Un aparent banal caz de partaj, intervenit între doi soţi în contextul derulării procesului de divorţ, s-a transformat într-un nouă premieră pentru instanţele din România, semnată, din nou, de acelaşi Cristian Rusu, avocatul orădean care mai are la activ astfel de realizări. Pledând alături de colega sa, Claudia Romocea, Cristian Rusu a reuşit să obţină confirmarea unei instanţe judecătoreşti că un animal de companie al soţilor este o fiinţă care, în cazul unui divorţ, trebuie tratată cu aceeaşi sensibilitate şi atenţie ca şi un copil rezultat în urma căsătoriei, şi nu ca şi un obiect care poate fi împărţit între soţi.
Este prima sentinţă de acest gen din ţară, care constituie, de fapt, o dublă premieră, naţională, dar şi europeană. Pentru că, aşa cum confirmă Cristian Rusu pentru BihorJust.ro, în analele instanţelor de pe bătrânul continent nu au mai fost înregistrate sentinţe asemănătoare, cu toate că au existat nenumărate cazuri de partaje în căsătorii destrămate în urma cărora s-au „împărţit” şi animalele de companie de care aveau grijă soţii.
Cazul divorţului în care au pledat, pentru una dintre părţi, avocaţii Cristian Rusu şi Claudia Romocea, a fost instrumentat de Judecătoria Chişineu Criş, din judeţul Arad. „După obţinerea sentinţei definitive, am fost foarte bucuroşi, mai ales că nu ne aşteptam ca instanţa să ţină seama de întreaga noastră argumentaţie”, spune Cristi Rusu. „Atunci am postat pe site-ul cabinetului nostru de avocatură (www.avocat-rusu.ro – n.a.) un material în care am citat din dosarul respectiv. A trecut o lună şi nu l-a băgat nimeni în seamă”. Până acum, când ochiul unui jurnalist meticulos în a găsi astfel de informaţii. Iar ştirea publicată marţi de bihon.ro a făcut, în două zile, furori în presa din întreaga Românie.
Prin sentinţa dată, judecătorii din Chişineu Criş au creat un precedent pentru instanţele din România care au pe rol soluţionarea unor cauze asemănătoare, dar şi un cadru juridic pentru modificarea legislaţiei în ceea ce priveşte proprietarii de animale de companie aflaţi în situaţii dificile în urma unui divorţ.
„Este, într-adevăr, o veste bună pentru iubitorii de animale”, mai spune Crisi Rusu. „O instanța a acceptat cu titlu definitiv că un animal de companie nu este doar un bun, care poate fi partajat între foștii soți, asemeni unui dulap sau o mașina, ci este o ființă vie, care poate fi încredințata unuia dintre foștii parteneri spre a fi îngrijită și iubita mai departe de aceștia”.
Iată cuprinsul materialului publicat pe site-ul www.avocat-rusu.ro, pe care-l prezentăm aici integral.
„De curând am avut pe rolul cabinetului nostru o cauză având ca obiect partaj judiciar, în care, printre «bunurile partajabile» se regăsea și o ființă vie – un cățel.
Din stadiu incipient, chiar dacă răspunsul ar trebui să fie unul evident, trebuia stabilit dacă animalul de companie reprezintă unul dintre bunurile supuse partajului sau vorbim de o ființă a cărei încredințare şi supaveghere trebuie stabilită în condiţii asemănătoare celor ale copiilor proveniți din căsătorie sau din adopție. Cu toate că, în mod vădit, nu putem omite însușirea de «ființă» în cazul unei vietăți, totuși, pe plan național, sub aspect juridic, situația acesteia, în cazul unui partaj, nu este diferită de cea a unui scaun, a unei mașini ș.a.m.d.
Şi nu doar pe plan naţional. În afara câtorva hotărâri izolate din Franţa şi Spania, jursdicţiile europene nu recunosc animalului de companie un statut diferit de al oricărui alt… bun mobil. În acest fel, hotărârea obţinută de cabientul nostru nu este doar o premieră în România, ci şi pentru jurisprudenţa europeană. În afara celor două state sus amintite, şi nici acolo cu titlu unitar, nu s-au mai pronunţat soluţii judiciare de asemenea factură.
