În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a stabilit că, atunci când comunicarea de informaţii sau dezbaterea unor subiecte de interes îmbracă forma reproducerii afirmaţiilor unui terţ (prin repostarea şi distribuirea unui material, sau prin redarea unui interviu), nu se exclude o analiză de conţinut asupra materialului acuzat pentru caracterul său defăimător doar justificat de împrejurarea că acesta ar aparţine altcuiva decât cel care îi asigură redarea.
Tocmai întrucât practica repostării/copierii şi distribuirii de materiale cu mesaj violent sau denigrator este adesea utilizată ca mijloc de ascundere a responsabilităţii transmiterii de informaţii ofensatoare, o analiză de conţinut a materialului acuzat ca fiind ofensator, este necesară spre a decela, pe baza datelor fiecărui caz în parte, dacă e vorba despre o simplă redare neutră, neimplicată şi distantă a înregistrării/materialului preexistent în mediul online, acţiune care nu comportă sancţiuni ori îngrădiri ale libertăţii de exprimare ori dacă, prin modul de alcătuire a materialului – atribuirea titlului, modul de prezentare a informaţiei, adăugiri aduse textului – se înţelege că cel care acţionează astfel aderă şi susţine ideile comunicate, situaţie care reclamă ori comportă o verificare sub aspectul depăşirii limitelor libertăţii de exprimare.
Astfel, cum în privinţa conţinutului articolului s-a stabilit, pe baza verificării că este unul denigrator, ofensator la adresa reclamantului, iar din textul care aparţine pârâtului, ce precede materialul copiat, a reieşit că acesta şi-a însuşit în totalitate articolul, prezentând ca reale cele relatate, nu se poate susţine că este vorba despre o preluare neutră, inofensivă a unui material din mediul online, ci a uneia asumate, la care pârâtul a aderat şi ale cărei idei le susţine, făcându- se vinovat de săvârşirea unei fapte proprii care s-a materializat nu doar într-o simplă apreciere, ci în asumarea şi distribuirea către alte persoane a unui articol ofensator, cu consecinţa evidentă a ajungerii sale la un public mai larg decât iniţial, scopul urmărit sau măcar acceptat fiind denigrarea reclamantului.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – Secţia I civilă la data de
03.07.2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, obligarea pârâtului să înlăture articolul denigrator din data de 08.04.2020 la adresa reclamantului, existent pe pagina sa de Facebook pe care o administrează, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul proces. În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 71-72, art. 253 alin. 4, art. 1349, art. 1357 şi art. 1381-1386 Cod civil.
Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâtul a solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată şi a invocat excepţia de conexitate raportat la dosarul civil din 2020 al aceleiaşi instanţe. La termenul de judecată din 16.10.2020, tribunalul a respins excepţia de conexitate şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârât.
Prin sentinţa din 10.12.2020, Tribunalul Dâmboviţa – Secţia I civilă a respins acţiunea.
Prin decizia din 01.07.2021, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 2000 lei cu titlu de daune morale, a respins, în rest, celelalte pretenţii ca neîntemeiate şi a luat act că apelantul va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., pârâtul, arătând că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 75, art. 1349, art. 1357 C.civ., art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În motivarea recursului declarat, acesta a susţinut că concluzia instanţei de apel în sensul că el nu dispune de o libertate de exprimare similară jurnalistului, ci de una mai restrânsă, este de natură să încalce dispoziţiile art. 10 CEDO care nu fac o asemenea distincţie. Practic, instanţa de apel apreciază că pârâtul nu avea destulă libertate de opinie pentru a prelua pe pagina sa de Facebook un text de pe altă pagină a acestei reţele de socializare, care nu-i aparţinea, aprecierea fiind făcută în mod exclusiv pe propria concluzie a instanţei.
Mai mult, deşi instanţa de fond a reţinut că textul ce face obiectul litigiului nu conţine expresii jignitoare, instanţa de apel, în mod greşit a reţinut că apelativele „capra” şi „făptuitor” au un rol defăimător la adresa reclamantului, doar pentru că au fost folosite pe tot parcursul articolului.
Se înţelege, din conisderentele deciziei atacate, că instanţa de apel l-a găsit vinovat pe pârât pentru preluarea unui text care nu-i aparţine, pe pagina sa de Facebook, arătând că acesta nu s-a rezumat la a aprecia pagina de media ce prezintă articolul, ci că şi-a asumat acest text. Instanţa de apel apreciază exclusiv arbitrar, fără suport legal, că limita de libertate de exprimare a pârâtului se află la limita dintre „like” (apreciere) şi „share”(preluare), încălcând astfel dispoziţiile art. 10 CEDO şi art. 75 Cod civil, potrivit acestor din urmă dispoziţii „nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte”.
Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul-reclamant a invocat excepţia de nulitate a recursului pentru neîncadrarea în dispoziţiile art. 488 C.proc.civ., respectiv deşi recurentul a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 8 din cod, nu a arătat în ce mod instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit dispoziţiile legale indicate de către recurent.
