialităţii şi, pe cale de consecinţă, principiul disponibilităţii, respectiv s-au dedus judecăţii lucruri care nu s-au cerut, constând într-o pretinsă excepţie de inadmisibilitate.

Contrar susţinerilor recurentei, aceste principii au fost asigurate şi respectate în cauză, respectiv instanţa de apel s-a pronunţat exclusiv asupra motivelor de apel care au vizat soluţia cererii deduse judecăţii în primă instanţă, iar din încheierea de dezbateri din 27.11.2020 rezultă că reclamanta a fost prezentă la judecată şi a pus concluzii, prin reprezentant, atât asupra apelului propriu, cât şi asupra apelului pârâtului.

Soluţia instanţei de apel a fost aceea a admiterii apelului pârâtului, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, această soluţie nefiind una adoptată urmare a constatării incidenţei în cauză a vreunei excepţii procesuale care să nu fi fost supusă dezbaterii părţilor, astfel cum eronat pretinde recurenta, ci rezultatul analizei fondului pretenţiilor.

Împrejurarea că în decizia recurată se face referire inclusiv la jurisprudenţa instanţei supreme, ca un argument suplimentar, pentru a se reţine că respingerea unei cereri de strămutare nu demonstrează culpa procesuală şi nu reprezintă o cădere în pretenţii în sensul dispoziţiilor art. 453 C.proc.civ., nu constituie, cum eronat se susţine, o încălcare a principiului contradictorialităţii.

Pe de o parte, întrucât referirea menţionată vizează o jurisprudenţă constantă a instanţei supreme, în legătură cu situaţia cheltuielilor de judecată, accesorii cererii de strămutare, jurisprudenţă accesibilă oricărei persoane interesate (cu atât mai mult celor care iniţiază demersuri judiciare în materie) şi pe de altă parte, întrucât considerentele instanţei, care vin, ulterior pronunţării hotărârii, să justifice soluţia adoptată, nu sunt supuse dezbaterii părţilor, pentru a se putea susţine că a fost încălcat principiul contradictorialităţii.

În ceea ce priveşte statuările instanţei de apel cu privire la temeiul juridic al cheltuielilor de judecată solicitate de către recurentă pe calea acţiunii introductive, la modalitatea în care acestea pot fi acordate, la noţiunea de parte căzută în pretenţii şi la modalitatea în care a fost interpretat caracterul solidar al obligaţiei de plată a respectivelor cheltuieli (chestiuni care fac obiectul demersului judiciar pe fond al recurentei şi au fost subsumate, conform raportului de admisibilitate, dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.), Înalta Curte constată că nici sub acest aspect hotărârea recurată nu este contrară legii.

Astfel, potrivit art. 453 alin. 1 C.proc.civ. „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

Obiectul prezentului demers judiciar îl reprezintă solicitarea recurentei-reclamante de a i se acorda cheltuielile de judecată efectuate în două dosare de strămutare conexate (dosar nr. x/2/2016 şi dosar nr. x/2/2016 înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti), cereri de strămutare formulate cu privire la dosarul de fond nr. x/299/2014, având ca obiect partaj.

Contrar susţinerilor recurentei, care afirmă că textul legal nu distinge în care tip de proces se acordă cheltuielile de judecată, Înalta Curte reţine că sintagma „partea care pierde procesul” este fundamentată pe ideea de culpă şi vizează modalitatea de soluţionare a litigiului în care se deduc judecăţii pretenţiile părţilor, iar nu un incident procedural în legătură cu judecata acestuia.

În speţă, fondul litigiului formează obiectul dosarului nr. x/299/2014 (partaj), iar nu obiectul cererilor de strămutare formulate în legătură cu acest dosar. Aceasta întrucât cererea de strămutare reprezintă, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, un incident procedural pus de legiuitor la îndemâna părţii ce are îndoieli cu privire la imparţialitatea instanţei de judecată, care nu vizează pretenţiile participanţilor la proces pentru a putea exista o parte căzută în pretenţii în sensul textului legal menţionat, ci posibilitatea de transferare a dosarului pentru a fi judecat de către o altă instanţă egală în grad, presupusă a fi obiectivă în dezlegarea pricinii.

Caracterul de incident procedural al strămutării, cu implicaţii asupra cheltuielilor de judecată rezultă din modalitatea de reglementare a acestei instituţii juridice, care se regăseşte în Capitolul IV – Incidente procedurale privitoare la competenţă, Secţiunea 2 – Determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii introductive de instanţă, din Titlul III al Codului de procedură civilă – Competenţa instanţelor judecătoreşti.

Soluţia posibilă dată într-o cerere de strămutare (de admitere sau de respingere) nu pune părţile în situaţia de a pierde sau de a câştiga drepturi sau pretenţii deduse judecăţii, întrucât problema supusă analizei într-o asemenea procedură este aceea a îndeplinirii condiţiilor de obiectivitate şi de imparţialitate ale instanţei de judecată în soluţionarea pricinii, aspect care nu poate decât să profite tuturor părţilor din proces, astfel încât nu justifică incidenţa dispoziţiilor art. 453 C.proc.civ. întemeiate pe culpa procesuală, culpă ce derivă din pretenţii contrare opuse reciproc de către părţi.

Or, în cauză, dosarul nr. x/299/2014 care a făcut obiect al celor două cereri de strămutare nu a fost soluţionat nici până în prezent (fiind pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, sub nr. actual de dosar x/299/2014*, cu termen la 01.11.2022), astfel încât nu s-a putut stabili o culpă procesuală în sarcina vreunei părţi în funcţie de care să se desocotească şi cheltuielile efectuate cu coluţionarea incidentului strămutării.

Faţă de cele arătate şi având în vedere concluzia instanţei în sensul că în cazul cererii de strămutare cheltuilelile de judecată astfel cum sunt reglementate de art. 453 C.proc.civ. nu îşi găsesc justificarea, criticile privind solidaritatea de plată a petenţilor din cererile de strămutare conexate din perspectiva dispoziţiilor art. 455 C.proc.civ., devin lipsite de obiect şi nu se mai impun a fi analizate, fiind evident că lipsa de incidenţă a dispoziţiilor art. 453 C.proc.civ. atrage şi lipsa de incidenţă a dispoziţiilor art. 455 din acelaşi cod, pentru argumentele deja expuse.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a anulat, ca netimbrat, recursul incident declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 1805/A/2020 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a respins, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamanta A. SA împotriva aceleiaşi decizii.