Aceste argumente au fost prezentate Judecătoriei Chișineu Criș, care a preluat în integralitate susținerile noastre, dispunând încredințarea animalului de companie reclamantei. Instanța reține că: «Sub aspect sentimental (…), cățelul (…) joacă un rol important în menținerea unui echilibru și a unui suport sentimental, în ceea ce o privește pe reclamantă. Aceasta este persoana care se ocupă de îngrijirea acestuia, de hrana lui, de plimbările și de toată atenția cuvenită. (…) Sub aspect juridic, (…) asupra clarificării problemei împărțirii drepturilor animalelor de companie, jurisprudența internațională este neuniformă, unele instanțe socotind că ea trebuie analizată în cadrul partajului soților, altele că se pune în discuție atribuirea custodiei asupra unei ființe vii, aflate într-o puternică relație de afecțiune cu părțile din dosar. (…)
Pentru aceste motive (…) dispune încredințarea câinelui (…) reclamantei».
Punctual, argumentele noastre s-au conturat sub următoarele aspecte:
Sub aspect sentimental, este evident că se stabilește o legătură puternică între animalul de companie și stăpânul său, cel dintâi jucând un rol important în menținerea unui echilibru și a unui suport sentimental atât celui din urmă, cât și întregii familii, în unele situații ținând locul copiilor, în altele fiind unul dintre membrii familiei. Trebuie analizat acest aspect de la caz la caz și detaliat mai apoi, în cuprinsul acțiunii sau întâmpinării, ce loc are animalul de companie în familia reclamantului, respectiv pârâtului, sau cum se raportează acesta față de animalul de companie.
Sub aspect juridic, prin petitul care a vizat cățelul, am insistat pe termenul de «custodie» sau «încredințare» față de cel de partajare bun mobil, atât din rațiuni sentimentale, cât și dintr-o perspectivă juridică profund umanistă.
Aceasta, în condiţiile în care, asupra clarificării problemei împărțirii drepturilor asupra animalului de companie, jurisprudența internaţionala este neuniformă, unele instanțe socotind că ea trebuie analizată în cadrul partajului de bunuri mobile ale soților, altele că se pune în discuţie atribuirea custodiei asupra unei ființe vii, aflată într-o puternică relație de afecțiune cu părțile din dosar.
În Europa, jurisprudențele naționale, au început, odată cu ratificarea Declarației universale a drepturilor animalelor, în 1978, și mai ales după ratificarea Convenției europene a drepturilor animalelor de companie, în 2003, să statueze noțiunea de custodie (exclusivă sau alternativă) sau încredințare în favoarea foștilor parteneri a animalelor de companie dobândite sub durata căsătoriei lor.
Astfel, de exemplu, Franţa a introdus în Codul Civil Francez, începând din anul 2015, noţiunea de custodie a animalului de companie, jurisprudenţa stabilind şi criteriile pe care judecatorul trebuie să le aibă în vedere la stabilirea custodiei: situaţia financiară a părţilor, legăturile de afecţiune cu animalul de companie, bunăstarea animalului de companie (am spune interesul superior).
În studiul «Cine păstrează animalul de companie după divorţ”, avocatul Sarah Saldmann, din Baroul din Paris, conchide că: «Inițial, animalul este considerat legal a fi bun mobil. Începând cu legea din 16 februarie 2015, el este acum o «ființă vie înzestrată cu sensibilitate» (…) După o separare, indiferent dacă este vorba de o pauză de conviețuire, PACS sau căsătorie, se pune problema custodiei animalului. În general, în caz de conviețuire sau PACS, oamenii trebuie să găsească o soluție amiabilă. Apoi se recomandă să se poziționeze în funcție de bunăstarea animalului și nu de propriul interes (…).
Judecătorul instanței de dreptul familiei trebuie să decidă problema custodiei animalului, în conformitate cu principiul dreptului la respectarea vieții de familie. Pentru a determina ce soț va acorda custodia animalului, sunt luate în considerare mai multe criterii, inclusiv:
– bunăstarea animalului: acest criteriu pare să fie cel care ar trebui luat în considerare cel mai mult. Prin urmare, aceasta include parametrii de mai jos (inclusiv dimensiunea locuinței și a spațiului, legăturile de atașament, capacitatea de a îngriji animalul);
– atașamentul ce se leagă de animal: persoana care solicită custodia animalului trebuie să dovedească faptul că, zilnic, poate avea grijă de el (…);
– capacitatea de a putea avea grijă de animal. Persoana care va avea custodia animalului trebuie să aibă capacitatea de a-l îngriji. Acest lucru implică să nu lăsați animalul singur prea mult timp, să aveți disponibilitate și să știți cum să aveți grijă de el. De exemplu, s-a statuat că o soție veterinară ar avea custodia animalului, cu toate acestea, în această hotărâre au existat două animale, iar celălalt animal a fost atribuit fostului ei soț;
– condiții de viață: condițiile de viață sunt un element important în determinarea alocării custodiei animalului;
– prezența copiilor cuplului: atunci când reședința obișnuită a copiilor este stabilită cu unul dintre părinți, este obișnuit ca judecătorul instanței de dreptul familiei să atribuie custodia animalului acestui părinte. Prin urmare, atașamentul copiilor față de animal este, de asemenea, luat în considerare;
– custodia alternativă aplicată animalelor de companie: conceptul de reședință comună este, în principiu, un concept inerent copiilor. Cu toate acestea, este clar că unele foste cupluri o aplică și pentru animalul lor de companie. Pe cale amiabilă, proprietarii sunt liberi să facă ceea ce doresc. Astfel, în cazul unei destrămări a unei conviețuiri, a unui PACS sau a unui divorț de comun acord, foștii concubini, partenerii PACS sau soții sunt liberi să organizeze între ei și pe cale amiabilă custodia alternativă a animalului.