În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a pârâtului, întrucât acesta a distribuit un articol pe reţeaua de socializare Facebook cu intenţia vădită de a denigra reclamantul persoană publică.
În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 30 alin. 6 din Constituţie, art. 75 C.civ., art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin modul în care pârâtul l-a acuzat pe reclamant, fără o bază factuală dovedită, că a săvârşit fapte penale grave, că a folosit în interes personal poziţia politică pe care o are, prin folosirea de cuvinte jignitoare utilizate pentru a sublinia că dezaprobă modul de exercitare a atribuţiilor de viceprimar de către reclamant, a fost rupt echilibrul între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată care intră sub incidenţa art. 8 din CEDO, echilibru ce impune tragerea la răspundere a persoanei vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare reprezentând situaţii factuale lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei campanii de denigrare şi propagate în public, prin mijloace de comunicare on-line.
În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.
Prin criticile de recurs formulate, recurentul-pârât a invocat nelegalitatea deciziei atacate din punct de vedere al criteriilor în raport de care instanța de apel a analizat şi a stabilit depăşirea limitelor libertăţii de exprimare prin postarea pe pagina proprie Facebook, a unui material informaţional preluat din mediul online şi distribuirea către alte persoane, material care îl viza pe reclamant. Prin urmare, recursul declarat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. şi încadrabil în acest motiv legal de recurs nu poate fi afectat de sancţiunea nulităţii invocată prin întâmpinare de intimatul-reclamant.
Înalta Curte a apreciat asupra caracterului său nefondat potrivit celor ce urmează.
Legalitatea soluţiei instanței de apel a fost contestată ca fiind una contrară dispoziţiilor art. 10 din CEDO şi celor ale art. 75 din Codul civil, de natură să determine o greşită angajare a răspunderii civile delictuale a recurentului–pârât, în considerarea diferenţelor realizate de instanţă în aprecierea libertăţii de exprimare, considerată ca fiind mai restrânsă atunci când este vorba despre persoane care nu sunt jurnalişti; de asemenea, a fost contestată diferenţa pe care instanţa de apel a realizat-o între fapta de apreciere a unui text care se găseşte în online şi aceea pe preluare şi distribuire, recurentul afirmând că instanţa a utilizat criterii arbitrare, neregăsite în textul legii. Criticile recurentului nu pot fi primite. Deşi nu se regăsesc în textul art. 10 din CEDO, ambele criterii utilizate în analiza instanţei de apel au fost conturate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, alături de Convenţie, formează blocul de convenţionalitate ce are caracter obligatoriu pentru instanţele naționale şi este direct aplicabil în plan intern.
În viziunea Curţii Europene, presa este unul din stâlpii democraţiei, având rolul esenţial de a asigura dezbaterea publică asupra unor subiecte de interes general, dar şi un veritabil mijloc de menţinere a echilibrului democratic între forţele politice din viaţa publică a unei societăţi. De aceea, presa are în jurisprudenţa Curţii, relativă la libertatea de exprimare, un rol privilegiat, fiind destul de greu admise atingeri aduse acesteia, presei fiindu-i îngăduită o anumită doză de exagerare sau chiar de provocare. Libertăţile mai largi recunoscute acesteia cât priveşte dreptul la exprimare sunt în strânsă legătură cu rolul recunoscut presei de a fi „câinele de pază al societăţii” şi are în vedere realitatea că informaţia este un bun perisabil, întârzierea publicării ei, chiar şi pentru o scurtă perioadă de timp, riscă foarte mult să o priveze de orice valoarea şi orice interes. Rolul formator de opinie al presei şi impactul deosebit al informaţiilor şi opiniilor publicate implică pentru aceasta exercitarea libertăţii de exprimare în anumite condiţii de deontologie, menite să garanteze exercitarea firească a rolului său într-o societate democratică şi pluralistă. În schimb, o persoană particulară care acţionează pe cont propriu în cercul său de relaţii, prin preluare de materiale informaţionale din mediul online şi distribuirea acestora în scopul asigurării comunicării lor unui număr mai mare de receptori, nu se poate spune că se află sub imperativele care influenţează activitatea presei (urgenţa comunicării informaţiei fără a o mai supune unei verificări, obligaţii deontologice de prezentare a informaţiei, scopul în realizarea căruia acţionează).
Prin urmare, nu este nici eronată şi nici arbitrară distincţia pe care a realizat-o în analiza sa instanţa de apel sub aspectul limitelor mai restrânse ale libertăţii de exprimare recunoscute pârâtului (recurent), în raport de împrejurarea că acesta nu este jurnalist (spre exemplu, considerând nejustificată în cazul acestuia doza de exagerare remarcată în cuprinsul materialului). Dar, chiar astfel distingând cât priveşte libertatea de exprimare a pârâtului, Înalta Curte reţine că, în continuarea, instanţa de apel a realizat o verificare în conţinut a materialului acuzat ca fiind ofensator, verificare ce a inclus observarea contextului factual ce a determinat preluarea şi distribuirea articolului, forma, stilul textului (apreciat ca fiind unul tendenţios, atribuind reclamantului calităţi ce ţin de procedura penală, cuvinte defăimătoare utilizate în mod repetat), tema abordată, buna-credinţă şi scopul cu care acesta a acţionat, concluzia sa în privinţa caracterului ilicit al faptei săvârşite de pârât fiind una dedusă la finalul analizei ce a respectat criteriile specifice utilizate în jurisprudenţa instanței europene în verificarea limitelor liberţăţii de exprimare.
