În practica judiciară s-a pus problema stabilirii bugetului de venituri și cheltuieli
din care urmează a fi avansate cheltuielile judiciare ocazionate de administrarea probelor, în situația particulară în care proba cu expertiza este propusă de procuror și încuviințată de instanța de judecată, în cursul judecății cauzei.
Într-o opinie, s-a apreciat că suportarea cheltuielilor efectuate cu administrarea probelor solicitate de procuror în faza de cercetare judecătorească îi revine acestuia, sumele urmând a fi avansate din fondurile Ministerului Public. În sprijinul opiniei au fost aduse dispozițiile art. 100 alin. (2) coroborat cu art. 272 alin. (2) C. proc. pen., din care reiese că sarcina probei în ceea ce privește susținerea acțiunii penale revine în principal procurorului, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, conform dispozițiilor art. 99 alin. (1) din același act normativ.
Într-o altă opinie, s-a apreciat că aceleași cheltuieli urmează a fi avansate din fondurile Ministerului Justiției, inclusiv în situația în care probele sunt propuse de procuror.
Conform opiniei INM cea de-a doua opinie este corectă. Potrivit art. 272 alin. (1) C. proc. pen., „Cheltuielile necesare pentru […] administrarea probelor […] se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părți.”
Prin urmare, există o obligație a statului de a avansa în cursul procesului penal sumele necesare pentru administrarea probelor. Astfel de cheltuieli sunt, fără îndoială, și cheltuielile constând în onorariul de expert.
În continuare, potrivit art. 272 alin. (2) C. proc. pen., „Cheltuielile judiciare prevăzute la alin. (1), avansate de stat, sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri și cheltuieli al Ministerului Justiției, al Ministerului Public, precum și al altor ministere de resort.” Sintagma „după caz” folosită nu poate fi interpretată decât ca făcând trimitere (implicită), în situația dată, la organul judiciar care încuviințează proba a cărei administrare presupune efectuarea de cheltuieli, indiferent că este vorba despre o probă administrată din oficiu, la cererea procurorului, a părților sau a persoanei vătămate.
În cursul judecății, indiferent că proba este propusă în acțiunea penală în acuzare (Ministerului Public revenindu-i, într-adevăr, sarcina probei potrivit art. 99 alin. (1) C. proc. pen.) ori în apărare, asigurarea administrării probelor se face de către instanța de judecată.
Acesta este chiar rolul instanței de judecată, prevăzut în art. 349 C. proc. pen. Și art. 100 C. proc. pen. prevede că în cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală este cel care strânge și administrează probele, iar în cursul judecății, instanța administrează probele. Împrejurarea că probele sunt administrate din oficiu numai în subsidiar nu înseamnă că aceleași probe nu sunt administrate (tot) de instanța de judecată.
Ministerul Public nu se află în situația părților care pot avansa cheltuielile necesare pentru administrarea probelor.
Cu atât mai puțin poate fi obligat la aceasta, prevederile art. 272 alin. (1) și (2) C. proc. pen. neputând constitui temei în susținerea punctului de vedere contrar, deja arătat.