– costurile legate de îngrijirea animalelor de companie: în caz de separare, persoana care are custodia animalului plătește în mod natural costurile. Pe cale amiabilă, foștii membri ai cuplului pot oferi o sumă lunară plătită pentru întreținerea sa.
Noţiunile de «custodie»sau «încredinţare» au fost astfel preferate celor de atribuire în lot sau partajare a bunului mobil – animal de companie. Dincolo de faptul că se foloseşte noţiunea de custodie/încredintare, asemeni oricăror fiinţe vii, şi nu partaj asupra unor obiecte fără suflare, întreaga reglementare este focusată spre nevoile, avantajele şi bunăstrea animalului de companie, nu pe interesul părţilor litigante.
În Romania, până la cauza noastră, jurisprudența pe aceasta temă lipsea cu desăvârșire și sperăm ca pentru viitor chestiunea să se echilibreze. Discuţia care se pune este între a alege calificarea acestor relaţii între părţile din dosar (soţii aflaţi în divorţ) şi animalul lor de companie. Adică, dacă între aceştia se nasc relaţii personale şi drepturi personale (ca cele de îngrijire/custodie) sau drepturi patrimoniale (adică drepturi de proprietate/alte dezmembrăminte ale proprietăţii).
În primul rând, credem că se pune problema ce fel de revendicare se poate face asupra unei fiinţe vii – aceea de proprietate (în sens de bun şi de proprietar de bun, de stăpân şi de stăpân de bunuri) sau de apropriere (în sens de apartenţă, afinitate a unei fiinţe vii la o altă fiinţă vie).
Evident că cea de a doua este mai apropiată de sfera normală a relaţilor care se nasc între iubitorii de animale şi obiectul acestei iubiri/afecţiuni. Obiect care nu se poate nicidecum cataloga drept un bun mobil.
În al doilea rând, considerăm că animalele de companie nu pot fi asimilate noţiunii de bunuri, în sensul în care este prevazut de art. 537 Cod civil, adică de bunuri mobile, care reprezintă orice alt bun în afara bunurilor imobile. Inclusiv undele eletromagnetice.
Este evident că fiinţele vii nu pot primi o asemenea calificare primară. De altfel, fără a face o altă împărţire a noţiunilor de animal faţă de lucruri, reamintim că disp. art. 1375-1376 Codul civil vorbeşte de răspunderea pentru animale şi lucruri aflate în paza persoanelor, analizându-le în mod separat, întelegâdu-se explicit din această reglementare că legitorul a făcut o delimitare clară între animale, ca fiinţe vii şi lucruri, ca obiecte neînsufleţite.
În acest sens, considerăm că, dacă animalele erau considerate de legiuitor ca fiind bunuri mobile, acestea puteau fi analizate împreună, dar răspunderea delictuală este diferită şi reglementată diferit pentru animale faţă de răspunderea pentru lucruri, prin prisma naturii diferite (animalele au voinţă proprie, se mişcă, putem să le scăpăm din pază, spre deosebire de lucruri care, de principiu, cauzează prejudicii altora prin întretinerea sau folosinţa defectuoasă, pe când animalul prin simpla sa voinţă).
Paza juridică de care vorbeşte Codul civil trebuie, în acest context, citită ca dreptul şi obligaţia de întreţinere pe care o are stăpânul unui animal de companie faţă de fiinţa aflată în custodia sa şi de care este ataşat.
În al treilea rând, dincolo de această diferenţiere primară între cele două noţiuni de gen (obiecte versus fiinţe vii) există şi o diferenţiere de specie, în cadrul noţiunii generice de animal – animale de interes economic vs. animale de companie.
