Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în 6 iunie în privința posibilității de a refuza executarea unui mandat european de arestare pentru ca pedeapsa să fie executată în statul membru de reședință trebuie să se aplice și resortisanților țărilor terțe.
La 13 februarie 2012, Judecătoria Brașov a emis împotriva unui resortisant moldovean un mandat european de arestare, denumit „MEA”, în scopul executării unei pedepse privative de libertate. Curtea de Apel din Bologna este autoritatea judiciară solicitată pentru predarea persoanei căutate, întrucât aceasta locuiește în Italia.
Deși apărarea sa a stabilit caracterul durabil al stabilirii sale familiale și profesionale în Italia, autoritatea judiciară solicitată din Italia nu are posibilitatea de a refuza predarea către România pentru ca pedeapsa să fie executată în Italia. Astfel, potrivit legii italiene de transpunere a Deciziei-cadru privind MEA, această posibilitate este limitată numai la resortisanții italieni și la resortisanții altor state membre ale Uniunii care prezintă elemente de legătură cu Italia, cu excluderea resortisanților țărilor terțe.
Considerând că această diferență de tratament este nejustificată, Curtea de Apel din Bologna a sesizat Curtea Constituțională italiană, care a apreciat că, înainte de a verifica conformitatea reglementării naționale cu Constituția italiană, trebuie să se examineze conformitatea sa cu dreptul Uniunii.
Astfel s-au adresat Curții două întrebări preliminare , respectiv:
1. Articolul 4 punctul 6 din [Decizia-cadru] 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre , interpretat în lumina articolului 1 alineatul (3) din această decizie-cadru și a articolului 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (carta), se opune unei reglementări precum legislația italiană, care – în cadrul unei proceduri privind mandatul european de arestare pentru executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță – împiedică în mod absolut și automat autoritățile judiciare de executare să refuze predarea resortisanților unor țări terțe care rămâne sau are reședința pe teritoriul său, indiferent de legăturile pe care le au cu acesta din urmă?
2. În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, pe baza căror criterii și condiții astfel de legături trebuie considerate suficient de semnificative pentru a impune autorității judiciare de executare să refuze predarea?
În hotărârea pronunțată de Curte, aceasta răspunde că dreptul Uniunii se opune unei reglementări a unui stat membru care exclude în mod absolut și automat de la beneficiul motivului de neexecutare facultativă a MEA orice resortisant al unei țări terțe care rămâne sau are reședința pe teritoriul acestui stat membru, fără ca autoritatea judiciară de executare să poată aprecia legăturile acestui resortisant cu statul membru menționat.
O astfel de reglementare națională fiind contrară principiului egalității de tratament consacrat de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din moment ce tratează în mod diferit, pe de o parte, resortisanții statului membru solicitat și ceilalți cetățeni ai Uniunii și, pe de altăparte, resortisanții unor țări terțe, fără a ține seama de împrejurarea că aceștia din urmă pot prezenta de asemenea un grad de integrare suficient în cadrul societății statului membru respectiv, care să justifice executarea în acesta a unei pedepse pronunțate în statul membru emitent.
Pentru aceste motive, Curtea declară:
1) Articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre coroborat cu principiul egalității în fața legii, consacrat la articolul 20 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că: se opune unei reglementări a unui stat membru ce transpune acest articol 4 punctul 6 și care exclude în mod absolut și automat de la beneficiul motivului de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare pe care îl prevede dispoziția respectivă orice resortisant al unei țări terțe care rămâne sau are reședința pe teritoriul acestui stat membru, fără ca autoritatea judiciară de executare să poată aprecia legăturile acestui resortisant cu statul membru menționat.
2) Articolul 4 punctul 6 din Decizia -cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că: pentru a aprecia dacă este necesar să se refuze executarea unui mandat european de arestare emis împotriva unui resortisant al unei țări terțe care rămâne sau are reședința pe teritoriul statului membru de executare, autoritatea judiciară de executare trebuie să efectueze o apreciere globală a tuturor elementelor concrete ce caracterizează situația respectivului resortisant, susceptibile să indice dacă între acesta și statul membru de executare există legături care să demonstreze că este suficient de integrat în acest stat și dacă, prin urmare, executarea în statul membru respectiv a pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de libertate pronunțate împotriva sa în statul membru emitent va contribui la creșterea șanselor sale de reinserție socială după executarea acestei pedepse sau măsuri de siguranță. Printre aceste elemente figurează legăturile familiale, lingvistice, culturale, sociale sau economice pe care resortisantul țării terțe le întreține cu statul membru de executare, precum și natura, durata și condițiile șederii sale în acest stat membru.
Hotarâre CJUE integrală aici: https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf;jsessionid=D10646F9D78BC4444175FC07A9A23A5C?text=&docid=274368&pageIndex=0&doclang=RO&mode=req&dir=&occ=first&part=1&cid=20980341