Cât priveşte distincţia între apreciere (”like”) şi preluare („share”), din nou analiza instanţei de apel reflectă o judecată realizată în raport de coordonatele jurisprudenţei Curţii Europene care, atunci când comunicarea de informaţii sau dezbaterea unor subiecte de interes îmbracă forma reproducerii afirmaţiilor unui terţ (prin repostarea şi distribuirea unui material, ca în cazul de faţă, sau prin redarea unui interviu), a stabilit că nu se exclude de plano o analiză de conţinut asupra materialului acuzat pentru caracterul său defăimător doar justificat de împrejurarea că acesta ar aparţine altcuiva decât cel care îi asigură redarea. Tocmai întrucât practica repostării/copierii şi distribuirii de materiale cu mesaj violent sau denigrator este adesea utilizată ca mijloc de ascundere a responsabilităţii transmiterii de informaţii ofensatoare, o analiză de conţinut e necesară spre a decela, pe baza datelor fiecărui caz în parte, dacă e vorba despre o simplă redare neutră, neimplicată şi distantă a înregistrării/materialului preexistent în mediul online, acţiune care nu comportă sancţiuni ori îngrădiri ale libertăţii de exprimare ori dacă, prin modul de alcătuire a materialului – atribuirea titlului, modul de prezentare a informaţiei, adăugiri aduse textului – se înţelege că cel care acţionează astfel aderă şi susţine ideile comunicate, situaţie care reclamă ori comportă o verificare sub aspectul depăşirii limitelor libertăţii de exprimare.
Or, sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut din textul ce precede materialul copiat şi care aparţine chiar pârâtului, că acesta îşi însuşeşte în totalitate articolul, prezentând ca reale cele relatate. Cum în privinţa conţinutului articolului a stabilit, pe baza verificării sale că este unul denigrator, ofensator la adresa reclamantului, în mod corect a apreciat că, nefiind cazul unei preluări neutre, inofensive a unui material din mediul online, ci a uneia asumate, la care pârâtul a aderat şi ale cărei idei le susţine, acesta se face vinovat de săvârşirea unei fapte proprii care s-a materializat nu doar într-o simplă apreciere, ci în asumarea şi distribuirea către alte persoane a unui articol ofensator, cu consecinţa evidentă a ajungerii sale la un public mai larg decât iniţial, scopul urmărit sau măcar acceptat fiind denigrarea reclamantului. Cât priveşte contestarea prin recurs a aprecierii diferite a instanţei de apel, în raport cu cea a tribunalului, ca având caracter ofensator apelativele „capră” şi „făptuitor” utilizate în mai multe rânduri în cuprinsul articolului, Înalta Curte reţine că această activitate ţine de evaluarea probelor (de către instanţa a cărei hotărâre e atacată) şi nu intră sub puterea de cenzură a instanței de recurs, a cărei judecată este una limitată şi subordonată unui control în legalitate a soluţiei din apel. Deşi nu susţine criticile de recurs, rezumate la contestarea celor două criterii avute în vedere de instanţa de apel în evaluarea caracterului ilicit al faptei imputate pârâtului, Înalta Curte reţine că înscrisul nou administrat în recurs – constând în Încheierea din 10 din 03.2021 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia penală, prin care s-a admis plângerea împotriva unei ordonanţe a parchetului de pe lângă ÎCCJ-DNA-Serviciul Teritorial Ploieşti din 23.11.2020 emisă în dosarul nr. x/P/2018, care a fost desfiinţată şi trimisă cauza pentru continuarea cercetărilor (dosar penal în care se desfăşoară o cercetare penală in rem impotriva primarului, viceprimarului-reclamantul şi altor funcţionari publici din Primăria X) – nu este de natură să influenţeze aspectele de fapt ale cauzei avută în vedere de instanţa de apel şi să reclame o soluţie de casare cu trimitere spre rejudecare, în vederea unei noi evaluări a acesteia. Înscrisul administrat relevă, cel mult, existenţa unor acuzaţii aduse reclamantului care sunt în curs de verificare, iar caracterul ofensator al materialului informaţional în legătură cu care instanţa de apel a angajat răspunderea civilă a pârâtului a fost analizat într-un cadru mai larg decât cel dedus din utilizarea în cuprinsul său a termenului de făptuitor atribuit reclamantului.
Judecând în limitele date de criticile de recurs susţinute şi apreciind, pentru motivele arătate, asupra caracterului nefondat al acestora, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat.