Dacă, în privinţa primelor, pot fi exploatate în interes economic sau chiar sacrificate (ex: vaci, oi, porci) astfel ca tranzacţionarea acestora poate fi privită într-o cheie comercială, apropiindu-le de noţiunea de marfă, element din cadrul noţiunii de bun – în privinţa animalelor de companie noţiunea de marfă, asimilată aceleia de bun este exclusă.
În acest sens, există o diferenţiere clară în plan legislativ între animalele de interes economic şi animalele de companie. Astfel, prin Norma Metodologică de aplicare a Legii 205/2004, se face o distincţie clară între modul de protecţie al animalelor de interes economic (completată pentru fiecare specie în parte de norme juridice speciale) şi modul de protejare al animalelor de companie.
Astfel, în cazul celor din urmă este menţionată reglementarea specială reprezentată de Legea 60/2004, iar prin Norma metodologică de aplicare a acestei legi se acordă o importanţă sporită câinelui ca animal de companie faţă de alte animale de companie, raportat la modalităţile diferite de întreţinere a acestuia, mai ales în funcţie de rasă, pedigree, talie ș.am.d.
De asemenea, în ceea ce priveăte sporul de valoare al celor două categorii de animale: în cazul animalelor de interes economic, însăşi creşterea acestora este pentru îndeplinirea scopului lor, pe când în ceea ce priveşte animalele de companie costurile cele mai ridicate le reprezinta achiziţionarea acestora, iar apoi creşterea acestora, dar în măsura în care s-ar dori revânzarea acestora, este putin probabil să se finalizeze sau să fie la aceleaşi costuri ca şi cele de achiziţie.
Aceasta întrucat aceste animale sunt crescute de persoane faţă de care se ataşeaza şi primesc ataşament, iar o relocare la o alta persoană este dificilă iar uneori imposibilă. Este o chestiune normală şi de notorietate că animalele de companie se achiziţionează din momentul în care sunt pui pentru a fi crescute în limitele fiecărei familii.
Singura diferenţă parvine doar în rândul animalelor strazii, care ajung uneori adoptate de iubitorii de animale, indiferent de vârstă, rasă ș.a.m.d., animale care la rândul lor beneficiază de alte modalităţi de protecţie specială.
De altfel, noţiunea de animal de companie are şi o reglemenatre distinctă, specifică, atât în cadrul reglementării europene, cât şi în cadrul reglementării naţionale. Astfel, Conventia europeană pentru protecţia animalelor de companie, din 2003, ratificată de România prin Legea 60/2004 statuează că:
«Articolul 1 – (1) În termenii prezentei convenţii înţelegem prin animal de companie orice animal deţinut sau destinat a fi deţinut de către om, în special pe lângă casă, pentru agrement sau companie.
Articolul 4 – (1) Orice persoană care deţine un animal de companie sau care are grijă de un animal de companie trebuie să fie responsabilă de sănătatea şi bunăstarea acestuia. (2) Orice persoană care deţine un animal de companie sau care se ocupă de acesta trebuie să-i asigure toate condiţiile, îngrijirile şi atenţia, ţinând cont de nevoile etologice, în funcţie de specie şi rasă».
În al patrulea rând, este extrem de important a observa ca noţiunea de adopţie este reglementată de Codul civil la secţiunea «Despre familie» – ceea ce ne duce cu gândul că noţiunea de adopţie este specifică relaţiilor personale, care chiar dacă nu au specificul celor de rudenie sau de familie, fac trimietere la noţiunile de intimitate, de apropriere, afecţiune.
În afara oamenilor, singurele entităţi care se pot adopta sunt fiinţele vii, respectiv animalele de companie. Este singura reglementate în care întâlnim noţiunea de adopţie, ceea ce ne arată că între oameni şi animalele de companie există şi drepturi personale – relaţii personale şi nu doar drepturi patrimoniale – relaţii de proprietate.
Preluând aceste argumente, Judecătoria Chișineu Criș a dispus încredințarea animalului de companiei clientei noastre, în sensul în care a admis că într-adevăr este vorba de o ființă vie și nu de atribuire a acestuia în proprietatea unuia sau altuia dintre soți, asemenea unui bun mobil. De altfel, apreciem că este corectă această interpretare, în măsura în care nu s-ar putea stabilii oricum cărui stăpân ce cotă i-ar reveni dintr-un cățel și care este modalitatea de partajare, decât, eventual, prin atribuirea acestuia unuia, în schimbul unei sulte.
Or, este evident că raportarea la animalul de companie asemenea unui membru de familie nu ar putea stinge sentimentul de afecțiune prin stabilirea unei sulte în favoarea stăpânului «nerezident»”.
