Banii pot constitui obiectul material al infracțiunii de abuz de încredere, prevăzute de art. 238 alin. (1) din Codul penal, în situația în care încredinţarea acestora s-a realizat în cadrul unui raport juridic netranslativ de proprietate.
Prin sentinţa penală din data de 06.10.2021 pronunţată de Judecătoria Năsăud, în baza art. 396 alin. (1) Cod de procedură penală a fost condamnat inculpatul A pentru săvârșirea infracţiunii de abuz de încredere, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 238 alin. (1) din Cod penal, la pedeapsa de 6 luni închisoare.
Potrivit art. 91 Cod penal raportat la art. 92 alin. (1) Cod penal, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii de 6 luni aplicată inculpatului, sens în care s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani.
În esență, s-a reţinut că inculpatul A, primind spre păstrare în luna august 2013 suma de 40.000 lei de la persoana vătămată B, la solicitarea expresă a acestuia din urmă, a refuzat, în cursul lunilor aprilie-mai 2018, să-i restituie suma de bani invocând diverse cheltuieli pe care le-ar fi făcut în favoarea persoanei vătămate, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere, faptă prevăzute de art. 238 alin. (1) din Cod penal (în modalitatea refuzului de restituire a bunului mobil).
Prin decizia penală din 29.04.2022 a Curții de Apel Cluj, Secția penală şi de minori, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de către inculpatul A şi partea civilă C împotriva sentinţei penale a Judecătoriei Năsăud.
Împotriva acestei decizii, inculpatul A a formulat recurs în casație. Prin cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A a fost invocat temeiul de casare prevăzut de dispoziţiile art.438 alin.(1) pct.7 din Codul de procedură penală, solicitându-se admiterea recursului în casaţie şi achitarea recurentului, fapta comisă de acesta nefiind prevăzută de legea penală.
În motivarea recursului, a susţinut următoarele:
Fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală în modalitatea reţinută şi descrisă de instanţă, acesteia lipsindu-i unul din elementele constitutive – obiectul, respectiv o sumă de bani nu poate constitui obiect material al infracţiunii de abuz de încredere, astfel că faptei îi lipseşte un element constitutiv al infracţiunii şi implicit este incident cazul prevăzut de art. 16 lit.b) din Codul de procedură penală.
Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat următoarele:
Examinând recursul în casaţie din perspectiva cazului de casare invocat, art.438 alin. (1) pct.7 din Codul de procedură penală (potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a dispus condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), se constată următoarele:
Cazul de casare invocat de inculpat are în vedere situația în care s-a săvârșit o faptă pe care în mod greșit instanța a considerat-o infracțiune, întrucât în realitate, fapta nu se găsește în niciuna dintre prevederile legii penale ca infracțiune. Este situația faptelor care au un caracter civil, comercial ori situația dezincriminării unei fapte prevăzute de legea penală.
În analiza acestui caz de recurs în casaţie se pot supune verificării instanţei critici cu privire la corespondența dintre fapta concretă cu descrierea conţinută în norma de incriminare, în sensul dacă se suprapune modelului legal creat de legiuitor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiție a reținut că, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art.438 alin.(1) pct.7 din Codul de procedură penală, nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, întrucât statuările în fapt ale instanţei de apel nu pot fi cenzurate în niciun fel. În cauză, criticile formulate de recurentul inculpat se referă, în esență, la lipsa obiectului material a infracţiunii de abuz de încredere, astfel că faptei îi lipseşte un element constitutiv al infracţiunii, pentru toate argumentele expuse în motivele scrise.
Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acțiunea inculpatului corespunde elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de abuz de încredere, reţinută în concret în sarcina sa.
Cum rezultă din starea de fapt, acțiunea inculpatului A, de a primi spre păstrare în luna august 2013 suma de 40.000 lei de la persoana vătămată B, iar la solicitarea expresă a acestuia din urmă, a refuzat, în cursul lunilor aprilie-mai 2018, să-i restituie suma de bani invocând diverse cheltuieli pe care le-ar fi făcut în favoarea persoanei vătămate, corespunde textului legal de incriminare a faptei de abuz de încredere, în modalitatea reținută de instanțele ordinare.
Prin urmare, fapta îndeplinește condițiile de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunii de abuz de încredere, prevăzută de art. 238 alin. (1) din Cod penal.
În ce privește criticile inculpatului, care a susținut că banii nu pot forma obiect material al infracțiunii de abuz de încredere:
Conținutul juridic al infracțiunii de abuz de încredere presupune existența unei situații premisă, constând în raportul juridic patrimonial existent între persoana care deține un bun al altuia și persoana care a primit acel bun.
Titlul deținerii poate fi deci orice raport juridic patrimonial, precum depozit, împrumut de folosință, mandat, gaj, etc.
A existat un raport juridic patrimonial, constând în încredințarea sumei de bani de către partea vătămată, cu titlu de depozit. În ce privește susținerea apărării că suma de bani nu poate face obiectul material al infracțiunii de abuz de încredere, astfel că faptei îi lipseşte un element constitutiv al infracţiunii, se reține că obiectul material – distinct de elementul material al infracţiunii, componentă a laturii obiective a infracţiunii – nu face parte din conținutul constitutiv al infracțiunii, astfel că nu reprezintă un element constitutiv al acesteia.
Pe de altă parte, banii, titlurile de credit și orice alte valori echivalând bani sunt bunuri mobile, astfel că pot constitui obiect material al infracțiunii, atunci când fac obiectul încredințării cu titlu de depozit unei persoane, spre păstrare, astfel cum a reținut instanța de apel în prezenta cauză.
Înalta Curte a reținut că examinarea unei cauze în recurs în casație nu poate conduce la reformarea situaţiei de fapt reţinută de către instanțele care au soluționat fondul acuzațiilor penale, în actualul cadru procesual instanţa de casaţie putând analiza doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţele ordinare, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare, însă nu poate proceda la o reevaluare a materialului probator sau la stabilirea unei alte situaţii de fapt.
Pentru aceste considerente, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut de art.438 alin. (1) pct.7 din Codul de procedură penală, Înalta Curte a respins ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A împotriva deciziei penale din data de 29 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secția penală şi de minori.
