Dacă nu ar fi fost un om de afaceri de succes, Beniamin Rus, patronul Grupului Selina, ar fi putut fi un scriitor de succes. Are verb, are umor și poveștile sale reînvie satul copilărie trăite din inima munților. Chiar dacă azi e parte a high life-ului, Beniamin Rus nu abandonează dulcele grai al moților, așa cum l-a deprins în copilărie. Oriunde l-ar purta pașii, la ceas de sărbătoare, sufletul său e acolo, printre moții lui. Așa cum a povestit despre Crăciunul copilăriei, acum a rememorat Paștele.
PAȘTILE LA NOI
De Beny Rus
Sătul de atâta iarna,bucuros de caldura soarelui care nu prea se aratase de multa vreme, ma uitam la doi miei care sujau de zor la mama lor și la berbecu’ care avea indoieli… daca mieii negrii sunt tot ai lui.
Era vacanța de primavara și aveam in program sa caram tăt gunoiu de la vaci, cal si oi, să-l imprăștiăm pă gradinile noaste, acolo unde urma sa sămănăm cucuruz si ceva picioci (cartofi), unde locul era mai zbicit.
Iarna era pă sfârșite,ghioceii lasau locul brândușelor iar mâțișorii de sălcuțe de pă marjinea Arieșului și primele vrăbiuțe venite din țarile calde, ne anunțau ca primavara stă sa vină.
Io- mi vedeam de ale mele,pândeam găinile când să trăjau cătă’ …”maternitate” si inainte să le apuce cotcodăcitu’, le spăriam de pă cuibar și le furam oauăle.
Le ascudeam in clăile de fân din gardu’ șurii,cu gândul ca poate anu ista de paști, om avea cu două tri oaoă roșii mai multe decât in anii trecuți.
In famila noastră eram copii mulți si…oauă puțâne!
Febra sărbătorilor cuprindea tăt satu’, ne lăudam cu hainile noi pe care n-aveam voie să le îmbrăcăm până-n ziua învierii. Tot gospodaru trebuia sa aibe ceva nou pă iăl dă paști, și mai cu samä muierile care de care mai secretoase cu lucrurile noi cu care să pregăteau să se fălească la tătă lumea in dimineața paștelui.
In săptămâna mare, satul fremăta de zoala cu care gospodinele să pregateau de sărbătoarea invierii. Să sculau cu noapte-n cap să aprindă focu-n cuptor, frământau de zor aluatu’ păntru pită, răsuceau pă uscățele, așăzau cu grija nucile sfărmate pă pătura de aluat și dupa ce-l unjau cu o peană de găina cu puțân gălbenuș și nu mai știu ce,apoi la loc cald pentru dospit.
Ne lasa gura apa mult inainte sa apucam a gusta din bunătațile ce urmau a fi puse pă masă
Noi copiii, ne făceam folositori pă cât puteam, tăiam lemne pentru foc, scoteam apă dîn fântână pentru adăpatu’ animalelor, aprindeam tuleii dîn grădină și urmăream cu mare interes cum intrau și ieșau pitele din cuptor si cu ochii pă colacii și prăjiturile care-ș așteptau rândul la copt. Tăt satu’ era un miros de prăjituri, jinars fiert și alte bunătăți.
Singurul moment de tristețe era atunci când tata aleja un miel pentru masa din duminica paștelor si imi era atâta de mila de bietul animal atunci si multă vreme după, când mama lui il strâga necontenit, mirosea toți ceilalți mieluți la rând și continua sa-l caute cu un beeeee prelung si plângăreț.
Toata lumea astepta cu multă bucurie paștile.
Eram plini de…lumina si stare de bine.
Dimineața, clopotele ne chemau la biserica, tot gospodarul imbracat cu ce avea mai fain p’ân lodoaie, roșii la fața și cu grijă sa nu-și spargă oaoăle din batiste sau jăburile de la țundrile sătule de atâta așteptat p’ ân dulapurile cu hainele de duminica și merjau tâți la slușba de paști pătrunși de spiritul sfintelor sărbători.
Muierile să uitau chiorâș la fetele și nevestele mai tânăruțe și poate mai înstărite, când apăreau cu o rochie nouă și nemaivăzută până atunci.
Iși coseau pă ascuns și cu multă vreme înainte tăt felu’ de veșminte cu grijă să nu le vadă nimeni pâna-n zua de paști.
Noi copiii, eram plini de voie buna și n-aveam stare , umblam de colo colo, negociind cu cel care credeam ca are un ou mai slab si dorea să ciocăm.
Tăt satu’, după ce ieșa de la biserică și mânca de-amiaza, s’aduna in fața coperativii și să plimbau de la unu la altu’ păntru fel și fel de… povești.
Era zua cea mai faină din an, nicio grijă nu să vedea pă niciunde!
Nu aveam stare de niciun fel, fujam acasă să mânc câte ceva atunci când mă biruia foamea și mă rugam să găsăsc barem un ou de la o găina…întârziată, pe care să-l fierb iute, să-l las puțân în lăboșuțul cu coji de ceapä și înainte sä prindă tătă roșața, îl strecuram în jăb și fuga la copiii care mai aveau ouă de ciocat.
Era mai trist când oul lui era mai tare, il spărja p’al meu și-l băga in jăbu’ lui ș’atunci incercănd să nu-mi arăt tristețea, mai zăboveam puțân și mă strecuram pântre sătenii mei, amărât ca ziua de paști, nu-i mai mare decât celelalte.
– Cristos a inviat!
